A fost inevitabil. Mama a aflat de sarcina mea! Cele două săptămâni de pedeapsă, pentru simplul motiv că întârziasem, au fost suficiente ca mama să înţeleagă ce se întâmplă cu mine. Nu era dimineaţă în care să nu îmi fie rău. Mă simţeam obosită, iar sentimentele de tristeţe şi neputinţă mă sugrumau în fiecare seară.

-Amalia, ce se întâmplă cu tine?

În vocea mamei mele se putea simţi îngrijorarea. Nu am mai  rezistat. Agonia ultimelor zile fusese prea puternică.

-Mamă, am facut cea mai mare prostie din viaţa mea şi te rog să mă ierţi!

Lacrimile îmi cad fără prea mare dificultate. Disperarea începe să-i facă loc ruşinii.

-În câte săptămâni?

Asta m-a întrebat mama și nimic altceva. S-a uitat la mine cu dispreţ… sau poate vinovăţie. Nu reuşeam să îmi dau seama.

-Cred că am două luni! Atât am putut să îi răspund.

-Bun, am vorbit cu doctorul, iar la sfârşitul săptămânii ai progamare!

Ştiuse, mama ştiuse. Făcuse deja programare, iar eu nu am mai avut nici un cuvânt de spus. Am încercat să scot un sunet, dar nu am reuşit. Mama, hotărâse cu mult înaintea mea.

-Încetează să mai faci mutra aia. Acum două lucruri sunt importante: să nu afle tac-tu şi să scapi mai repede de problema asta… până nu e prea târziu!

Vocea ei era mult prea tăioasă. M-am retras în camera mea cu gândul să mă detaşez. Începusem să văd „problema” ca pe o fiinţă, dar nu mai aveam acest drept.

La câteva zile distanță mă aflam  în faţa doctoriţei. Mama făcuse  în aşa fel încât să fiu ultima pacientă. Holurile cabinetului erau goale, iar doctora cred că mă compatimea.  În afară de întrebările banale cu privire la vârstă sau ultima menstruaţie,  încerca să mă încurajeze cum credea ea mai bine.

-Stai liniştită, draga mea, nu eşti nici prima și nici ultima! Cabinetul meu are câteva cazuri pe săptămână. Ai să mai creşti şi curând vei înţelege că aceasta a fost cea mai bună decizie!

-Cred că aveţi dreptate, acum nu este momentul!

Nu mai puteam să îmi stăpânesc lacrimile, mama a ieşit din cabinet, iar eu m-am întins pe masă cu picioarele sprijinite de suporţii suspendaţi. Doctora îmi povestise ce se va întâmpla. Degeaba! Nimeni nu îţi poate descrie sentimentul de neputinţă din acele momente.

Anestezia a atenuat durerea, dar pentru câteva secunde, am simţit metalul rece al chiuretei, apoi sunetul produs de catre aspirator m-a îngrozit… Încercam să nu mă concentrez pe sunete, dar nu am reuşit. Simţeam cum doctora umbla prin măruntaile mele. Cel mai mult simţeam cum îmi omoară copilul.

Obsesiv, auzeam din mine o voce care acuza fără milă „ai luat o viaţă!”. Da, am luat o viaţă!, iar indiferent ce aş mai fi făcut din acel moment, acest fapt nu mai putea fi schimbat.

Procedura medicală se încheiase. Când am coborât picioarele pe podea, am simţit o durere groaznică în abdomen. Mi-am sprijinit mâna de marginea patului, iar atunci, pentru o secundă, am văzut… lângă masa de operaţie era o taviţă plină de comprese îmbibate cu sânge. Nu am mai rezistat şi am vomat lângă picioarele asistentei.

-Stai liniștită, iubire, a trecut, iar starea de greaţă apare uneori de la anestezie. Mergem acum în camera de recuperare, iar  în câteva ore nu vei mai simţi nimic.

Mă ţineam după asistentă. Mama era şi ea lângă mine. Fără să spună nimic, a întins o pătură pe mine, iar eu am  început să plâng. Voiam să îi spun ceva, dar nu mai puteam. Voiam să ţip la ea pentru ce mă pusese să fac, dar nu puteam. Nu mama era  vinovată pentru ignoranţa mea.

Ignoranţa mea a avut un preţ: o viaţă!

Regret tot ce am facut, regret că au trecut 3 ani de atunci şi încă nu am uitat. Încă mai am momente în care râsul unui copil mă raneşte, facându-mă să mă gândesc la „cum ar fi fost el, copilul meu”. Încă mai fug de aceste emoţii și nu știu încotro să mă îndrept.

Asta a fost teribila mea experiență pe care am dorit să vi-o spun vouă, fetelor, ca voi să nu treceți prin acest coșmar care-mi tot revine în fața ochilor.