Nu au existat momente prea multe în viaţa mea, în care să fi crezut cu tărie că am talente deosebite. Probabil asta este şi o repercursiune a faptului că am fost respinsă la probele de cor din clasa a şasea, iar profesorul meu de desen îmi spunea ca ” desenezi cu picioarele, graţia iţi lipseşte cu desăvârşire” .

Bietul om, în linii mari avea dreptate. În afara abilităţilor mele sociale (ca de, omul compensează) şi a unui „început” de talent literar, în toată adolescenţa mea nu am putut sa ma laud cu talente deosebite. Anii au trecut însă, am început să observ cum anumite abilităţi pot fi dezvoltate, chiar dacă nu am devenit un artist desăvârşit, am înţeles că arta, creativitatea şi imaginaţia de cele mai multe ori sunt lucruri abstracte. Se pare ca frumosul există în fiecare dintre noi, trebuie doar să avem curajul să îl descoperim.

Singurul „talent” pe care nu am îndraznit sa îl explorez a fost desenul, în toţi aceşti ani chiar am crezut că de sub un creionul ţinut de mâna mea nu poate ieşi un desen cel puţin „decent”. Copii mă roagă mereu să le desenez ceva pe tăbliţele magnetice, dar mereu mă eschivez cu ” mamai nu ştie să deseneze” iar ei mă tacasează ” cum să nu ştii să desenezi?” . Uite aşa nu ştiu să desenez, iar baieţelul meu cel mare (care a devenit foarte perspicace în ultimul timp) îmi dă lovitura de graţie ” păi nu spui tu că totul trebuie încercat şi exersat până iţi iese”. Na, mai zi ceva, detest ipocrizia, în special când o „practic”. Am renunţat să mai comentez ceva, din simplul motiv că avea dreptate. După ce au adormit copii, iar restul casei avea alte ocupaţii, am decis să „fur” cateva carioci şi foi de la baieţi.

Aveam acum în faţă o foaie şi câteva culori, foaia se uita la mine, eu ma uitam la ea, cam aceiaşi senzaţie când mă apuc de scris. M-am hotarât să abordez o strategie similară, când nu ştiu despre ce să scriu sau de unde să încep. Fusese o zi mohorâtă, iar copilul din mine se plictisise groaznic, aşa că am l-am scos la joacă. Am mâzgălit câteva linii, tot mă aşteptam să iasă ceva, de obicei când scriu două, trei idei, începe să se contureze subiectul principal. Ma uitam la foaie, puncte şi linii fară sens, apoi mi-am amintit că acum ceva timp un prieten îmi arătase cum se desenează mandalele. Mi-au placut foarte tare, în primul rând ca au o „istorie” foarte interesantă (pe care nu am timp să o scriu aici)  în al doilea rând ca fiecare mandală este unicaă, în al treilea rând nu ai cum să greşeşti. Atunci am fost provocată de prietenul meu să desenez propia mea variantă, dar i-am oferit acelaşi raspuns „nu ştiu să desenez”. Degeaba  mi-a explicat el principii şi alte lucruri interesante, pur şi simplu nu am avut curajul să văd cât de pricepută sunt. Acum eram în bucătărie, în afară de mine nu avea cine să îmi „critice” arta, iar în ultimul timp am devenit mai tolerantă cu privire la anumite aspecte din mine. Mi-am trasat punctele, apoi liniile, am unit cercurile şi ceva imi spunea să merg mai departe. Ştiu că nu este perfect simetrică, pentru ca nu am folosit rigle sau compas, dar cand am terminat de desant, vă spun sincer că m-am impresionat singură. Baiatul meu, prietenul meu dar şi eu am avut dreptate, totul se rezumă la curajul de a încerca în ciuda la tot ce spun „criticii”. Pe masura ce umpleam golurile desenului, ma gandeam că această tehnică de desen poate fi folosita atat de adulti cât şi de copii, am fost foarte concentrata, la sfârşit un pic uimita de „talentul” meu.

În concluzie dragii mei, nu vă descurajaţi şi nu credeţi ca „talentul” aparţine „elitelor” dacă eu am putut să desenez aşa ceva sunt convinsă că oricine poate. Secretul: curajul de a încerca, ce daca pare ridicol sau copilăresc, ce dacă cei din jur nu au cuvinte de laudă, important este să încerci, vezi ce iese. Apoi când iţi place te perfecţionezi, poate nu sunt eu Dali, dar ceva „talent” am descoperit  cu acest mic „experiment”. Sper să vă placă „opera” mea, în caz contrar, asta e, încercaţi şi voi, poate desenaţi ceva mai special decât mine :).

Cu drag,

Consilier în educaţie: Toma Ana-Maria L.