„Cunosc lucruri pe care nu le cred şi cred lucruri pe care nu le cunosc”-Toma A.

„Cum m-am născut, de unde am apărut sau de ce? Nu ştiu să vă spun prea multe dar ştiu să vă spun povestea mea care începe într-o zi caldă de primăvără undeva într-un loc ferit de privirile curioşilor. Eram agăţată pe spatele unei frunzemari şi netede ca o foaie. Mică, firavă şi dornică de aventură. Îmi amintesc doar că atunci când m-am trezit îmi era foarte foame. Nu mai simţieam nimic decât acel imbold nemernic din mijlocul măruntaielor mele. Îmi era aşa foame. Locul în care trăisem până atunci era acum prea strâmt. Nu voiam să plec, nu voiam să distrug acea căsuţă dar pur şi simplu nu m-am putut abţine. Foamea este o chestie tare ciudată. Te apucă aşa brusc şi nu se mai opreşte. Te ard pofetele şi vrei să devorezi totul în jurul tău. Am început să mănânc acea carapace ce-mi servise drept casă pentru un timp. Nu avea gust rău şi pe măsură ce mâncam începeam să văd lumina. La început totul a părut ciudat dar cu timpul m-am obişnuit. Înţelegeam puţine şi singurul lucru familiar care nu dispărea indiferent ce făceam era foamea. Coaja din care am apărut nu mi-a ajuns dar a fost suficientă cât să-mi dea putere. Mi-am întins corpul şi m-am privit o clipă. Oare de ce am aşa multe picioare? Fălcile mele sunt şi ele puternice, iar corpul meu pare să nu se mai termine. E lung şi segmentat dar are o forţă la care nu mă aşteptam. Să fiu sinceră, corpul ăsta are şi face multe lucruri la care eu nu mă aşteptam. Parcă are o viaţă a lui separată de viaţa mea. În primul rând îi este mereu foame iar foamea asta mă obligă să mă plimb constant de colo-colo şi nu este tocmai uşor să fac asta cu acest corp greoi.

Mă sui pe frunze, mă agăţ de ele şi încep să rumeg fără încetare. Nu sunt foarte gustoase dar pur şi simplu nu am poftă de altceva.

-Cronţ, Cronţ, Cronţ!

-Ce faci acolo omidă nesuferită?

Ridic privirea. Îhhh ce nu suport să fiu întreruptă de la masă. Acest gândac este tare nepoliticos. Întorc privirea şi îi răspund cu fălcile pline:

-Îmi satisfac foamea!

-Voi omizile sunteţi cu toatele nişte ciudate. Zilnic staţi, rumegaţi foile verzi şi nu vedeţi nici stânga, nici dreapta, nici sus, nici jos. Vă mutaţi corpul greoi doar atunci când terminaţi de devorat bietele plante doar să vă deplasaţi hidosul organism pe alte plante unde începeţi iar măcelul. În ritmul acesta şi la câte sunteţi anul acesta, veţi cheli toată pădurea. Mai opriţi-vă şi voi! Chiar nu vedeţi ce faceţi? Noi restul, ne ascundem de prădători printre foile verzi. Unii îşi fac case, alţii depun ouăle sunteţi nişte arătări tare egoiste. Vă interesează doar ceea ce simţiţ şi nu vă pasă de restul.

Gândacul a plecat la fel de posac cum a venit. Nu ştiu de ce s-a oprit să-mi întrerupă masa. Acum m-a făcut să mă simt ciudat. Chiar nu făceam nimic altceva toată ziua. Doar rumegam foi. Chiar nu vedeam stânga, dreapta, sus sau jos. Vedeam doar ce am în faţă, iar acum în faţa mea se afla o foaie aproape terminată. Chiar distrugeam plantele? Chiar aduceam prăpăd în urma noastră? Încep să-mi mişc trupul greoi spre o altă foaie. În faţă, în spate, în faţă, în spate. Mă propulsez destul de uşor folosindu-mă de picioarele din spate. Îmi ia ceva timp să ajung la o altă foaie dar de aceată dată încerc să fiu mai atentă la ceea ce se petrece în jurul meu. Stânga, o altă surată rumegă o foaie, jos multe furnici cară de zor tot felul de lucruri. Oare nu distrug şi ele ca şi mine? Uite câte lucruri fură din pădure şi duc la muşuroi. În dreapta mea o albină îşi ia zborul, şi ea are pe picioare ceva ce nu-i aparţine. Se pare că nu sunt cu nimic mai rea decât restul vieţuitoarelor dar oare pot fi mai bună? De sus se simte un vânt puternic, pentru câteva clipe toată lumea încremeneşte. O fiinţă imensă cu aripi enorme se prinde de scoarţă şi începe să lovească în stânga şi în dreapta. Prinde câteva surate apoi îşi ia zborul nestingherită!

-AAAAAA ce s-a petrecut? Unde le-a dus? Ce s-a întâmplat? De ce a făcut asta? Eram panicată, simţeam un puls puternic, mai puternic decât foamea şi nu ştiam ce este cu mine. O omidă mai bătrână se opreşte din rumegat.

-Taci! Acum măncâncă! Nu s-a întâmplat nimic special, eşti doar tu o omidă mai proastă. Ciocănitoarea a venit şi-a luat ce-i aparţinea şi acum a plecat. Nu înţeleg de ce voi ăştia tinerii vă lamentaţi mereu de lucrurile fireşti. Dacă tu crezi că puterea noastră stă în trei omide pe care le-a luat ciocănitoarea de drept nu ştii ce cauţi pe această lume!

-Ce? Tu ori eşti oarbă ori eşti chioară ori tu nu înţelegi! De ce a făcut asta?

-Tu de ce mănânci foile?

-Pentru că mie îmi este foame!

Omida cea bătrână nu a mai spus nimic. S-a uitat plină de dispreţ la mine şi şi-a mutat locul pe o altă foaie. Ce tristă este această lume în care trăiesc. De ce nu am rămas eu în coaja mea? De ce mi-am mâncat coaja? De ce îmi este mereu aşa de foame? De ce nu mă pot opri? Privesc peste tot în jur, toate oamiziile sunt la fel de prinse de rumegat ca mai înainte. Nimeni nu spune nimic şi nimeni nu se opreşte din ceea ce face. Îmi vine să urlu la ele. Noi distrugem foile iar ciocănitorile ne distrug pe noi. Oare asta să fie pedeapsa noastră? Dacă nu aş mai mânca nimic oare ciocănitorile mă vor ocoli. Asta să fie soluţia!? Nu mai mănânc! Şi nu am mai mâncat o vreme. Durea fiecare fibră din corpul meu care devenea dn ce în ce mai slab dar refuzam să mai rumeg ceva.

-Dacă tu crezi că asta este soluţia eşti mai proastă decât credeam iniţial! Omida cea bătrână şi păroasă se apropia de mine. Era mai mare decât fusese la ultima întâlnire. Abia reuşeam să mai comunic iar foamea mă consuma pe mine. Eram furioasă.

-Nu putem distruge ceea ce nu ne aparţine!

-Atunci, tu de ce te distrugi pe tine? a spus asta şi a plecat.

Cum adică mă distrug pe mine? Chiar dacă m-aş distruge ce treabă ar avea celelalte omizi cu asta? Mi-e foame simt că nu voi mai rezista. Senzaţia asta este cruntă. Ce sens am eu totuşi pe această lume? De ce am apărut? Să distrug şi să fiu distrusă? Dacă rumeg sau nu, ce contează? Cu sau fără mine lumea v-a contiuna să facă ceea ce ştie. Dar eu ce ştiu? Ştiu că nu pot trăi fără să rumeg, ştiu că nu cunosc decât ce am atins, ştiu că îmi pot târâ existenţa dintr-un loc în altul fără sens sau fără scop…..dar foamea asta, foamea nu încetează. Cine m-a făurit aşa? De ce? De ce nu mi-a dat şi mie aripi de exemplu să pot zbura din calea ameninţărilor? De ce nu mi-a dat un cioc sau mai puţine picioare. Noi omizile nu suntem nici frumoase, nici utile, oare de ce existăm? Gata! Nu mai pot! Îmi este prea foame. Cu sau fără mine totul este damnat aşa că măcar să mă bucur de ceea ce am înţeles eu până acum. O lumină sau două, ce mai contează, mi-e foame!

Cât am mănâncat nu am observat că am rămas singură. Rumegam printre suspine acele foi care acum nu mai aveau nici gust şi nici culoare. Probabil ciocănitorile veniseră şi luaseră toate omizilie distrugătoare cât eu eram atentă la ceea ce mâncam. Mă aştept să vină să mă ia şi pe mine. Simt însă cum pielea mea devine din ce în ce mai scorţoasă. Acum oare ce se mai petrece cu mine? Am mâncat prea mult! Nu mai încap, mă mănâca acest înveliş groaznic. Acum mă mănânc singură. Ce ironie stupidă! Parcă foame s-a mai domolit o leacă. Să fi ajuns oare la saturaţie? Ce se petrece cu mine? Mă retrag încet pe o ramură. Gata! Destul, existenţa asta nu merită trăită. Să stai doar să rumegi, să consumi şi să fii consumat. Nimic nu are sens iar eu în mod cert nu am nimic. Mă las pe o creangă. Învelişul în care am trăit până acum se transformă fără ca eu să fac ceva sau să vreau să se petreacă ceva. Unde sunt eu, ce se petrece cum mine? Mă agăţ cu multă putere de creangă. Nu vreau să cad dar nu mai am putere să mă lupt cu propriul meu corp care se manifestă singur. Se desface, se controsionează apoi mă prinde brusc într-o strânsoare din care nu mai pot ieşi. Asta este pedeapsa mea. Am rumegat aşa mult încât nu am mai încăput în învelişul ce a devenit prea strâmt pentru mine.

Sunt imobilă. Nu mai simt nimic. Totul în jurul meu, doar umbre şi lumini fără formă. Închisă într-un vid din care nu merit să mai ies. Trăiesc dar nu pot explica de ce sau cum. Mai am senzaţii, mai văd prin coaja nouă şi opacă trecerea timpului. Lumină, umbră, lumină, umbră, lumină, umbră. Devine obositor. Oarea ciocănitorile vor aprecia faptul că mi-am creat singură închisoarea? Oare mă vor cruţa? Şi dacă mă cruţă, are o asemenea viaţă merită? Nu mai ştiu exact ce se petrece cu mine. Am pierdut noţiunile de timp, lumină sau umbră. Încep să simt doar că nici în această coajă nu mai am loc. Off, iar începe, iar voi devora pădurea fără să am puterea de a mă opri. Iar voi sta pe crengi aşteptând damnarea care vine aleator şi când are chef. De ce? Offf, ce mic este locul în care mă aflu. AAAAAhhhh, picioarele mele nu mai au spaţiu. Vreau să mă întind, nu…nu vreau! Ba vreau! Ba nu! Ba da….mă întind timdă. Aud un pârâit. Coaja se crapă! Uite ce am făcu acum! Am stricat şi coaja asta. Ceva pe spatele meu se mişcă. Oare ce se petrece? Văd o rază de lumină prin crăpătura cojii. Parcă asta nu mai arată aşa apetisantă. Parcă nici foame nu-mi este, vreau doar să văd ce se petrece cu mine.

-Întinde aripile!

Mă uit deasupra mea şi observ o fiinţă mare cu aripi delicate ca razele de soare, vocea îmi sună cunoscută dar fiinţa asta nu am mai văzut-o până acum.

-Întinde aripile, se aude iar şi pentru o secundă am înţeles că eşte omida cea bătrână, dar cum? Nu mai este urâtă sau păroasă. Acele aripi au culori pe care nu le-am mai văzut şi pe care nu le pot descrie prin ceea ce cunosc. Despre ce vorbeşte. Acest gând nu a avut timp să treacă şi în spatele meu se desfac cele mai minunate aripi pe care le-am văzut, nu pentru că erau mai frumoase decât ale suratelor mele ci pentru că erau ale mele. Le-am întins şi ele fără să le cer eu ceva, m-au purtat spre înaltul turcoaz şi luminat al cerului.

-Hai leneşo, avem multă treabă!

-Cum adică!

-Chiar credeai că nu avem sens?

-Acum avem un sens estetic!

-Hahaha, vanitatea nu e departe de tine! Noi şi alte vieţuitoare avem un sens al echilibrului. Ajutăm plantele să fie, să existe. Ele nu se pot deplasa pe distanţe mari iar noi suntem pentru ele un fel de curieri. Bonus la strădania noastră, de azi înainte nu vom mai rumega nenorocitele alea de frunze fără gust. Omida cea bătrână se aşează pe o floare şi mă cheamă fără să mai scoată un sunet.

Mă las purtată de aripi, corpul nu este greu pentru ele. Mă ridic şi în jur observ o mulţime de fiinţe colorate.

-Ce suntem noi?

-Fluturi proasto, suntem fluturi! Mereu am fost chiar dacă puţine dintre noi au ştiut sau au crezut asta! ”

„Toma explică-mi cum să contrurez personajele!”:)  Sincer nici eu nu ştiu exact să fac asta dar am încercat să-ţi arăt cum fac asta. De exemplu acum încerc să scriu un basm şi aveam nevoie de perspectiva unui fluture. Pur şi simplu m-am pus în perspectivă şi am încercat să îmi imaginez cum funcţionează acea perspectivă. Am încercat să limitez inclusiv vocabularul şi să îngustez viziunea în contextul în care aşa consider eu că ar explica un fluture lumea. Despre oricine sau orice vreau să scriu. Dacă vreau să descriu o scară de exemplu, încerc să-mi imagineaz nu doar cum arată scara ci şi cum se simte scara. Ştiu că sună ciudat dar îmi imaginez cum tălpi îmi calcă treptele, cum îmi arată blaustrada legată de fiecare treaptă în parte. Din ce mateial este confecţionată, ce culoare şi ce textură are. Este un exerciţiu pe care îl fac des pentru a-mi ţine imaginaţia vie. Pentru mine sunt exerciţii dar pentru cei care vor să facă din scris o carieră ar trebui să fie un stil de viaţă.

Uneori nu este nevoie să pun pe foi alteori este mai dificil aşa că fac tot felul de experimente 🙂 Sper că am putut să-ţi răspund oarecum la întrebare şi sper că ai înţeles mesajul 🙂 Când nu cunosc detalii citesc despre ele. De exemplu fluturii sunt fiinţe fascinante care se pare că trăiesc pe această planetă cam din cretacic. Adică de mai bine de 65 de milioane de ani. Chiar dacă par firave au supravieţuit multor istorii tumultoase şi elemente importante din „motorul planetei”. Pe noi ne fascinează frumuseţea lor dar puţini le cunosc utilitatea. Nu am ştiut niciodată să explic oamenilor cum văd eu lumea dar scrisul m-a ajutat să conturez mai uşor anumite imagini şi sper că prin mica mea povestire am reuşit să-ţi luminez un pic drumul 🙂 Când puneam întrebări similare cu a ta, răspunsurile erau banala şi mă enervau pentru că nu îţelegeam faza cu „scrie orice doar scrie, în timp ai să-ţi formezi propriile tehnici”. Cum Dumnezeu să scriu dacă nu aveam despre ce să scriu 🙂 dar scriam. Scriam orice despre orice îmi aminteam şi pe orice prindeam, aşa că scrie şi tu orice despre orice, restul este poveste!

Pentru voi restul care mai aterizaţi pe aici: să aveţi un an superb dragilor, plin de curiozitate, revelaţii şi momente de fascinaţie, lumea nu este niciodată ceea ce pare sau ceea ce considerăm noi că este.

P.S textul este doar un schelet din care voi folosi părţi sau fraze cheie, nu arunc nimic din ceea ce scriu dar nici nu folosesc totul în aceiaşi poveste. E ca un puzzle 🙂 şi fiecare piesă are sensul, scopul şi forma ei specială

Cu drag Ana

Amintiri cu fluturi

Credit Me

Locaţie: Casa cu Fluturi, Praid