„Eşti cea mai rea, nu mai vreau să vorbesc cu tine! Te urăsc!” Mda, copii mei sunt uneori foarte dramatici. Să vă povestesc cum a început toată drama 🙂 că la noi în casă mereu am parte de drame. Multe încep de la „fără zahăr” sau „gata cu tableta” sau „acum la somn” sau „trebuie să mergem la doctor” sau „nu îţi fac canal de Youtube” 🙂 . Să nu credeţi că nu le explic de ce au reguli sau cum îi ajută, doar că la vârsta lor, ei chiar nu le înţeleg sensul şi utilitatea multora. Se mai lasă cu pedepse, se mai lasă cu o ureche trasă sau o palmă după ceafă. Ok, judege! Prefer să dau eu şutul în fund înainte să îl dea alţii. Înainte să judecaţi faceţi diferenţa dintre o „dezumflamarea” a  orgoliului şi un abuz. Nop, nu-s mama perfectă. Nici nu cred că am şanse prea mari să fiu. La mine frazele încep cu „te rog fă curat în cameră” şi se termină peste 30 de minunte cu „dacă nu faci curat, vei rămâne fără Lego”. Tati cumpără Lego iar mami face crize când îl vede aruncat prin toată casa. Deci da, me: the bad cop! Nu este suficient că le impun nişte reguli (da, am scris impun) dar le explic că dacă vor să le încalce trebuie să le înţeleagă, apoi să vină cu argumente pentru ca acele reguli să fie modficate 🙂 smart nu? Nu chiar, jr. ăla mare cred că îşi exersează viitoarea carieră de avocat :).

În fine, ştiu că-s cea mai rea mama din oraş. Că la noi totul este cu program, cu anumite conduite cu anumite reguli, pe care sincer nici eu nu le suport uneori, motiv pentru care mănânc ciocolată pe ascuns în baie. Nu râdeţi, mai devreme sau mai târziu toţi facem ceva similar. Acum ceva timp, l-am pus pe cel mare să facă oridine şi curăţenie la câini şi pentru asta a fost plătit în Minioni 🙂 . Da, l-am plătit în Minioni, pentru că-s ai naibii de scumpi şi mă disperase cu ei. Cum sunt o mamă afurisită l-am pus să muncească pentru ei 🙂 şi mi-a făcut plăcere să mă uit cum o săptămână a făcut curat după doi „porci” (câini noştrii seamănă cu nişte porci când vine vorba de curăţenie). Nu i-a plăcut, dar i-au plăcut Minionii care astăzi zac undeva pierduţi prin lada cu jucării. Fac multe chestii din astea. Dar până la o fază nu mi-a spus nicodată că mă urăşte.

Era seară. Mă pregăteam să strâng masa. L-am rugat pe juniorul meu mare să-mi aducă o apă minerală din cămara de afară. Viteaz cum este el la prima strigare, a zis „imediat, păi nu aduc eu apă!”. Îmi cunosc bine copilul, până şi-a dat seama că este noapte şi lui îi este frică de întuneric, eu deja încuiasem toate uşile. A bătut ca un disperat cu picoarele în fiecare dintre ele. Eram la geam „dragul meu, respiră, ai zis că faci ceva acum fă!”. Bătăile din uşa de la bucătărie erau şi mai disperate. „Respiră, eşti acasă. Eu sunt aici la fereastră. Mergi şi aprinde lumina de afară! În casă nu intrii până nu aduci apa aşa cum ai promis!„. Să vă spun că în minte mea se derulau versurile din „Muma lui Ştefan cel Mare” 🙂 ? Toată şcena era amuzantă. Jr mergea hotărât spre cămară. Pe drum s-a întâlnit cu o pisică şi a ţipat într-un mare fel. „Iubire, e doar o mâţă, aprinde lumina!”. A aprins lumina. A luat apa. A stins lumina. A venit încet dar sigur înapoi. I-am descuiat uşa, mi-a aruncat apa ţintindu-mi capul. M-am ferit, apoi mi-a spus foarte răspicat: „Eşti cea mai rea! Nu mai vreau să vorbesc cu tine! Te urăsc!” m-am uitat la el fără să mă supăr, mai are multe de experimentant până în ziua în care o să înţeleagă ce am făcut şi i-am răspuns: „Uneori ai nevoie să mă urăşti!” cred că doar un părinte poate asculta şi înţelege fără să se supere astfel de cuvinte. Sunt multe lecţii pe care le-am primit de la copiii mei, într-o zi poate le voi scrie pe toate. Jr. fugit la el în cameră. L-am lăsat câteva minute să se calmeze şi m-am dus după el. L-am întrebat dacă îşi dă seama ce a făcut. El, cu groaza lui de întuneric, a mers singur singurel prin beznă până la cămară. A luat apa şi apoi s-a întors tot prin beznă. A stat, a procesat, apoi mi-a explicat: „ok, eu am fost curajos, dar tu tot rea eşti!”. Am zâmbit şi am ieşit din cameră de data aceasta lăsând doar lumina de pe hol aprinsă şi stingând toate luminile din camera sa.

Am cele mai ciudate metode de „parenting” şi până nu-mi spune că sunt rea nu mă las. Am mers şi eu pe la cursuri de „cum să fii părinte”. Mă inflamam ca ştiţi voi ce în izmene. Păi nu fac eu aşa şi pe dincolo. Păi nu mă fac eu mama perfectă? Păi nu aplic eu tot mai ceva decât suuuuper dădaca. Sufletul! Ajungeam acasă, citeam alte zeci de idei sau cărţi şi nimic nu ieşea cum trebuie. Poate nu aplicam eu cum trebuie bs-urile alea sau poate chiar nu aveau cum să funcţioneze în lumea asta. „Mami să nu răspunzi la violenţă cu violenţă!” până când mami a fost chemată la grădiniţă de urgenţă la ora 13 într-o marţi „copilul….trebuie să mergeţi cu el la urgenţe că are buza spartă, i-a spart-o un coleg şi trebuie cusut!”. Cu acel coleg mai avusese altercaţii, i-am explicat nişte chestii despre comportamentele violente şi cum să se ferească de ele, degeaba. Puştiul tot a comis-o şi i-a spart buza. Apoi mami a întors foaia „nu ai voie să loveşti primul, dacă poţi evită dar în anumite situaţii ai voie să te aperi! Mami îţi dă voie să loveşti înapoi!”

Lumea asta, nu e cel mai sigur loc. Chiar este o junglă, una mai fiţoasă dar tot o junglă se cheamă. Prefer să creez tot felul de „scenarii” şi „pericole controlate” doar să-mi stresez copii. Sunt o sadică 🙂 . Nu-i i-am luat niciodată în braţe când dramatizau tot felul de scene. Nu sunt acea mamă care îşi ia puiul sub aripă la serbare când, în faţa clasei, de emoţie, începe să plângă. Consider că este nevoie ca ale lor creiereaşe să înveţe să facă faţă stresului. Sunt acolo, ei ştiu că sunt acolo, poate din acest motiv cel mic a avut tupeul ca la ultima serbare să se certe cu Moşul că a întârziat 🙂 . Nu sunt mama ideală şi foarte des apropiaţii îmi reproşează că sunt prea „rece”. Că sunt dură. Sunt, şi rece sunt şi dură şi rea la fel cum sunt şi caldă şi iubitoare. Micii mei santajişti ştiu perfect ce şi cum să exploateze la o persoană. Ar trebui să vedeţi show când vreun bunic refuză să le facă poftele 🙂 iar la aceiaşi faza subsemnata îi cam ignoră.

„Rămân la bunii că tu eşti rea” 🙂 . Cineva trebuie să fie şi rău. Încălcăm uneori chestii, mai spargem castrone, mai mâncăm la televizor, mai rupem o perdea, mai ne tundem fratele cu foarfeca de hârtie că îi este cald, îi mai dăm ignore lu’ mami, dar până la un punct. Cineva trebuie să-şi asume rolul de poliţist , iar cel care o face, o face pentru că îi iubeşte. Cineva trebuie să traseze echilbrul iar acel cineva să îşi asume asta la fel cum altcineva trebuie să-i apere de acele „reguli de puşcarie” 🙂 .  Copii mei, pentru că sunt ai mei, vor independenţă de la 3 ani până când plini de de umor le explicăm: „ok, dacă vreţi libertate şi să faceţi ce vă doreşte pipoţica, atunci vă veţi face singuri de mâncare, veţi merge singuri la grădi/şcoală, veţi spăla rufe şi veţi călca iar după teme mergeţi cu vaca vecinei să faceţi şi nişte bănuţi”:) faţa lor merită înrămată. I am a bad ass şi când nu sunt eu the bad ass fac loc altui bad ass, că doar nu mă distrez singură, îl las şi pe soţul meu uneori la butoane 🙂 .

Jobul ăsta de părinte e chiar distractiv. Mă provoacă, doar că eu nu îl consider un job. Pe mine, maternitatea m-a educat şi m-a forţat să mă maturizez. Mi-am dat seama că, în primul rând că eu cresc băieţi şi, oricât de mult mi-aş dori nu pot să-i ţin legaţi de fusta mea toată viaţa, nu că pentru o fată ar fi ok dar parcă la fete e altfel (cel puţin aşa am eu impresia). Mi-am dat seama că eu sunt prima formă de autoritate (uneori mai e şi soţul meu, doar că lui îi place mai tare rolul de superehero) pe care o întâlnesc în drumul lor, iar „luptele” pe care ei le duc cu mine sunt doar mici antrenamente pentru luptele pe care le vor duce în viaţă. Probabil dacă aş avea fete aş gândi la fel, dar nu am 🙂 aşa că mă gândesc la băieţii mei. Cum ar fii ca la 20 de ani să nu fie capabili să plece de lângă a lor mumă? Cum ar fi să nu îşi poată gestiona banii singuri? Cum ar fii să ridice palma la o femeie? Cum ar fii să nu poată face faţă stresului? Cum ar fii să devină doi dependenţi de fusta mamei sau mai grav de diverse comportamente sau substanţe? Cum ar fii? Ar fii eşecul meu ca mama!

Evit să judec acel tip de educaţie ultrapozitivă dar blamez abuzurile emoţionale sau fizice. Hiperprotecţia este tot o formă de agresiune, asta în cazul în care credeţi că un copil moare de plâns când este în faţa clasei şi spune o poezie. Nu moare! Nu moare nici dacă se loveşte mai tare! Nici dacă îşi sparge buza la grădiniţă, nici dacă mănâncă din castronul câinelui, nici dacă îl cerţi, nici dacă aleargă prin tot parcul cu genunchii făcuţi zdrenţe. Nu moare dacă îi pui în mână o cârpă de praf sau o cană să o spele. Nu moare dacă merge la antrenament două ore sau dacă stă desculţ în zăpadă. Nu moare nici dacă face duş la streaşină sau dacă îl obligi să se ţină de cuvânt atunci când promite ceva. Nu moare dacă doarme la prânz sau dacă pe timpul şcolii la 9 e ora stingerii. Nu moare dacă mai încalcă ocazional reguli sau dacă minte şi tu te faci că nu te-ai prins. Nu moare nici dacă stă o săptămână la bunici sau dacă merge singur în exursie. Nu mare dacă nu este buricul pământului 🙂 şi probabil peste ani v-a spune merci că nu a ajuns un „dl. Goe”.

Eu, acum 8 ani credeam că se moare din toate astea! Vorbesc serios! Aveam anxietatea cât casa. Mamă tânără şi fără experienţă, faceam totul ca la carte până am înţeles că instinctele sunt mai puternice decât orice literă aruncată de câte unul sau altul. La un moment dat credeam că dacă nu te speli cu 3 tone de spirt nu ai voie să atingi copilul. Casa mea era mai sterilă decât un spital (unul din străinatate zic). Credeam că doar eu ştiu ce e mai bine pentru el şi eram tare teritorială când cineva încerca să se apropie prea tare….inclusiv al său tată. Eram o paranoică 🙂 şi aveam impresia că al meu copil este de sticlă. Când a căzut din pat nu a fost, dar asta este altă poveste 🙂 . În timp mi-am dat seamă că-s dusă cu pluta când am sesizat că cel mare era îngrozit de întuneric. Era sociabil dar nu prea sătea fără mine, la grădiniţă a făcut adevărate crize şi era să îl retrag. Noroc cu o educatoare : „aşteptaţi 5 minute pe hol, o să vedeţi ceva interesant”. În mai puţin de două minute, copilul meu era pe „play mode” râdea în hohote iar eu priveam fascinată pe gaura cheii. „Pe bune amice?” Educatoarea a ieşit: „dacă nu vă spune uneori ce rea sunteţi nu sunteţi o mama bună„. Asta mi-a rămas în cap în timp mi-am dat seama că au nevoie de acele momente în care să mă „urască”.

Nu ştiu dacă metodele mele ciudat vor da roade, sunt cam „bipolară” 🙂 acum îi pup acum îi cert, dar dacă nu îi cert eu când îi v-a certa viaţa o să-i doară mult mai tare. În toată nebunia mea am pretenţia să facă tot cu mâna lor, la grădi chiar m-am rugat de educatoare să-i lase să îşi facă singuri lucrările chiar dacă sunt „urâte”. La şcoală nu am pus preţ pe caligrafie şi nu îmi pasă dacă scrie urât. Nu trebuie să scrie frumos, nu trebuie să fie de 10 pe line şi nu trebuie să fie perfecţi. Trebuie doar să înţeleagă că fac eforturi să văd dincolo de binele imediat, iar dacă pentru asta uneori „trebuie să mă urască” eu ştiu că îi iubesc iar ei vor înţelege asta la fel cum am înţeles-o şi eu când mi-a fulgerat ieri un gând : „ce dreptate avea mama”.

Să aveţi o săptămână frumosă

Cu drag, Toma

P.S poza este cu ei, pentru că „de ce ai doar poze cu tine” :))