Ca orice tocilarã respectabilã am fost mereu fascinatã de supereroi. Ideea cã ar putea exista o şansã cât de micã sã schimbi lumea cu un act eroic este cel puţin atrãgãtoare. Copil fiind eram introvertitã. Mdea, nu pare :)) dar aşa este. Mã piteam prin tot felul de locuri ferite de gãlãgia altora şi dispãream în lumile imaginare pe care le oferã cei mai mulţi autori respectabili.

Realitatea nu e cel mai minunat loc pentru un copil, mai ales pentru unul care avea imaginaţia extrem de vie, care credea cu tãrie cã nimic nu este imposibil şi cã singurul lucru pe care trebuie sã-l faci este sã crezi. Nu e de mirare cã am crescut hrãnindu-mã din poveşti, înmagazinând zeci de tipare, sute de idei şi scenarii. De la Ţestoasele Ninja şi pânã la Superman sau Omul pãianjen, poveştile aveau aceeiaşi moralã: binele câştigã indiferent de costuri….pãcat cã, peste ani, realitatea mi-a demonstrat cã nu e chiar aşa.

Pentru copilul introvertit, eroul a fost mereu medicament. Eroul cu toate defectele sale, cu drumul sãu iniţiatic, cu momentele de maturizare, cu situaţiile în care îi sunt testate calitãţile umane şi desigur, cu ale sale puteri mai mult sau mai puţin normale. Când citeam sau vedeam prin filme ori desene animate eroii la treabã mã tot jucam în minte cu ideea de putere. E clar cã în acei ani nu aveam habar ce înseamnă o superputere. Dacã puteai duce în spate un munte erai puternic, azi ştiu cã puternica este cel care poate urca muntele :))

Îmi doream ca un copil mic şi naiv sã pot zbura bonus sã fiu invizibilã. Da, nici atunci nu m-aş fi mulţumit doar cu o superputere :)) Cu câteva luni în urmã un amic care îmi este foarte simpatic mi-a adus aminte de acele idei copilãreşti. M-a întrebat ce puteri mi-aş dori, tot invizibilã şi tot zborul. A rãmas el un pic pe gânduri la faza cu invizibilul dar i-a trecut. Invizibilitatea are sens pentru cel care construieşti tot felul de micro-lumi la fel şi zborul.

Este un pic ciudat când mã gândesc cã majoritatea ideilor mele despre moralitate, virtute, dorinţa de a face bine, vin de la privitul în exces spre eroi sau supereroi. Apetitul spre ştiinţã, cosmos sau mister, tot pe acolo îşi are rãdãcina, motiv pentru care, pe mãsurã ce mã maturizam, voiam sã aflu cât mai multe despre cei care construiau personajele cu care îmi hrãneam eu sufleţelul.

A venit era internetului, am început sã gãsesc informaţii despre multe lucruri. Aşa l-am gãsit pe tãticul omului pãianjen, un nene trecut de prima tinereţe, un bãtrânel simpatic cald şi ….normal. Cum putea un om normal sã construiascã personaje atât de anormale? De unde îi veneau lui ideile şi de ce? Cum putea construi atât eroul cât şi personajul negativ? Întrebãrile acestea veneau pe vremea când eu îmi descopeream „superputerea” mea. Nici astãzi nu pot spune cã am aflat secretul personajului negativ dar încã mai caut :))

În copilãriei credeam cã oamenii pot zbura, nu toţi, doar cei „norocoşi”. Azi ştiu cã aşa este, numai cã diferenţa dintre lumea fantasticã şi realitatea s-a mai micşorat un pic. Am înţeles cã superputerile nu sunt chiar ceea ce par în filme sau poveşti dar ele existã sub multe alte forme mai puţin para…normale.

Desigur cã muritorii de rând nu pot înţelege mintea unui om în plin act creativ. Nu pot înţelege ideea de superputerea a celui care îşi poate exprima interiorul atât de bine încât, şi dupã trecerea anilor, acele expresii sã fie apreciate, înţeles şi integrate de alţi muritori cu aspiraţii cãtre mãreţie. Un muritor nu are cum sã înţeleagã nemurirea….adevãrata nemurire, sensul sau scopul ei.

Sunt persoane care blameazã ideea de erou, de arhetip al eroului. Spun cã o asemenea gândire nu face altceva decât sã te abatã de la realitate şi de la drumul prin realitate. Pe acei oameni  îi gãsesc ca fiind tare trişti, oricâtã dreptate au. Eu nu prea cred cã au…dreptate zic. De ce? Pentru cã mitul eroului sãlãşuieşte în mintea colectivã de milenii şi nu  pare cã ar vrea sã o pãrãseascã prea curând. Eroul este unul dintre arhetipurile care dã sens existenţei umane. Dacã vã gândiţi bine, basmele, miturile, legendele sunt strãmoşii mai înţelepţi ai eroilor din benzile desenate. Toate generaţiile au avut nevoie de ei, de poveştile lor dacã nu aveau, nu îi imagina nimeni..

Vrem sã recunoaştem sau nu cu toţii avem un copil erou în noi, mai mult sau mai puţin normal. Înzestrat natural sau care compenseanzã cu tot felul de tehnologii :)) Eroul, copilul erou este acea parte din noi care pleacã pe drumul maturizãrii, care simte încercãrile vieţii şi care, în funcţie de circumstanţe trebuie sã aleagã o direcţie. Abia apoi, când eroul trece peste iniţierile sale, se integreazã frumos în fiinţa omului matur, pregãtit sã ţinã piept multor aspecte mai puţin pozitive.

În reţeta superoului existã mereu piedici dar toţi eroii descoperã cã, cele mai complicate de trecut, sunt în fiinţa sa nu în afara sa. Orice scriitor care a urmat aceastã reţetã a ajuns sã creeze eroii perfecţi. Acele idealuri cu care ne identificãm, acele calitãţi frumoase pe care dorim sã le integrãm, eroii au un loc în fiecare dintre noi, chiar dacã suntem prea „adulţi” sã recunoaştem asta. Eroii lui Stan Lee au impresionat, inspirat şi construit drumuri pentru multe persoane mai mult sau mai puţin publice, iar dacã asta nu este superputere nu ştiu ce este :))

Sãptãmânã trecutã mi-am plimbat copilul erou printr-o lumea Marvel frumos construitã pentru a se potrivi realitãţii în care trãim. Îmi place mult sã împart cu proprii copii erorii. Sã ne minunãm împreunã de fiecare personaj şi, pentru câteva ore, sã fugim de realitatea plicticoasã construitã cu atât de mare atenţie de adulţii….responsabili, realişti şi atotcunoascãtori :)) Mi-am achiziționat şi un set de pin-uri. Din alea adevãrate, metalice şi colorate, cum au toţi tocilarii care se respectã. Trebuia sã dau câte una copiilor şi una fratelui meu dar…..personajul negativ s-a gândit cã ei nu le pot aprecia suficient şi le-a pitit pe un raft înalt departe de ochii curioşilor :))

Nu închei textul, vreau doar sã vã întreb o chestie: voi ce superputeri vã doreaţi?

În memoria unui minunat arhitect de lumi

Stan Lee 1922-2018

„Între ce ani a dominit un rege nu-ţi aduceau aminte” spune tata dupã ce îşi bãgãm nasul neinvitat în ecranul meu :))