Pentru mine scrisul a fost şi rămâne o terapie. Este modul prin care încerc să mă exprim pentru a da formă la ceea ce simt, văd, trăiesc şi percep zi de zi. Pentru că citesc în variate domenii, creierul meu are tendinţa să lege mereu poveştile. Sunt convinsă că nu doar eu port un astfel de aparat. Pictorii fac la fel, muzicienii la fel, matematicienii la fel, fiecare caută să exprime ce are sau ce „vede” pe interior. Omul nu se raportează decât foarte rar la fapte. „Am fost la mall” este un fapt dar puţini spun aşa, unii spun: „am fost la mall şi era ca într-un furnicar haotic, m-am simţit sufocată”. Cam asta este toată dimensiunea experienţei, chiar dacă în sau din exterior ea pare simplă. Omul nu este doar gând, doar emoţie sau doar comportament, omul le are pe toate plus ceva extra, mai mult sau mai puţin în armonie dar asta este altă poveste. Am început să scriu pe la zece ani. Iniţial am scris jurnale pe care le mai am şi acum. Nu mi-a spus nimeni să scriu, nu ştiu de ce am făcut-o dar ştiu că uşor, uşor a început să-mi placă. După jurnale am început să scriu eseuri. Toate din perspectiva naratorului şi cu foarte puţine personaje. Naratorul era zmeul şi trăia tot ce voiam eu să trăiască. Au trecut anii şi am început să scriu poveşti. Aveam eu o obsesie, dacă alţii pot scrie poveşti, dacă alţii pot da formă unor lumi aşa abstracte, eu de ce nu aş putea? Mdeah, aşa sunt eu arogantă de mică, am impresia că pot face multe. Anyway, am început să construiesc poveşti.

Am scris, am scris, apoi, după o perioadă am observat că la mine lipseşte personajul negativ. Adică aveam personaje care făceau chestii dubioase dar care nu erau cu adevărat rele. Mai clar, intenţia era mereu îndreptată spre supravieţuire, spre apărare, era alimentată de furie sau de tot felul de experienţe. Practic faptele erau mereu justificate într-un fel sau altul. Eu, ca mulţi alţii care scriu, defulez în scris lucruri pe care le cunosc. Tot ce construiesc în poveşti se alimentează din ceea ce văd sau trăiesc. Nu pot baza poveştile pe ceva dacă nu cunosc acel ceva. Când am observat că nu pot da viaţa unui personaj cu totul şi cu totul negativ, m-am enervat şi nu am mai scris ani de zile. În acest timp, pe unde prindeam un scriiitor îi „pigulem” creierii. „Mă cum să scri tu?” au venit mulţi cu sfaturi, cu sugestii toţi au vrut să mă ajute dar unul nu mi-a spus „Asta nu se învaţă, asta se trăieşte, apoi se scrie”. Dacă eşti scriitor la început de traseu am pentru tine doar o sugestie: „scrie mereu, nu contează ce dar scrie, nimeni nu te poate învăţa cum să faci asta” este valabil pentru multe zone artistice. Nimeni nu te poate învăţa un stil, stilul îl ai pentru că este al tău şi stilul devine versatil doar când este al tău, adică atunci când este construit de tine.

Uite aşa m-am apucat de căutat. Am plecat de la ideea că oamenii scriu despre ceea ce cunosc adăugând perspectiva interioară. De la fizică la biologie, de la muzică la spiritualitate, nu mi-a scăpat mai nimic. Cum e cu plusul şi cu minusul? Cum e cu omul? Cum e cu intenţia omului? Cum e natura? Cum acţionează forţele interioare în raport cu cele exterioare? M-am uitat în multe sisteme până am început să-mi dau seama ce şi cum. Probabil de aceea sunt o enciclopedie de lucruri inutile şi diverse. Prabil de aceea, de când mă ştiu nu m-am putut specializa spre ceva anume. Ating suprafaţa unor domenii, apoi profunzimea apoi plec mai departe. Cam aşa ajungi la tot felul de aberaţii care, în raport cu natura cunoscută observi că au mai multă perspectivă personală decât perspectivă reală. Am dat şi eu ca mulţi alţii pe drumurile lor de „legile atracţiei” din această „psihobuhu” spiritualitate-ştinţifico-fantastico-psiho blabla. Adică o „struţo-cămilă”. Stăteam ca retardata şi mă uitam la secretul secretat de creierii unora şi mă întrebam cum naiba funcţionează legile alea, mă gândeam că poate un sf din ăsta mă ajută să-mi contorsionez mai tare imaginaţi să pot aduce la suprafaţă ceva funcţional şi cu sens.

Legea atracţiei exprimată în mirobolantul documentar-carte-jurnal şi vândută pe bani mulţi, al naibii de mulţi gen, producea în mine al naibii de multe disonanţe. Mă gândeam cum dracu se atrag două plusuri sau două minusuri? Cum dracu faci asta în fizică dacă legea aia este aplicabilă în natură? Să vezi „tsukahara” mental ce făceam eu să pot digera toată nebunia aia. Indiferent cum o puneam, ideea nu avea sens cel puţin nu la nivelul unui anumit tip de fizică. Eu plec de la premisa unui om cu mintea creaţă „ok, e adevărat dar dacă este adevărat se poate dovedi” ca orice minte creaţă am zis să caut dovezi. Practic am luat-o invers, teoretic nu cauţi să afirmi un lucru pentru că teoretic vei găsi doar bias-ul şi vei influenţa rezultatul (aviz amatorilor care merg pe ideea „oamenii de ştiinţă” sau „conform unui studiu”) . Cât am căutat eu aşa de retardă nu am găsit nimic care să poată confirma că aşa funcţionează legile, alea umane or funcţiona ele mai nefuncţional dar alea superioare nu-s pentru mintea orcui. Oamenii ăia din documentar ziceau ceva de frecvenţa sunetelor şi vibraţiilor umane. Păi nu m-am pus eu pe studiat armonii, tonuri şi toate rahaturile. Undele şi valurile de lumină, undele şi valurile din sunete, din oceane, din vânt, curenţii maritimi. Yes, sunt cam cretină ştiu dar aşa sunt eu. Am aflat că Bethovan de exemplu, a compus muzică în ciuda faptului că era surd. Cum dracu a făcut asta? Păi eu cred că avea o formă de sinestezie. El povestea că „simţeam muzica”, practic simţea un fel de matematică şi poziţiona tonurile într-un mare fel. Armonia în muzică apare atunci când ai un ton superior să spunem unul inferior. Dacă vrei să le „atingi” pe amândouă trebuie să ştii cum să faci asta. Practic apare o buclă perfectă între punctul de sus al celui mai superior cu punctul cel mai de jos al celui inferior. Poc, sunet complex şi armonis. Nu ştiu eu să explic prea bine dar puteţi întreba muzicieni sau puteţi căuta pe google ce şi cum că povestea nu e lungă.

Atunci m-am întrebat dacă aşa se petrece armonia cum dracu ăştia cu secretul lor zic că atragi ce eşti. După alte şi alte perioade de „tsukahara” am ajuns la un experiemnt făcut pe particulele de apă. Practic un nene lua apa şi „dădea în ea” cu gânduri de iubire sau cu gânduri de ură. Acum şi asta este ciudat, că eu pot să te trimit la origini cu cea mai mare afecţiune de care sunt capabilă 🙂 la fel cum îţi pot mulţumi din complezenţă chiar dacă nu te suport. În fine, particulele de apă unde „punea” INTENŢIE pozitivă înceapeau să se cristalizez în tot felul de forme demenţiale pe când unde se punea INTENŢIE negativă particulele pierdeau forma. Deci INTENŢIA conta, cel puţin în acel experiement pe care aş vrea să-l reproduc şi eu în următoarea perioadă. La plante se observă efecte similare. Deci, INTENŢIA pozitivă dă formă….deci dă plus unde e minus şi aia neagtivă distruge forma, deci dă minus sau ia plus?

Uite aşa, imaginaţia mea şi creierii mei o iau pe arătură în tot felul de experimente mai mult sau mai puţin imaginare. Intenţia emisă de creierii mei şi mintea mea creaţă: vreau să înţeleg. Păi nu am înţeles eu, fgm de intenţie. Eu practic, chiar dacă mai făceam nefăcute nu aveam intenţie neagtivă niciodată, chestie pe care o observam clar în scris. Îmi era milă de personaje….chiar dacă teoretic nu existau, având bază în realitatea mea aveam tendinţa în scris să le caut „rădăcina”. Acel „de ce”. De ce e omul tâmpit şi face lucuri rele? Mereu găseam justificare, ba în tipare de familie, ba în modele de educaţie, ba în diverse evenimente foarte încărcate emoţional. Până în acel punct al aventurii mele printre litere nu găsisem un singur om care să manifeste o intenţie clară de a face rău, practic din plăcere. Nu din frică, nu din foame, nu din experienţe, din pură plăcere. Cum Universul ăsta funcţionează într-un mare fel, uite cum a funcţionat la mine faza asta, că dacă te uiţi după toate tâmpeniile să fie el nebune dacă nu apar când te aştepţi mai puţin. Vă spun, pentru un emapt ca mine lucrurile nu sunt mereu simple, mai ales că am o tendinţă să cad în extrema idendificărilor. Când nu înţeleg un om, creierul meu exersat în scris în multe perspective face un „tsukahara” şi poc ajunge în papucii celuilalt. Aşa te prinzi repede de ce un detectiv are multe puncte comune cu un psihopat. Notă pentru sine „când eşti în pană creativă imaginează-ţi un psihopat nu căuta unul”. Găsind totuşi ce căutam :))) fgm de intenţie, brusc au început să se activeze tot felul de neuroni :))). Nu mai scrisesem de ceva ani şi dintr-o dată parcă se desfundase un canal şi curgea pe acolo tot felul de dubioşenii.

Creativitatea la aşa intensitate este exact ca un râu care se umflă, curge repede şi curge tu muritor de rând stai ca prostul în cazul meu proasta şi încerci să prinzi câte un peşte pe care să-l pui printre litere. Credeţi că naşterea doare să vezi când naşti pe foi sau pânze cum e. Practic realitatea mea era într-un fel emoţia în alt fel. Raţiunea mea se raporta la ceea ce voia ea dar emoţiile mele ştiau mai bine. Creierul meu simţea că ceva nu e cum trebuie şi făcea ce îl învăţasem, adică scria şi scriam al naibii de mult. Nu ştiam când treceau cinci ore. Practic dacă o punem pe foaie aşa fix cum m-aş analiza eu din exterior, era o formă de nebunie în cea mai ciudată formă. Idendificarea cu povestea scrisă nu e cea mai mişto cale şi nici nu pare foarte terapeutică dar pentru mine a fost. Era ca un puzzle din litere, experienţe, emoţii, realitate şi imaginaţie foarte bine împletite. Pentru prima dată am putut să scriu o poveste din perspectiva unui personaj dubios cu toate astea şi în scris intenţia mea era să-i dau un spin pozitiv. Nu am putut, realitatea, pe măsură ce o acceptam îmi arăta că există oameni care fac rău din pură plăcere şi care se dezbracă rapid de orice etică să-şi poată arăta agresiv muşchii. Oricât de tare m-am străduit să văd unghiul plăcut din toată povestea nu am putut. Aşa că m-am oprit pentru că iar nu înţelegeam. Cum dracu e cu plusul şi minusul? Cum dracu se atrag?  Tonul era unul fals pentru că se suprapuneau „vibraţiile” dar erau disonante. Practic suna aiurea rău de tot. M-am oprit din scris, greu dar m-am oprit. Nu credeţi voi dar creierul consumă incredibil de multă energie când se apucă de chesti dastea. Un minunat burnout. Oh yes. Nu e de mirare că unii folosesc metafore cu foc, apă, gheaţă, rai sau iad.

M-am oprit din scris şi m-am întrebat sincer „făi fată dacă atragi ceea ce eşti cum dracu ai atras aşa experienţe?”. Să vezi lupte interne acolo. De la eu sunt aia demonică şi până la cine naiba sunt eu. Vinovăţii cât casa, sentimente de culpă chiar dacă nu facusem nimic. Pune-te pe analize, apucă-te să citeşti zeci de jurnale, caută iar teorii sau poveşti să vezi cum naiba funcţionează psihicul. Ce formă are el? Are o formă vă asigur, chiar dacă nu există în lumea fizicală pishicul are o formă. Să vezi linii mentale ce făceam, ce dat pe gheaţă subţire sperând să nu pocnească gheaţa. Ce pescuit la copcă, ce analize. Mdea, am destul timp să fac asta. Fac asta şi când spăl vase deci nu mă stresaţi 🙂 găsesc metafore în tot ceea ce întâlnesc, de la robinetul din casă până la formele nebuloaselor. În creierii mei totul are formă şi armonie, totul se leagă. Uite aşa s-a legat şi o minunată „moarte a minţii” adică a unei paradgime de gândire tâmpite de care mă ataşasem. „Nu există oameni care să acţioneze intenţionat spre negativ”. Adică să existe clar ideea de repercusrsiune şi cu toate acestea acţiunea să fie deliberată nu pentru că exista frică, nu pentru că exista ideea de protecţie sau supravieţuire ci pur şi simplu pentru că asta vrea ştiind clar ce voia. Opreşte-mă pe mine din vorbit, taie toate căile spre înţelegere şi vezi cum se petrec exploziile 🙂 . Atunci mi-a picat şi fisa cu Nietzsche când zicea că dacă te uiţi suficient de mult în Abis, Absiul se reflectă în tine şi mai era şi faza cu monştrii: când te lupţi cu monştrii ai grijă să nu devii unul. Cea mai mare frică se dezvăluie „vei ajunge ceea ce urăşti cel mai tare dacă nu te opreşti”.

Eu mă luptam dar nu cu „monştrii” externi pentru că acolo nu avea sens consumul de energie şi consumam al naibii de multă. Mă luptam cu prostia omenească, adică mă luptam cu mine. Ce naiba poate face un om aşa? În acel punct, m-am cutremurat cu un insight puternic. A fost aşa un cutremur interior. A dispărut faza de plus şi minus….brusc şi fără apel. Mi-am studiat mult experienţa, din multe unghiuri. Am căutat corespondent în exterior, am trecut prin tot felul de procese şi „lalaland-ul” meu părea similar cu tot felul de experienţe. Să fim înţeleşi, eu îmi iubesc corpul al naibii de mult. Exceptând ţigările, nu bag nimic dubios, nu fumez nimic ilegal şi nu caut experienţe mistice. Pur şi simplu caut să înţeleg cine sunt şi de ce sunt aşa. Nu am înţeles niciodată cum e cu toxicitatea. Indiferent de ce turnură luau anumite situaţii, mereu găseam calea de comunicare potrivită. Chiar dacă se produceau anumite rupturi de anumite persoane, nu erau brutale, erau paşnice şi de comun acord. Practic înţelegeam multe şi atunci nu simţeam nevoia să rănesc intenţionat pe nimeni. Cel mult îmi spuneam punctul de vedere şi mă detaşam rapid de tot ceea ce nu mă ajuta la dezvoltarea mea sau a celor din jurul meu. De data asta, hai pardon! Nu a mers cel puţin nu a fost cum ştiam eu că este. Până nu am renunţat la „superwomăn” din mine cu idei iluzorii despre plus şi minus nu m-am putut detaşa. Ce frecvenţe, ce energii….omul se vede doar pe el. Păi când m-am văzut cum o luam pe arătură am băgat un sprint de am picat lată la finish.

Credeţi că aveţi nevoie de tot felul de teorii, substanţe sau practici să atingeţi mai ştiu eu ce stări. Exteriorul este un declanşator dar ceea ce poate produce creierul uman este fascinant, halucinat, extaz, chin, lumi în diverse paralele şi perspective. Simboluri, emoţii, absolut tot ceea ce vă puteţi imagina şi încă ceva extra. Nebunie dar una controlată că nu a murit nimeni şi nimeni nu era într-un real pericol chiar dacă ştiu că aşa se simţea. Puncte comune ale experienţelor mele prin propriul abis am găsit cu nebunia, cu tot felul de chestii care apar în consumul la tot felul de chestii, cu starea de „curgere” a unor artişti care vorbeau despre episoade creative, cu tot felul de experienţe mistico-fantastice etc. Ce este ce nu este real? Ce simt eu este sau nu este real? Uşor, uşor după acel val de creativitate haotică lucrurile s-au calmat. Integrarea unei forme de ură pe care nu o trăisem în viaţa mea, cel puţin în asta 🙂 a fost într-un fel anume. Detaşarea nu este uşoară mai ales dacă funcţionezi cum funcţionam eu. Nu răni pe nimeni să te salvezi pe tine! Ce faci când alţii văd această slăbiciune? În primele faze eviţi confruntarea că faţă în faţă tendinţa era de „kilăr mode”. Lispa de reacţie în exterior a provocat o reacţie pe interior. Sunt adepta unor practici non-violente asta pentru că ştiu pe propria piele ce face agresiunea şi violenţa sub toate formele ei. În proximitate însă, se activau toate sistemele mele de apărare. Perspectiva era al naibii de interesantă pentru că aveam intenţie să jignesc, să lovesc, să trântesc, nu am făcut asta dar am schimbat foaia. Ce am scris a fost terapeutic şi conform realităţilor percepute, interpretate destul de intens şi interesant. Uite aşa un mare minus în experienţă mi-a adus un mare plus în scris.

Am început să întâlnesc multe persoane care mi-au explicat cu cele mai bune intenţii diverse şi variate perspective. Cu toate acestea, dacă nu aveam informaţii cu privire la diverse lucruri vă spun sincer că am aşa o vagă bănuială că o luam spre „lalaland”. În realitate aveam ancore deosebit de puternice şi oameni deosebit de realişit. Chiar dacă aveam intenţia să cred că eu stricam lucruri cineva mi-a spus că nu pot strica ceva ce este deja stricat şi că e cazul să vin cu picioarele pe pământul ăsta. Cred că aşa se petrec tot felul de rupturi dintre lumea interioară şi lumea exterioară. Când nu mai există punţi de legătură dintre ce simţi şi ce vezi. De ce m-am decis să scriu articolul? Am zis că nu ar fi rău să existe şi pe on-line perspectiva asta. Ignoranţa costă, atenţia se consumă, răbdarea la fel, energia ajunge la limit când permiţi tuturor dubioşilor să se ataşeze aiurea de tine.

Intenţia duce spre protejarea sinelui şi uite aşa dacă stai suficient de mult lângă tot felul de lucruri toxice devi la rândul tău toxic. Păi ce draci aveam eu pe mine în perioada aia e poveste lungă, am înţeles totuşi că eu nu sunt mereu ceea ce văd şi ceea ce „atrag”, am „atras” totuşi o lecţi, o lecţie despre care mulţi m-au avertizat: „stai cuminte că te curentezi, ai un unghi mort şi crezi că toţi sunt ca tine”. Iete că nu erau. Deci de ce am atras asta? Să mă lumineze pe mine toţi cei care spun că au înţeles cum funcţionează legile. Insist, empirismul meu spune altceva. Psihicul meu a atins cel mai de jos punct pe care îl putea atinge şi a făcut-o conştient în scris. Adică eu am adus controlul exact unde era nevoie nu unde credeam eu că trebuie. Chiar dacă eu de copil sunt fascinată de propriile vise, au fost episoade în care mă oboseam aşa tare scriind încât nu mai visam. A fost prima alarmă „Asta nu sunt eu!”. Credeţi-mă mulţi au încercat să-mi spună că ce fac nu este ce trebui dar nimeni nu poate opri pe nimeni din a avea o anume experienţă, cel mult îl poate ghida prin experienţă. Să ajungi în punctul în care să te întrebi „cine sunt şi ce mă defineşte pe mine” este dificil. De la roluri la funcţii la esenţă, ideal este să nu îţi scape nimic. Cei mai mulţi trec singuri prin aşa experienţe şi sincer, uneori voiam să mă ţină şi pe mine cineva de mână şi să-mi spună „chill trece”. Nu era cazul. În experienţa mea au fost oameni care, fără să-mi spună nimic de tipul „poţi sau nu poţi” mi-au arătat că se poate să mergi într-o anumită direcţie în mod conştient şi responsabil.

Calea cea mai lungă spre calea de mijloc nu este cea mai uşoară. Pentru un om care mereu a pus alţi oameni pe primul loc mereu din pură intenţie nu a fost uşor să mă pun şi pe mine acolo şi să înţeleg ce înseamnă un „test de anduranţă”. În scris, treptat mi-am exersat şi mai mult răbdarea şi mai mult voinţa şi mai mult imaginaţia. Am avut multe experienţe incredibil de pozitive din care am scris incredibil de mult dar acele momente erau foarte calme şi echilibrate. Acum nu au fost. Nimic din experienţa mea nu aducea a echilibru. Răspunsurile le-am găsit în ceea ce cunoştem nu în ceea ce spuneau alţii. Frustrările m-au ajutat să contrurez mai bine un stil de scriere şi nu numai fără să pierd contactul cu realitatea. Între acel episod creativ şi prezentul de astăzi am vorbit cu multe perosoane care au trăi lucruri similare. Majoritatea, la fel ca şi mine, au accesat tipul de inteligenţă dominantă prin care să exprime ceea ce trăiau. Toţi mi-au povestesti „episodul de nebunie”  asemănându-l cu un un episod de „detoxifiere”. Niciunuia nu-i plăcea forma care apărea pe foi, pe pânze pe sunete şi pentru că nu o suportau toţi au repetat forma până au atins cu ea perfecţiunea pe care o doreau sau o intuiau sau o simţeau. Arta este terpaie pentru că îţi permite să scoţi şi ce nu se pupă cu realiatea. Să bagi „şarpele” şi să desfunzi canalele e cam dficil când o iei ca orobetele. Dacă te apuci de nebunii de aşa magnitudine nu este chiar rău să vorbeşti cu perosoane avizate şi nu doar avizate ci care au trecut pe acolo. Lucrurile pot degenera rapid dacă dispare voinţa. Cred că am înţeles şi de ce unii atrişti au tot felul de vicii sau dependenţe. Alcool, droguri şi multe alte lucruri, cu ceva „anestezic” simţi nevoia să dai. Eu vă spun că iubirea celor de lângă tine este cel mai bun anestezic. Înţelegeam cât de nebuneasc era inclusiv comportamentul meu, am primit doar suport. Nimeni nu mi-a spus că-s nebună că scriu opt ore pe zi şi citesc alte trei. Nimeni nu intra în spaţiul meu prea agresiv şi singurul mod în care „mă scoteau de acolo” era prin multe îmbrţişări sau excursii la munte. Aveam destui „stimuli” în cap, aerul de munte ajută mai mult decât orice substanţă dubioasă.

Cum spuneam, faptic lucurile erau într-un fel. „Am mers la mall” că la mall eu m-am simţit într-un fel anume a contat mai mult decât mall-ul în sine. Cu toate acestea încă nu pot contura un personaj la care lucrez de mai bine de trei ani. Ca acea poveste să funcţioneze, am nevoie de o oarecare dualitate şi nu ştiu de ce naiba nu o pot armoniza încă. Am lăsat povestea pe margine. M-am apucat să scriu iar basme. Poveşti scurte pentru copii şi nu numai. Pe unele le găsiţi şi pe aici. Majoritatea însă le cunosc doar copiii mei. Ei sunt Universul meu şi ei îmi construiesc realitatea mai mult decât am putut eu. Vreau să le arăt lecţii simple prin tot felul de poveşti complexe. Practic mi-aş dori să aibă un drum mai lin cu mai puţine hopuri, eventual fără gropi abisale. Alea apar când eşti cu capul în stele mereu şi nu vezi gaura neagră de sub picioare. Nu pot totuşi să creez un personaj absolut malefic. Pur şi simplu nu pot. Ce pot face însă acum este să dau altă dimensiune a repercursiunilor nu ale intenţiilor. Cineva îmi sugera aseară să accesez din experienţă anumite persepctive. „Mă tu nu minţi?” răspunsul e simplu şi cei care mă cunosc bine ştiu asta. Eu mint ca un copil mic 🙂 şi cu cât ţin mai mult la un om cu atât minciuna mea pică mai repede. Poate de aceea le tot spun unora: „chiar vrei părerea şi perspectiva mea?”. Eu ştiu că ceea ce simt sau mai clar adevărul meu poate răni multă lume. Nu ştiu cum naiba am dezvoltat aceste idei obsesive pe zona de moralitate să spunem. S-au format în timp. Poate de fiecare dată când cineva mă minţea, mă rănea, mă judeca, mă ataca…..ajusesem la concluzia că nu mi-aş dori să ajung niciodată ceea ce urăsc mai mult, ori acele comportamente le urăsc maxim. Ştiu de ce se petrec dar rar înţeleg de ce nu există voinţă. Exact aşa ajungi să invidiezi un cerşetor de exemplu. Lenea aia activă e într-un mare fel. Tu la mâna destinului că destinul la mâna ta e treabă a naibii de complicată, te apuci să atragi tot felul de teste şi experienţe, tot felul de lecţii şi oameni dubioşi. La testările cele mai grele este şi cea mai profundă linişte!

Cei mai mulţi dintre noi nu au intenţia de a face rău chiar dacă se simt bine când fac asta. Să stai totuşi lângă oameni doar pentru a înţelege intenţia este o poveste horror. De ce stăm şi consumăm tot felul de toxicităţi? Pentru că nu înţelegem că uneori este necesar să te înţelegi pe tine nu pe alţii. De ce scriu aşa mult? Pentru că nu vreau să existe lucruri nerezolvate în mine sau în afara mea. Este normal ca texte de acest gen să „prindă” unde este nevoie nu unde vreau eu, că eu voiam multe. Dacă era aşa simplu cum spun ăştia secretoşi eram blindată de bani pentru că sunt minunat de conştientă de cine sunt şi ce pot face. Chiar dacă am simţit presiune extraordinară din exterior interiorul meu nu s-a deformat ba mai mult, au apărut rezistenţe destul de dure şi dacă înainte mă simţeau zmeu acum îmi ştiu exact locul din prezent şi sunt foarte prezentă în acest loc din realitate. Spiritualitatea are multe dimensiuni, sus, jos, dreapta, stânga, idealul este mereu din centru. Din acel punct începi să înveţi mult mai detaşat. Iertarea, compasiunea, iubirea, acceptarea încep din tine nu din alţii. „Schimbă-te my firend pentru că dacă nu reuşeşti să priveşti spre cea mai bună variantă a ta vei rămâne blocat în trecut şi vei crede că este prezentul tău!”. Ura pierde putere, bârfa, răutăţile, intenţiile rele se opresc mereu în anumite puncte care pot da un spin pozitiv. Nu pentru că este pozitiv ci pentru că poate deveni pozitiv. Atâta timp cât nu te poţi vedea în toate proiecţiile, în tot susul, josul, dreptul şi stângul, minusul şi plusul nu vei evolua vei cădea din ce în ce mai tare sub axă până întru-un punct de minim posibil. De acolo te vei armoniza doar cu punctul de maxim posibil. Fiecare ăşi cunoaşte propriul ceas. propriul mecanism. Drumul altora nu a fost nicodată drumul meu dar a fost remarcabil să văd acele paralele.

Cum spuneam poveste, tonuri, vibraţii, sunete, cum să am pretenţia că înţeleg Universul când eu nici măcar în scris nu puteam da viaţa unui personaj pur malefic, pur minus? Diamentral opus de un plus pur. E cu cântec nu? Este pentru că dacă ar fi aşa simplu cum spun toţi dubioşii s-ar redistribui multe. Chestia este că nu este şi aşa apare ipocrizia când mulţi folosesc ideea de „banii au frecvenţă joasă” sau „banii ochiu dracului”. Mulţi judecă preoţimea pe o parte şi pe partea cealaltă cumpără tot felul de chestii ieftine vândute de băieţi cu avioane mari. Cum credeţi că funcţionează avionul? Păi vă spun că din ce ştiu eu combustibilul la avion e al naibii de scump şi cineva trebuie să plătească pentru el. Cum atrag unii „tsunami de lovele” păi se bazează pe alte energii mai jose, adică pe prostie, ignoranţă şi muuuultă aroganţă luminată din umbre. Miimi de adevăruri care pitesc miliarde de minciuni. Ideea este simplă, nu luaţi de bun nimic. Treceţi prin gândire tot, absolut tot. Căutaţi informaţii nu poveşti, căutaţi să vă înţelegeţi pe voi nu pe alţii. Eu vă spun că tot vine 1 mai şi Vama e plină, experienţa se poate şi fără anestezie. Există suficient de multă putere în orice om dacă există voinţă să fiţi cea mai bună variantă a voastră….poate pare că nu există putere dar există şi apare exact când trebuie şi când aplici ce trebuie nu ce vrei sau crezi că trebuie. Lucrurile importante sunt gratuite. Nimeni din cei care au înţeles nu vor face tâmpenia să ceară bani pe anumite lecţii. Sistemul monetar este clădit de om cu principii umane şi funcţionează pe acele principii. Schemele au un sens aparte şi distribuirea nu se face cum spun toţi triştii din poveşti.

Mănăstirile, templele, alea cu adevărat importante şi conduse de oameni cu adevărat evoluaţi nu vor cere bani ca un cerşetor la margine de drum dar dacă priviţi atenţi vor atrage multe spre ei şi spre acele nevoi care se doresc a fi staisfăcute şi echilibrat decent. Spiritualitatea, Educaţia, Sănătatea….când trec în sistem monetar dispare latura cea mai importantă. Oamenii devin clienţi apoi devin cifre apoi devin bani. Banii nu au viaţă! Vă spune un om care a avut rar tendinţa să-i caute dar mereu a avut ce-i trebuie. Primim mereu ce merităm nu ce cerem noi sau mai clar ce credem noi că merităm. Eu nu am crezut că merit tot ce am. Să fiu sinceră am crezut că ce fac eu nu are valoare. Pe drum am înţeles ce valoros este să ai în traista de drum anumite unelte. Azi pun şi eu la traistă povestea experienţei mele. Scrisul rămâne cea mai bună terapie pe care o pot accesa dar acum simt nevoia să arat şi altora. Nu am o intenţie spre ce vreau sau ce cred. Pur şi simplu fac. Este un fel de mulţmesc pentru toţi acei oameni minunaţi care au avut răbdare să explice unui copil tolomac anumite lucruri în anumite puncte. Este un fel de mulţumesc pentru toţi cei care au scris despre experienţa lor, pentru cei care scriu poveşti şi pentru cei care sunt dispuşi să ofere cu drag din ceea ce au înţeles ei. Este un mulţumesc pe care îl exprim în mod special faţă de un Om desebit care, fără să spună ceva anume prin propriul exemplu mi-a arătat că idealul există, binele, moralitate, Adevărul, echilibrul interior ele toate există indiferent de exterior. Fiecare poate ajunge la astfel de Maeştrii mai puţin vizibili care ştiu să-ţi spună „Maestrul este mereu în Tine” şi credeţi sau nu, când elevul este pregătit Maestrul apare.

Mulţumesc Maestre, cu capul înclinat nu în semn de umilinţă dar în semn de smerenie, respect profund şi sincer am înţeles de ce Maestrul este cu mult peste elev. Eleva dumneavoastră, în toată aroganţa ei copilărească a înţeles că mereu cuvintele sunt limitate şi faptele sunt cele care inspiră. Niciodată nu vei putea folosi cuvintele pentru a arăta toată dimensiunea pe care o simţi în anumite momente. Recunoştinţa mea este profundă, am înţeles că omul învaţă să lupte nu pentru a aduce haos ci pentru a păstra ordinea…..noroc că atrag tot felul de oameni ordonaţi şi disciplinaţi 🙂

Cu mare drag pentru oricine a cerut explicaţii

Cuvântul capătă putere doar şi numai prin fapte!