Bun, trebuie să aveţi un pic de răbdare cu acest articol, asta pentru că vreau să fie serios, nu ştiu cât o să-mi iasă dar promit solemn că mă voi chinui. Ideea este oarecum simplă, care e faza cu relaţiile, valorile, iubirea, sexualitatea şi familia. Când vorbim despre relaţii cu toţii avem impresia că ştim exact despre ce este vorba, la fel şi când spunem cuvântul „familie” dar cum ar fi să vorbim despre „familii” şi tipuri de familii? Ok, o să ziceţi că Toma a luat-o pe arătură şi o să discute despre sexualitate. Momentan nu, vom ajunge şi acolo dar aveţi un pic de răbdare. Discutăm întâi despre tipurile de familie. Ooo yes, gen sunt mai multe tipuri de familie şi absolut toate pot fi sau nu funcţionale. Avem familia cu care suntem toţi obişnuiţi: mama, tata şi copiii pe persoană fizică şi în întreţinere. Avem familia monoparentală: un părinte plus copiii pe persoană fizică şi în întreţinere. Avem familia mixtă: părinţii şi copii care nu sunt chiar pe persoană fizică dar sunt în întreţinere (părinţi cu copii din alte relaţii). Avem familia extinsă: adică tot neamul mai mult sau mai puţin apropiat, părinţi, copiii şi părinţii părinţilor, eventual ceva fraţi surori să fie tacâmul complet zic. Mai sunt şi alte forme de familie cu părinţii de acelaşi sex. Acum nu daţi cu pietre dar observaţi şi voi ce aiurea este să discuţi despre „familia tradiţională” asta pentru că în profunzimea şi complexitatea ideii nu există aşa ceva. În lumea asta cât este ea de mare există şi familii care practică poligamia nu doar monogamia, chiar dacă nu este legal în cea mai mare parte a globului.

„Căsătoria este o idee învechită”. Probabil că da dar detaşaţi-vă un pic emoţional şi veţi înţelege că nu-i chiar aşa. În primul rând, căsătoria legală are un sens. Practic, soţii au drepturi recunoscute de lege. Dacă unul moare celălalt poate lua în grijă copii pe peroană fizică şi declarată 🙂 sau poate moşteni averi, în cazul românului de rând datorii. Nu vreau să intru în polemică acum, dar o familie formată din persoane de același sex este normal să fie recunoscută legal, dar nu este normal să fie impusă spirutal iar la faza cu adopția nu mă pot pronunța pentru că eu nu sunt prea convinsă că e „normal”. Revenind, copiii sunt cei protejaţi în primul rând de statul legal al familiei, astfel ambii părinţi au obligaţii legale faţă de ei, dacă zic emoţionale e cam mult 🙂 Şi adulţii în teorie sunt protejaţi sub umbrela familiei legale. Mai exact, eu una consider că este normal dacă tragi fix la aceeiaşi căruţă să ai drepturi egale, chiar dacă unul este remunerat financiar şi altul nu. Există suficient de multe cazuri în care femeile sunt şantajate financiar, asta ca o paranteză. Mă gândesc că în mare s-a înţeles ideea de bază. Da, căsnicia legală este un construct social dar este unul care are sens, astăzi probabil că puţini mai văd căsnicia ca o afacere (teoretic) dar frica păzeşte pepenii. Pentru cei mai tineri dintre voi, să nu credeţi că a fi căsătorit e o chestie aşa simplă sau un joc de-a prinţi şi prinţese, chiar dacă în filme aşa pare, realitatea e un pic alta. Este normal să ai drepturi şi obligaţii din punct de vedere legal chiar şi atunci când vorbim despre relaţii, motiv pentru care nu e o idee chiar rea să analizezi un pic pasul atunci când vrei să-l faci. Credeţi că nu are sens? Când ceva neprevăzut se petrece, o despărţiere de exemplu, intră în acţiune toate emoţiile posibile şi imposibile şi dacă la început credeţi că e lapte şi miere la o fază din asta unii ajung să împartă şi fulgii din pernă. Nu mă credeţi? Mergeţi la tribunal, marţi şi joi cred că sunt divoţurile. E, acum gândiţi-vă că nu aveţi acte pe chestii….ştiu, nu plecăm într-o relaţie cu gândul la nasolii, dar ascultaţi aici un om bătrân, viaţa bate filmul! Căsătoria are ca funcţie principală recunoaşterea unei relaţii la nivel social şi legal de ce credeți că personele din comunitatea LGB vor așa mult asta?….Că nu toți „normalii” vor asta şi unii îşi vând singuri gogoşi şi mai vând şi altora, aflaţi voi de ce 🙂 . Omul tânjeşte după recunoşterea şi validarea socială chiar dacă raţional zice că-i Batman, Batman :)))) căsătoria zice „e al meu/e a mea jos labele” :))) Urât nu? Poate, dar să-l văd eu pe ăla care iubeşte fără condiții. Care și-ar „împărți” cu drag partenerul şi să-l trimit la un amic cu rețetarul deschis 😂

Trăim o eră a divorţurilor, a familiilor monoparentale sau a familiilor care sunt cam disfuncţionale şi acum mă voi raporta la nişte chestii care privesc în mod special contextul social al românilor. Noi, suntem un popor cam fixist cu idei cam fixiste asta pentru că am crescut cu anumite idei despre modele de familie „normale”. Am nevoie să puneţi imaginaţia un pic la treabă, priviţi un pic spre părinţii voştrii, apoi spre părinţii lor şi dacă aveţi cunoştinţe de ce nu, spre alţi şi alţi părinţi din trecut. România, cu mici excepţii, a fost o populaţie agrară, mai apoi a devenit o societate de muncitori. Modele de familie bine fixate. Femeia „gospodină” şi bărbatul „care întreţine casa”. Apoi am mixat la categoria femei. Femeia şi-a extins un pic obligaţiile şi s-a angajat dar fără să piardă atribuţiile precedente. La ţară a fost cam la fel, dacă nu ştiţi voi, discutaţi cu părinţii voştrii, femeile făceau munci agricole similare cu bărbaţii. Migrarea spre oraşe a schimbat un pic asta dar nu ştiu câtă lume a sesizat. În societatea agricolă oamenii aveau copii pentru că ce să vezi? Munca era distribuită mai uşor. La oraş numărul copiilor mai scade dar comportamentele se schimbă mai greu. Generaţii de copii crescuţi cu responsabilităţi de adulţi şi cu roluri distribuite pe sexe. „Fetele fac curat că aşa trebuie” sau „pentru o fată este o ruşine să fie sexuală”. Sună cunoscut? Sunt convinsă şi încă am fost finuţă în limbaj. Cu asemenea chestii de ce vă miraţi că femeile au devenit agresive? De ce nu toate mai acceptă să fie „pe numele soţului” uite o idee de geniu 🙂 Pentru că numele la noi poate evidenţia multe chestii şi multe idei. Evit să intru în simbolistica rolurilor, numelelor şi naturii umane, dar vă gândiţi voi la asta.

Având o societate patriarhală şi o familie matriahlă standardul dublu a devenit evident. De la sexulitate la comportamente fixiste despre rolurile în familie. Acum de ce toată lumea se miră că mulţi părinţii din generaţiile mai tinere sunt discfuncţionali? Modele dragilor, plus confilicte cu lumea modernă care „a venit” peste noi după Revoluţie. Părinţi muncitori în trei schimburi, copii cu atribuţii de adult bonus o sumedenie de idei „noi”. De la sexualitate la idealuri romantice nimic nu a scăpat, mai adugă la asta un Tsunami de pornografie şi cine mai vrea să fie ca „mama şi ca tata”. E greu să trecem de la familia de acel tip la noi forme ale familiei. Raţional înţelegem noi câte ceva dar emoţional să dea naiba dacă ne armonizăm. În filme X o venerează pe Y. Ete rahat, majoritatea filmelor se termină înainte să înceapă, acel final fericit este la marginea altarului dar minunaţilor de acolo şi până la groapă e cale luuuungă. Idealizăm idelele romantice şi blamăm pe cei care mai practică tradiţia de a alege un soţ/soţie pentru copilul lor dar faza ciudată este că în acele familii statistic vorbind, oamenii sunt mai fericiţi şi nu o zic eu o zice Giddens în cartea lui despre sociologie. Ideea este că acele relaţii cresc şi se armonizează treptat descoperind progresiv partenerul. În timp ajung să fie mai conectaţi decât mulţi dintre cei care aleg singuri. La polul opus avem persoane care se descoperă rapid, care se grăbesc „rapid” care se experimentează rapid la fel de rapid să ajungă să împartă bunuri şi copii. Trist? Este, pentru că cei mai mulţi nu ştiu că se raportează la nişte tipare despre relaţie şi prea puţin la realţie în sine sau la omul de lângă ei, apoi la fel ca şi predecesorii lor transmit copiilor mai departe disfuncţionalul.

Taţi cu tipare disfuncţionale. Cunosc suficient de multe cazuri în care bunicul a avut un comportament disfuncţional (să nu zic altfel) iar la cea mai mică furtună tatăl a intrat în tipar chiar dacă toată viaţa lui a susţinut că şi-a urât tatăl. Mai departe avem doamne care şi-au văzut mamele la cratiţă toată viaţa şi care şi-au jurat că nu vor „ajunge” aşa ca mai apoi când „ceasul” biologic începe să bată să intre în minunate stări de anxietate, în realţii toxice şi câte şi mai câte. Mergem mai departe în tiparele neaoşe şi observăm o nouă generaţie de părinţi care la vremea la care erau ei copii s-au crescut mai mult singuri. Părinţi hiperprotectivi? Păi cum să nu ajungem aşa, numai eu ştiu câte tâmpenii am făcut când nu eram supravegheată de un adult….panică, panică dar una neconştientizată. Pe cine protejăm? Nu este o exagerare: copilul din noi mai exact tiparul copilului din noi.

Acum să vorbim despre sexualitatea românilor care nu prea se pupă cu ideile românilor despre iubire şi la capitolul căsnicie Şefu cu mila Lui cea mare. O societate construită în era mirobolantă a cenzurii care după ce pică regimul este invadată de conţinut pe zona sexuală, să nu mai zic de conţinut pronografic ce credeţi că devine? Nu era suficient că în ţară patriarhală (nu în snsul frumos) la putere cu standard clar şi bine definit: domnii cât vor, când şi cum vor, doamnele doar cu permisiune care desigur că nu există. La faza asta puneţi în revistă câteva generaţii de adolescenţi hormonali şi fără părinţi acasă care scot la suprafaţă tiparul învăţat. Câte abuzuri sexuale neconştientizate credeţi că poate observa un consilier sau un pisholog în cabinetul său pe an? Hmm, manipulări, şantaj, uneori chiar japcă, adolescenţi care experimentau cu copii mai mici….preşul e plin de praf doar că nu se vede. Eu mă întind şi vă spun că este un fenomen iar colegii mei ar trebui să mă corecteze dacă nu am dreptate. Acum apelez la imaginaţia voastră şi vă cer şi vă întreb şi să vă răspundeţi voi singuri: credeţi că mă înşel? Şi o mână vărgată sub fustă fără permisiune poate genera multe probleme în timp, asta ca fapt divers.

Adulţi care astăzi îşi trăiesc copilăria, băi e cam normal. Când ai o ecuaţie şi ştii formula alte rezultate nu ai cum să ai. Venim în prezent. Oamenii fug de oameni, păi cum naiba să stea locului când biblioteca lor emoţională este plină de evenimente de rahat. Da, familia tradiţională dar vă rog insistent să o priviţi drept în ochi. Ce este pentru români tradiţional? Acum priviţi tiparele pe care le vedem prin filme, le citim prin cărţi, păi conflictul şi disonanţa cât casa. Vreau liberate că mă sufoc! Poţi fi liber şi într-o relaţie asta dacă iubeşti un om şi nu un ideal. Comportamente sexuale deviate şi tot mai mulţi tineri care nu vor efectiv să se vadă singuri în doi. Mame singure care cresc băieţi dar care uită că acel copil le este copil nu partener. Soţii care îşi cresc soţii ca pe copii şi soţi care îşi privesc soţiile ca pe menajere. Ok, cam haos nu credeţi? Acum de ce nu ne putem iubii copiii? Păi dacă adânc în noi ne detestăm profund cum să-mi mai iubesc copilul făcut cu un om pe care abia îl tolerez. Dacă eu cu mine am probleme cum să mă pot maifesta către copilul meu sau partenerul meu echilibrat şi sănătos? La toate astea mai punem paie pe foc cu tot felul de idei progresiste cu privire la relaţiile de familie şi tadada, Spitalul 9 în acțiune. Vinovăţii cât casa pentru că o tanti pe net sau la tv zice că nu-i normal să urlii ca un descreierat/ă la copilul tău şi nici să-l tratezi ca pe bibelou….o altă tanti îţi spune asta însă: când ai ceva mai puţin conştientizat este normal să faci asta. Frica, furia nu sunt spre copil, nici hiperprotecţia.

Când te trezeşti părinte apar nişte şocuri. Nop, cei mai mulţi nu le văd dar emoţiile rod şi rod şi rod şi apoi apar tot felul de rupturi iremediabile. Cu raţiunea cei mai mulţi stăm bine, nasol e cu emoţia. „Nu vreau copii” păi ce e aşa naşpa la tine de nu vrei să duci gena mai departe? Ce a fost în trecutul tău aşa urât că te-a „blocat”. Da e frumos să fim egoişti dar nu în extrema în care ne privăm de experienţe frumoase. Trăim extrem şi pentru că este posibil să fi văzut o viaţă plictisitoare „acasă”. Ne înpotmolim în relaţii şi pentru că puţini văd tiparul, mai grav, să îţi şi spună cineva „semeni cu mă-ta” sau „faci ca tac-tu”. Hmm, nasol, dar de cele mai multe ori aşa este. „Nu-mi suport soacra”. Ai uitat că ea a dat naştere celui pe care susţii că îl iubeşti? Banală întrebare. Familiile extinse şi echilibrate se pare că sunt cele mai funcţionale pentru că juniorii pot capta multe tipare de gândire, emoţie şi comportament doar că la noi şi în glumă şi în serios nu-i a bună cu neamurile 🙂 .  Soacra neaoşă e acră şi nasoală, mai puţin soacră-mea care jur că e o minunată. Mai îmi haleşte ea mie ficaţii dar nu-i bai, e o minunată care acceptă să preia din obligaţiile şi drepturile mele pentru ca eu să pot face lucrurile pe care le iubesc la fel şi mama.

Familia, indiferent cum arată ea are nevoie să fie funcţională, cu sau fără copii, cu sau fără acte cu sau fără ritual. Totuşi acel ritual are şi el sensul lui, trecerea simbolică de la „holtei”/”domnişoară” la adultul simbolic, adult capabil să ţină o familie, o casă să crească responsabil copii sănătoşi şi armonioşi. Ok, voi ziceţi că e uşor dar nu este. Gen nu-i ca în filme că basmul…. trebuie să treci peste basm, peste idealisme stupide şi să te gândeşti şi la fazele mai puţin mişto. De la scutece la flatulenţa partenerului :))) uuu ce fină am fost. O relaţie trainică presupune şi pasul spre recunoaşterea socială şi de ce nu spre recunoaşterea Divină. Daţi cu pietre cât vreţi dar armonia este „normală” nu bulibăşeală puerilă în care se scaldă cei mai mulţi adulţi. Într-o societate bolnavă unul zdravăn pare anormal. „Idealul meu este ca partenerul meu să-mi fie şi duhovnic” pe asta am auzit-o recent şi mi-a plăcut maxim. De ce? Pentru că nimeni nu trebuie să ştie ce-i sub plapuma ta (aviz celor care susţin în mod indecent anumite comportamente sexuale) dar partenerul tău trebuie să ştie tot ce se petrece cu tine, ori la asta nu se ajunge uşor. „Mi-a plăcut azi de x sau de y” pe partea cealaltă dacă cel de acasă nu tolerează nişte lucruri este complicat să existe o comunicare sănătoasă, apare toxicitatea, apare frica, apare gelozia şi uneori gelozia se îndrepată şi spre copii. Sună ciudat, nu este. Parteneri oblojiţi ca un copil, când apare un copil real să vezi cum se botoşeşte şi trece brusc la adolescentul rebel. Fricile vin din tipare, din gânduri şi trăiri personale, gelozia are rar legătură cu partenerul „suspect”.

Omul este o minunată fiinţă înzestrată şi cu raţiune şi reprezentări ale lumii. Sexualitatea este biologică dar la oameni are şi o componentă simbolică. Acum, vedeţi voi simbolismul de la umbrele lui Gray! :)))) Actul sexual şi iubirea faţă de partener…..credeţi că nu există comunicare, există. Corpul comunică de mamă, mamă din păcate puţini mai au răbdare să înveţe comunicarea ideală cu un singur partener, unul care ajunge să-ţi cunoască şi punctul şi virgula :))) . De ce? Păi mama cu tata nu prea se iubeau. Acum ştiu că sună naşpa dar ce să vă zic, nimeni nu a venit pe lumea asta prin polenizare. La un anumit punct un bărbat+o femeie făcură sex cel puţin :))). Dacă pe drum aceşti minunaţi protagonişti nu trăiră „happy end-ul” dar au fost o viaţă legaţi unul de altul şi au ajuns acriţi, răi şi nesuferiţi (uitaţi-vă în jur vă rog să mă contraziceţi) de ce creţi că mulţi fug din monogamie în monogamie azi? Norma s-a schimbat dar unii nu înţeleg ce se petrece. Vedem filme cu familii din ce în ce mai diverse şi începem să facem alergii la „tradiţional”, asta pentru că la mulţi dintre noi tradiţionalul este de doi bani. Aveţi pretenţii să schimbăm lumea şi societate dar vă întreb ceva: cu o majoritate covârşitoare care suferă de disonanţe, care nu este matură emoţional, care dă mai departe tipare disfuncţionale….voi vreţi alte rezultate? SDM-ul în floare, pornografia la fel, degradarea femeilor nascute să servească, bărbaţii copil şi femeile acrite…..pe ce clădiţi societatea? Paradoxul în toată faza asta este că ajungem ceea ce susţinem că urâm cel mai mult. Bărbatul abuzator, doar că azi nu mai e la modă pumnul. Femeia acrită şi căpiată între a vrea sau a nu vrea responsabilităţile de familie, doar că mai pasiv. Copii căpiaţi de cap nu doar de părinţi dar şi de societate…..ne mai trezim şi noi în secolul xx1?

Familia sub toate formele ei are sens. Este un loc în primul rând impalpabil dar care teoretic trebuie să asigure siguranţă, iubire, protecţie şi căldură nu un câmp de luptă permante. Ne luptăm cu noi, cu partenerul, cu societatea cu tradiţiile şi cutumele în acelaşi timp în care undeva ceva în noi ne spune că nu „este normal”. Trenul deraiază, socialul cu celule şi nuclee sale viciate, sănatate psihică alterată, deviaţia la putere. Vrem să nu fie tradiţie dar ceva parcă spune că nici Umbrele lui Gray nu-s chiar normale. Confuzie de roluri, confuzii despre sexualitate, confuzii despre ce este şi ce nu este o relaţie normală, lupte inconştiente cu tipare pe care nu le dormi dar surpriză…..cei mai mulţi au ajuns deja ceea ce urăsc cel mai tare.

Să aveţi o introspecţie sănătoasă dragilor

Cu drag Toma

Photo: Made in the 90

Credit: Ovidiu Cristea

P.S cele mai multe tipare cognitive (gânduri) sunt minunate, cu tiparele pe emoţii şi afectivitate însă este dezastru naţional şi nu exagerez când spun asta. Dacă nu mă credeţi priviţi în jurul vostru!!!! Vă rog priviţi atent! Vă rog, insist să mă contraziceţi mai înainte să mă acuzaţi că-s „demodată” :)))))