Ieri, pentru că în general nu am ce face, am pus pe blog un articol care a stârnit ceva reacţii interesante, zic eu 🙂 . E draguţ să primesc şi laude…for a change 🙂 dar este intersant că lumea caută explicaţii la lucruri ce nu pot fi explicate aşa uşor.Chestia este destul de simplă: când nu poţi explica ceea ce faci sau de ce faci ceea ce faci, atunci când cuvintele sunt prea mici şi prea înguste să poată descrie ce ai simţit, abia atunci începi să devi un pic mai conştient de dimensiunea a ceea ce eşti, abia atunci poţi ajunge la concluzia că nu orice poate fi „alterat” de cuvinte, pentru că uneori cuvintele mai fac şi asta 🙂 alterează gen 🙂 .  Faza cu procesul creativ….pe bune, chiar nu ştiu cum să o explic. Există multe teorii, de la cum funcţionează creierul şi până la teorii despre Spiritualitate. De la teorii şi până la să-mi spuneţi că-s „luminată” sau mă rog „iluminată” e însă cale lungă 🙂 . Gen merci de complimente, ştiu că mă cheamă şi Luminiţa dar haideţi să nu exagerăm zic 🙂 . Totuşi o să vă povestesc câte ceva despre imaginaţie, act creativ, studiu….chestii 🙂 poate îşi face fiecare o idee, eu una voi dezbate din perspectiva mea întrebările pe care le-aţi pus cu privire la articolul de ieri, aşa cum simt eu şi desigur fără prea multe explicaţii, de această dată inutile. Să le luam pe rând zic.

Crezi că toată lumea poate să scrie aşa ca tine? Mă, sincer, nu cred. Cred că toată lumea poate scrie, dar nu cred că toţi pot scrie aşa. Cred că în primă fază ţine de stilul personal, apoi de ceea ce cunoşti, apoi de cum asociezi ceea ce cunoşti. Mai cred că fiecare dintre noi are un talent sau o predilecţie spre ceva anume, spre o artă anume sau spre o ştiinţă anume. Talentul, cel puţin aşa cred eu, este la fel de comun ca sarea de bucătărie, adică talentul nu-i suficient, talentul devine o abilitate specială, abia după ce ai muncit cam 10.000 de ore la el. Cel puţin asta spun teoriile 🙂 Ce spun eu? Că dacă nu poţi fi creativ în meseria ta ai două variante: ori mai cauţi altceva ori mai înveţi despre acel ceva. Dacă nu poţi aduce ceva nou, ceva original în ceea ce faci….este trist. Pentru că omul privat de liberatatea de a creea este un om trist. „A crea” înseamnă şi a experimenta, să nu-ţi fie frică să gereşeşti (de preferat nu pe costul sau cârca altora) să nu-ţi fie frică de ceea ce simţi şi nici ruşine. Un scriitor de exemplu, simte nevoia să spună în permanenţă adevărul, dar el are la dispoziţie un limbaj care îl poate ajuta să pitească acel adevăr de priviri indiscrete sau prea….curioase zic. Cred că orice act creativ, scoate din noi ce avem mai puternic şi mai interesant la acel moment. Cuvintele pentru mine sunt minunate „entităţi” cu care aleg să mă exprim, la fel şi cursurile, la fel şi fotografia, la fel şi bricolajul sau chiar actul de a găti o prăjitură reinventată, asta mai mult din lene sau din lipsa ingredientelor  🙂 dar în principiu ies bune :)))) . Creativitatea nu se limitează doar la imaginaţie sau la arte, dacă ajungi la o reţetă „funcţională” sau măcar „comestibilă” să spunem că succesul este pe drum 🙂 sau musafirii 🙂

Dacă nu ai imaginaţia bogată poţi fi creativ? Băi eu cred că imaginaţie are absolut toată lumea, doar că la fel, nu este exersată. Cu cât citeşti mai mult, cu cât experimentezi mai multe….cred că este improbabil să nu-ţi dezvolţi imaginaţia. Asocierile vin apoi ca „efect secundar” pentru că efectiv „ţi-ai lucrat sinapsele”, gen ca la sală. Abilitatea de a ascocia, la fel se exersează. Problema este că mulţi au impresia că imaginaţia este doar pentru copii. Părerea mea umilă este că asta este scuza celor trişti şi pragmatici care vor să trăiască doar într-o realitate pe care o pot accepta. Mai trist este că mulţi nu acceptă realitatea, dar fără imaginaţie, renunţă şi la refugiu. Imaginaţia poate fi o unealtă excepţională pentru multe chestii. Se ştie deja că minunatul nostru creier nu prea face diferenţa dintre ceea ce îşi imaginează şi ceea ce este real. Probabil de aceea „trăim” un film sau „simţim” durerea unui personaj dintr-o carte. Totuşi aş vrea să fac o remarcă, la fel ca absolut orice, imaginaţia şi procesul de imaginaţie ar trebui folosite cu măsură. Din experienţă personală vă spun, că eu când scriu mă ataşez foarte tare de ceea ce scriu, practic trăiesc abslotut tot, la fel şi când citesc, uneori detaşarea nu este chiar uşoară. Am texte pe care nu le-am terminat şi de care chiar mă ţin departe pentru că procesul este unul foarte intens. Am întâlnit fenomenul atât în literatură (de specialitate dar şi în beletristică) cât şi la cunoscuţi care sunt actori sau pictori. De la geniu la nebunie….vă spun că linia este foarte fină 🙂

Crezi că creierul este cel repsonsabil în totalitate de procesul creativ? Băi, sincer, cum spuneam şi aseară, este greu să limitez ceea ce fac doar la mine. Inspiraţia pe mine una, mă loveşte când mă lovesc de mediul extern. Văd ceva aud ceva. Acum nu aş vrea să intru prea tare pe zona spirituală şi nici să lezez pe cei foarte pragmatici dar, părerea mea este că nu ţine doar de mine şi de modul în care percepe creierul meu lucrurile. Nu pot explica prea bine ce şi cum. E o chestie în care ai şi nu ai control. Pur şi simplu curge. Nu stau să mă gândesc efectiv la ceea ce scriu, îmi imaginez o scenă ce-i drept, dar nu mereu. Textul de ieri a fost, o provocare înainte de orice, iar eu am vrut doar să dau un răspuns, faza este că intenţia a fost alta…..textul a ieşit altfel. Chiar nu pot explica 🙂 Actul creativ nu se limitează doar la imaginaţie. Presupune şi o exercitare a voinţei, dar odată început, să spunem că nu mai eşti în control, cel puţin nu aşa cum definim noi controlul. Că tu scrii, pictezi sau eşti pe scenă….dar nu eşti….e bizar ştiu dar nu pot explica altfel. Cei care au trăit un proces creativ cap coadă ştiu mai bine despre ce vorbesc. Adică trebuie să ai o chestie de nebunie şi să nu-ţi fie teamă să „plonjezi” în inconştient. Practic arta sau orice proces de creaţie asta face. Probabil de aceea prin artă, mulţi îşi rezolvă multe probleme. Mai am prieteni sau chiar clienţi cu care stau şi desenz în linişte tot felul de forme geometrice. Este frumos să auzi chestii ca „linia asta m-a blocat” sau „uite ce centru negru am făcut, de ce l-am făscut aşa” sau „uite, este perfect simetric”. Creierul nostru este fascinant, dar probabil este nevoie şi de alte elemente să duci procesul de creaţie la rang de artă. Adică mulţi scriu, mulţi pictează, mulţi fac chestii, dar ajungi să compari…..iar acolo se poate vedea diferenţa. Doar foarte puţini pot transmite cu adevărat ceea ce simt sau trăiesc.

Autorul vrea să spună mereu ceva? Fuuuny! Asta să o reţineţi pentru BAC gen: autorul vrea mereu să spună ceva, mai mult sau mai puţin conştient. De la culori (vezi Plumb) şi până la scene de iubire, autorul vrea să spună ceva. În primul rând vrea să spună ceea ce a simţit sau simte cu foarte mare precizie. Chestia este că fiecare interpretează prin prisma propriei experienţe şi cunoşteri. De exemplu, cărţile la mine ieri au fost minunate metafore. Cum poţi descrei un al tip de carte zic 🙂 îi pui şi cheie şi o agăţi de gât. Dar fiecare citeşte cu vocea sa interioară. Nu de puţine ori am păţit ca textele mele să fie „judecate”. De la diverse „diagnostice” 🙂 la variate idei cretine că aş vrea să atac sau să lezez pe cineva prin ceea ce scriu. Eu nu fac asta, de cele mai multe ori scriu cu „poker face” adică totul se petrece pe interior. Da mă supără şi pe mine lumea, da mai am draci gen 🙂 dar nu caut să-i vărs pe nimeni, poate doar pe foi 🙂 . Voi citiţi folosind filtre personale, eu scriu totuşi fără filtre. Poate din acest motiv, când scriu poveşti sau basme ies aşa frumoase. Basmele sunt minunate unelte, pentru că limbajul lor se adresează unei zone specifice a fiinţei umane. Simbolurile, metaforele, comparaţiile, fiecare le percepe cum vrea şi cum poate, astfel abilitatea de învăţare nu este „alterată” pentru că un basm nu „atacă” nici credinţe şi nici oameni, dar poate descrie credinţe sau oameni. Când citiţi ce scriu eu, să puteţi capta cât mai multe, vă dau un sfat: imaginaţi-vă o persoană foarte căpiată, care mai pleacă din casă în papuci, care uită portofelul pe unde apucă, care râde cu lacrimi şi plânge cu zâmbete 🙂 . Ce spune autorul în basmul de ieri? Nimic deosebit, doar o poveste. Sfat pentru BAC, după ce citiţi comentariile, mergeţi şi pe ideea „bă ce a mi-a spus mie autorul” 🙂

Oamenii creează doar când sunt trişti sau suferă? Băăă NU! Cel puţin nu la mine. Ieri de exemplu eram foarte veselă, mai ales că aveam un mâncărici cu basmul ăla de ceva timp 🙂 . Cred că oamenii încep să creeze atunci când au trăiri puternice, atunci când pot simţi şi nu le este frică de ceea ce simt. Scriu şi din zona mai naşpa uneori. Am unele texte chiar morbide, dar mereu încerc să le dau o zonă funny. De ziua mea am scris un text pe care îl găsiţi aici. Textul ăla, a dat o reacţie interesantă unei dragi prietene care m-a sunat, nu doar panicată ci afectată: „băăăi tu eşti nebună? Ce om zdravăn scrie asta de ziua ei? E singurul text pe care l-am citit cap coadă şi nu mă pot opri din plâns….gen nu eşti normală!” . Pe mine m-a amuzat maxim, şi faptul că a dus textul până la capăt, să spunem că dacă vreau sun tare bună :)) Probabil are dreptate, chestia este că eu găsesc multe concepte şi apoi mă joc cu el. Le iau şi le trec prin mine efectiv, apoi le pun pe foi. Poate „conversaţii cu moartea” sau cu Luci nu-s la îndemâna orcui, dar pe mine mă amuză. Omul a interpretat mereu lumea prin propriile sale trăiri, poate de accea anumite exerciţii de „dezvoltare personală” sau de „interpretare” nu ar trebui făcut de oricine sau mai exact nu ar trebui interpretate de oricine. Un amtator care vrea să „vă interpreteze” vă poate face mai mult rău decât bine, aşa că mare atenţie la cine mergeţi „la decriptare” 🙂 . Oamenii creează, pentru că simţirea este foarte puternică, eu una dacă ţin o chestie prea mult…..mă enervează, mă consumă. V-am spus este ca un „mâncărici” 🙂 Idee este că atunci când scrii din zona „întunecată” , nu este foarte simplu şi poate deveni chiar primejdios să zicem, asocierile sunt puternice şi cred că echilbrul contează foarte mult, eu una dasta prefer să dau şi o dimensiune umoristică în tot ceea ce fac. Că oamenii intrpretează…..oh well asta este altă poveste.

Scrii doar pentru tine? adică chiar ai texte lungi şi chiar nu are multă lume timp de ele! În principiu da scriu doar pentru mine, nu mi-a fost chiar uşor să scriu cu semnătură. Gen sunt chestii foarte intime, aşa că nu-i chiar simplu. Poate de aceea scriu folosindu-mă de multe metafore şi simboluri. Parcă nu vreau să fie mereu la minte cocoşului ceea ce se poate interpreta. Sunt un pic arogantă ce-i drept, parcă nu aş spune chiar oricui anumite chestii 🙂 simt însă nevoia să împărtăşesc aşa că o fac şi public uneori. De ani mă bârie lumea la cap 🙂 dar niciodată nu am crezut în faza „mama ce mişto scrii” pentru mine nu-i ceva wooow, unele texte chiar le văd mediocre, dar am şi texte la care ţin maxim la fel cum am şi texte (gen fff multe) pe care nu le postez 🙂 . Unele lucruri chiar le scriu doar pentru mine şi foarte rar, pe acelea simt nevoia să le îmapart, asta din mai multe considerente.

Spiritualitatea are un cuvânt mare de spus, chiar dacă nu o accepţi, eu cred că nu vrei să recunoşti public nişte lucruri sau pur şi simplu le negi în tine….de ce nu spui la ce Bibliotecă te-ai referit? Afirmaţia şi întrebarea asta le-am lăsat la final, nu de alta dar cu ele dimineaţă cineva mi-a spart ecranul 🙂 pentru că sincer nu ştiu cum ar trebui să răspund la ea. Spiritualitatea are multe definiţii, pentru mine nu este uşor totuşi să o definesc, este printre singurele cuvinte de care încerc să mă apropii cu grijă. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, sunt agnostică….prefer aşa. E ca faza cu „cred că răsare soarele” nu voi spune „cred” niciodată în aşa o propoziţie voi spune simplu „răsare soarle”. Am credinţele mele, experienţele mele, trăirile mele. Din ele scriu, ce-i drept este aproape imposibil să scriu ceea ce nu experimentez cel puţin la nivel de imaginaţie. Biblioteca, este o bibliotecă 🙂 pentru că totul a început în joacă şi s-a terminat în jocă. Cred că orice act creativ complet este trăit cu „inima copilului” oricât de ireal pare, undeva în fiinţa fiecăruia dintre noi este cât se poate de real. Am ţinut să las şi această întrebare aici, pentru că mulţi caută explicaţii atunci când raţiunea dă cu virgulă 🙂 creierul caută mereu să „unească punctele”, dar eu accept că unele lucruri sunt imposibil de explicat, cel puţin acum, aşa că nu mă agit cu ele. Am scris un basm pentru că asta am simţit, cu ce l-a asociat autoarea ….să spunem că ţine de mine nu doar de cel ce citeşte. Mda, voi ocoli un răspuns clar, dar asta pentru că nu există unul 🙂 sau o explicaţie „logică” oricât de ilogică este 🙂 . L-am scris aşa tocmai pentru că poate „penetra” multe straturi de cunoştere sau limbaj 🙂 dar nu mă voi chinui să-l „descos”. Ideea este să înţeleagă fiecare ce simte şi să înveţe fiecare ce are nevoie, cine sunt eu să iau cititorului această experienţă 🙂 poate daia ce nu înţelegem pe deplin numim „artă”. Oi face şi eu un soi de artă zic, hai să o lăsam aşa…..copiii nu au nevoie de prea multe explicaţii să poată simţi 🙂 .

Eu mă pot defini pe mine în variate forme şi prin variate metode. Scrisul nu este singurul lucuru crativ pe care îl fac, dar este cel pe care îl îndrăgesc cel mai mult. Jocul cu cuvintele este pentru mine un exerciţiu, talentul meu a fost şi cred că rămâne până mor pe zona lingvistică. Toate cuvintele, au dimensiuni impresionante, acum depinde cine le scrie şi cine ce aptitudini de citire are. Mă pot juca cu dimensiunea cuvintelor, pentru că, la un moment dat am exercitat ceva voinţă şi am citit foarte multe, apoi am fost bântuită de faimosul „de ce?”. A devenit la un punct un fel de obsesie faza cu „decodificarea” pentru că pe măsură ce căutam, dădeam de alte şi alte întrebări. Aşa că, da, totul este relativ, Omul din povestea de ieri putea fi umila mea fiinţă, dar eu…..să spunem că în lumea asta doar timpul are răspuns la toate.

Vă mulţumesc că îmi citiţi textele, că sunteţi curioşi şi că puneţi întrebări 🙂 nu mă aşteptam ca un basm să poată genera aşa multe curiozităţi 🙂 probabil aveam iar nevoie de „o minune” care să mă ţină pe „drumul meu” 🙂

Cu drag Toma 🙂

Photo „O gară” credit Marcel Horneţ

Photo 2 „Iluzii optice” credit tot Marcel

p:S trenul este la dimensiunea sa naturală 🙂 depinde acum din ce unghiuri îl priveşti 🙂 să nu te păcăleşti zic, unele viziuni chiar nu se pot „preda” altfel 🙂

P.S omul la nivel de invidivid nu poate percepe chiar toată dimensiunea unei metafore, cred că uneori nici cel care o scrie nu o poate percepe în totalitate, poate de aceea unele lucruri nu ar trebui să consume energia „creatoare” căutând mereu şi mereu explicaţii logice. Cel puţin aşa consider eu, dacă voi credţi altceva aştept cu o curiozitate foarte vie chiar, perspectiva voastră 🙂