Sportul, pedeapsã sau plãcere?

Îmi aduc aminte cât de tare m-am certat cu mama când nu m-a înscris la clasa cu profil de înot. Dupã multe lacrimi şi bocealã, m-a mutat pânã la urmã. Mult timp mi-a plãcut ce fãceam dar la un punct s-a petrecut ceva şi peste noapte parcã am început sã privesc activitatea sportivã ca pe o corvoadã. Din mica sportivã care nu rata un podium am ajuns ultima in grupã. În perioada aceea nu am înțeles ce se întâmplã, nici antrenorii şi nici pãrinți nu au ştiut ce sã-mi explice. Dupã o vreme am renunțat definitiv gãsind scuza perfectã: am nevoie de mai mult timp pentru şcoalã.

Bs, timpul nu l-am folosit pentru şcoalã :)) dar a fost scuza perfectã. Dupã mulți ani am înțeles cã la acea vreme ceva mi-a „buşit” stima de sine. Nu am fãcut performanțã pentru cã nu puteam ci pentru cã nu ştiam cã pot. La vremea aceea antrenorii nu erau instruiți sã îți seteze şi psihicul, ei te instruiau sã ieşi primul, „eşecul” locului doi era sancționat destul de dur şi un preadolescent învãța repede cã are valoare doar când e pe podium.

E normal sã fugi de orice îți provocã durere, mai ales de orice îți lezeazã stima. E instinct. Ani de zile am fugit de sport ca de ciumã. Am intrat în gimnaziu în echipa de baschet dar nu am reacționat bine la nicio formã de disciplinare care se practica atunci. Fugeam de la antrenamente şi chiar dacã performam nu îmi fãcea prea mare plãcere.

În şcoalã am învãțat cã sportul este durere, cã durerea doare :)) cã activitatea sportivã este un chin şi o pedeapsã. Ani de zile mintea mea a refuzat orice argument pro-sport. „Cum bã sã-ți placã sã te doarã”? A trecut timpul şi eu am învãțat sã-mi privesc corpul ca pe un bibelou. Asta mi-a afectat şi mai mult stima de sine.

Am crescut, am început sã-mi antrenez mintea dar refuzam orice formã de activitate sportivã. Detaşam mintea de corp, asta îmi fãcea bine cel puțin pânã la un punct a funcționat. Corpul meu era mai degrabã o ustensilã, un cal de povarã care trebuia sã-mi poarte mintea unde avea mintea chef sã meargã.

Cu timpul însã mintea, care este indiscutabil legatã de corp, nu se mai putea motiva. Ce zicale, ce citate motivaționale, nimic nu mai funcționa. Stima mea se ducea din nou la vale, pânã într-o zi când singurul mod în care am putut sã defulez „tone” de furie a fost sã mã plimb câțiva km prin pãdure. Brusc, în ziua aia, fãrã niciun avertisment a crescut şi stima. A fost un moment de profundã revelație. Mã dureau toți muşchii dar luni de zile am revenit în pãdure mãrind distanța în fiecare zi.

Am început sã mã mişc, sã simt din nou plãcere la fiecare „bornã” atinsã. Dupã mersul pe jos am sãrit la bicicletã, mi-am relaxat muşchii cu yoga şi pilates, mai nou am revenit în bazin. La bazin am sesizat ceva extrem de interesant: memoria muşchilor. Niciun alt sport nu-mi mai activase musculatura cum a fãcut-o înotul. Anii copilãriei petrecuți în bazin şi-au spus cuvântul.

În bazin nu simt durere, pot înota douã ore fãrã pauzã. Sunã aiurea dar sub 3km nu ies din apã. Senzația este imposibil de descris în cuvinte, chiar dacã aş insista sã o descriu sunt convinsã cã o poți înțelege doar dacã o trãieşti. Corpul meu şi-a amintit ce mintea refuza sã-şi aminteascã, corpul meu a insistat sã îmi creeze plãcerea din primele zile ale copilãriei petrecute la bazin, mintea mea a trebuit sã recunoascã din nou sentimentul de libertate.

Cred cã din aceste motive, in ultima vreme, am tendința sã pun mai multã bazã şi atenție pe ce simte corpul nu pe ce crede mintea. Corpul uman este atât de versatile, atât de complex, atât de deosebit…..dar mult timp mi-a luat sã pot admite cat de prețios este.

Mi-au trebuit ani de zile sã revin în bazin nu doar pentru amuzament ci pentru rezultate clare, nu pentru un antrenor ci pentru mine. Am cãutat sã înțeleg fenomenul şi la nivel de minte. Am gãsit tone de studii care evidențiazã corelația dintre stima de sine şi activitatea sportivã, oricare ar fi ea. Practic cu cât stima este mai scãzutã cu atât vei refuza mai mult sã faci o activitate sportivã şi vei percepe sportul mai degrabã ca pe o pedeapsã decât ca pe o sursã de sãnãtate şi plãcere.

În timp şi cu un efort consistent de voințã mi-am deblocat mintea. O da, nu corpul era blocat ci mintea, acea parte din mine pe care o „treinuiam” mai ceva decât o face un antrenor cu un viitor olimpic. Pe mãsurã ce avansam cu antrenamentul am putut avansa şi cu mintea.

Nu are sens sã scriu mii de argumente pro-sport, sunt destule articole în acest sens, am preferat sã vã povestesc despre blocajele mele. Pe mine nu studiile m-au convis sã revin de drag la activitatea sportivã. Motivația mea a crescut in momentul în care am realizat cã fãrã voia mea un factor extren îmi schimbase percepția cu privire la tot ce însemna activitate sportivã, ori mintea mea niciodatã nu a putut accepta sã piardã controlul, cel puțin asupra propriului corp.

Azi structura mea mentalã este atât de schimbatã încât nici mie nu-mi vine sã cred cã am o activitate sportivã aproape zilnic, cã îmi respect şi iubesc corpul mai ceva decât îşi iubesc preoții templele:)). E trist cã am pierdut aşa mulți ani fãcând gaurã-n canapea dar am regãsit drumul spre performanțã, o performanțã care nu duce spre un podium din fericire ci spre o minte sãnãtoasã cu un termen de valabilitate prelungit :))

Cu drag, Toma :))

Ps. Data viitoare vã povestesc şi despre toate efectele pe care eu le-am resimțit în ultimii ani, de la minte la corp nu e cale lungã :))