Ce e mai nasol pentru un părinte decât să-şi vadă copilul în suferinţă? Răceli, viroze, spitalizări, nopţi nedormite, zile doar cu apă şi covirigi, ace şi urme de ace pe braţele lor fragile, vene sparte şi cadre medicale detaşate emoţional. Cine spune că viaţa de părinte e uşoară să se mai gândească. „Carnea de om se creşte al naibii de greu” îmi zicea mama şi Doamne câtă dreptate avea. Balansarea nevoilor personale vs nevoile copilului, ajung să cred că e un fel de artă fraţilor 🙂 poate daia mă apucă nebuneala când văd că reţele sociale sunt locul ideal pentru „crucificarea părinţilor”. Paradoxal cele mai multe tâmpenii sunt debitate tot de părinţi. Judecăţile dor al naibii de tare şi manipularea vinovăţiilor este făcut chiar şi de cei mai „profi” dintre „profi”. Adică cine nu a întâlnit o reclamă a uni expert în „parenting” de genul: „dacă vrei un copil deştept” gen al tău copil e cam bleg sau „dacă vrei să fi un părinte mai bun” în traducere liberă „eşti un părinte cam ne-bun” şi exemple sunt multe. Brusc toată lumea e expertă în „arta parentingului”. Cărţi peste cărţi, cursuri peste cursuri, „mamă, nimeni nu te poate învăţa cum să fii părinte” îmi spunea tot mama, iar la vremea aia nu am crezut-o. Astăzi o cred, pentru că de două nopţi am înţeles cum funcţionează instinctele când nu le inhibi cu tot felul de tâmpenii. Cred că-mi dădusem seama de ceva vreme dar abia aseară am avut  o „marea revelaţie”.

Două bucăţii kinderii pe persoană fizică, dacă unul răceşte sau ia o viroză, desigur că celălat nu este mai prejos. Păi ce el e mai bleg şi tacâmul devine complet când şi tu îmbolnăveşti. Yeeeey! Două nopţi cu doi copii care vomită şi sunt deranjaţi la stomac, care nu mănâncă şi care stau palizi în pat. Aşternuturi murdare, reprize de somn nu mai lungi de 30 de minute, febră, siropuri şi tot felul de ceaiuri. Căni prin toată casă, castroane şi un minunat miros de acru. La voi nu e aşa? Nici la mine nu era acum câţiva ani. Când am păţit prima data faza cu o astfel de viroză aveam doar una bucată kindăr. Am zis că paralizez de frică. Eram muci şi la propriu şi la figurat. Voma, făcea febră, nu mânca, nu se ridica din pat şi cel mai grav nu râdea. Duuuuamne am zis că mor, mai ales că eram singură cu el. Cel mare avea un ciclu foarte mişto. Îi dădeau dinţii, băga toate alea în gură, apoi roşu în gât, apoi otită apoi tadadada, stomac praf. Mai bine de şase luni nu am ştiut ce-i ăla somn mai lung de o oră. Se trezea mereu, plângea, făcea febră şi într-o noapte am clacat, l-am luat în braţe şi am început să plâng şi eu cu el. Adică nu mai puteam. Nu cred că a fost cabinet de doctor să nu-i fi călcat pragul. Când auzi un doctor că-ţi spune să nu-i dai nimic şi să laşi organismul copilului să lupte, îţi vine să-i dai una în cap, că aveau dreptate e altă poveste. La febră care nu cedează şi la multe nopţi fără somn i-ai da şi luna de pe cer dacă ai putea. Emoţiile sunt tare puternice şi cu copilul meu cel mare am făcut multe greşeli pe care sincer…..nici acum nu cred că m-i le-am iertat complet. Brusc, dup două faze de genul ăsat, am devenit hiper-protectivă. Sterilizam tot, spălam la 90 de grade tot şi călcam tot. Hrana era şi ea efectiv calculată la gram. V-am spus, o cretină. Târziu m-a luminat şi pe mine un doctor mai bătrân care mi-a explicat cât de retardă sunt cireaşa de pe tort mi-a pus-o un psiholog care mi-a arătat cum funcţionează „frica fără obiect”. Practic prin hiper-protecţia asta i-am distrus imunitatea şi îi cam zăpăcisem emoţiile. Mda, mamă tânără care-şi creştea copilul după cărţi şi sfaturi ale unora care nu prea aveau idee despre ce vorbesc. Mi-a luat un timp să discern cine avea competenţa să mă îndrume şi cine era depăşit de subiect.

M-am epuizat.  O perioadă am devenit compulsivă şi chiar obsedată de o anumită ordine în program, hrană şi educaţie. Gen Sapoca io. Nu regret mai nimic din ce am făcut în viaţa asta dar dacă aş putea schimba ceva, m-aş întoarce în trecut şi mi-aş da două palme. Ascultam sfaturile orcui, mă „documentam” obsesiv şi absolut oricine ştia ce e cel mai bine pentru junior mai puţin eu. Devenisem o minunată mamă cloşcă obsedată de control chiar şi nu eram blândă. Păi nu eram, că mă apucau spumele dacă cineva nu făcea ce ziceam eu. Nici cu copilul nu eram prea blândă. Că intrasem într-un minunat cerc vicios. Când m-am trezit eu la relitate nu a fost o chestie bruscă, a fost o chestie treptată. Am rămas însărcinată iar şi din cauza unor mici probleme nu prea aveam voie să fac mai nimic. Că am vrut, că n-am vrut, a trebuit să-mi las băiatul cel mare să se descurce singur. Ce să vezi? Începuse să dea directive şi celor care veneau în vizită „te rog să te descalţi, mami abia a făcut curatşi nu are voie să facă efort mult” . La nici patru ani îşi lua singur pâine şi o punea în prăjitor, îşi lua iaurtul din frigider, îşi punea singur reductorul la baie, se spăla singur pe mâini şi pe dinţi, se îmbrăca singur şi bonus la ora de somn venea singur lângă mine şi dacă eu nu mă trezeam el nu se mişca din pat. Uite aşa copilul meu mi-a spus ce tâmpită sunt fără vorbe. Vinovată este puţin spus, mă simţeam ca ultimul om. Îndopasem copilul cu tot felul de pastile date de tot felul de doctori la care dacă aveam abonament ieşeam mai ieftin. Îl zăpăcisem cu tot felul de regului şi tâmpenii. Eram obsedată de curăţenie şi am pierdut multe momente frumoase când stăteam ca sclava Izaura să spăl, să calc şi să steriliezez toată casa, apoi îmi mai pica şi pe al meu minunat soţ care desigur că indiferent ce făcea era un citez „mare bou insensibil”. Mda, nu daţi cu pietre. Aveam 24 de ani când am născut prima dată. Când l-am ţinut la piept am fost ceva gen „şi acum ce fac?”. Simţeam o mare responsabilitate şi din acea responsabilitate am făcut o mare povară atât pentru mine cât şi pentru familia mea.

Am alăptat dar eram epuizată, kindărul mânca din oră în oră şi vă jur că inclusiv bărbaţii îmi dădeau sfaturi despre alăpatat. Mă lua nebuneala. Ştiu că multe mame alăptează inclusiv în public dar mie îmi plăcea să am intimitate. Când ai primul copil, intimitatea este fix pix. Toţi vor să-l vadă, toţi au o părere şi toţi sunt curioşi de ce faci. De aici şi până la a da afară pe toată lumea nu a fost cale lungă. La trei luni, din lipsa de somn şi un stres cât casa plus o depresie post-partum am clacat. I-am spus soţului meu într-o noapte să meargă să cumpere lapte că dacă nu dorm o noapte cap coadă o să cad din picioare. Aveam răni la sân şi fiecare sesiune de alăptat era un chin. Mamă eroină io gen. Păi cum să nu alăptez copilul, păi ai văzut ce zice x sau y, ce zice doctora, doctoră care btw nu a sesizat că aveam o minunată depresie. Anyway, doi ani de zile în care mi-am terorizat copilul, soţul, părinţii, socrii, fratele, wtf eram o dementă. Reversul medaliei: mă simţeam captivă în propria lume. Fusesem un om activ care niciodată nu a cerut permisiunea să facă ceva în perioada aia a fost aiurea rău însă. Nu puteam lăsa copilul o seară să pot face şi eu ceva pentru mine. Nu-l lăsam nici câteva ore. Mă simţeam vinovată şi nu mă puteam simţi bine indiferent ce făceam sau unde eram fără el. Tăiase doctorul cordonul ombilical dar eu, dementa pământului, construisem altul.

Cred că mi-am dat seama ce retardă am fost abia când juniorul a început să vorbească. Abia atunci am început să mă aud pe mine. Azi mă aud mai tare ca oricând, pentru că micul meu geniu nu se dezice să-mi servească mereu propriile replici. Uşor, treptat şi cu eforturi destul de mari la nivel de înţelegere, am renunţat la hiper-protecţie. Nu a fost uşor dar cu doi copii chiar nu este uşor. În loc să mai joc rolul de mamă eroină şi care le ştie ea pe toate, am cerut sprijin. Mi-am adus una bucată soacră să stea la noi timp de doi ani, mi-am angajat şi o tanti să mă ajute la curăţenie şi m-am înors şi la şcoală încă din perioada sarcinii, sarcină care nu era tocmai plăcută. Sunt fumătoare, sunt un om activ, sunt dependentă de cafea 🙂 în perioada sarcinilor nu am fost, asta pentru că aveam o chestie „gen cu corpul meu fac ce vreau dar nu şi cu corpul copiilor mei”. Ce m-a uimit în anii următori? Păi cu cât eram eu mai zdravănă la creieri cu atât erau şi copii mei mai bine. Pe juniorul cel mic nu l-am mai dădăcit ca pe puii de cloşcă, nu că nu aş fi vrut dar nu aveam cum 🙂 . Frac-su îi dădea dulcuri pe ascuns şi îl scotea din ţarc folosind-ul pe post de păpuşă umană:) . Juniorul cel mic mi-a dat palpitaţii zi de zi. A învăţat să meargă mult mai repede decât primul. A învăţat să evadeze din ţarc la fel de repede, a început să ţină „discursuri” pe limba lui  şi a dobândit o personalitate care mă uimeşte şi acum. A făcut front comun cu frac-su şi eu am rămas pe lângă subiect 🙂 . Dacă la primul mi-a luat şase luni să-l mut în camera lui şi nu a fost noapte să nu fac traseul camera mea camera lui, la al doilea am avut tupeul ordinar să-l las de la două luni singur în camera lui. Pentru că nu l-am alaptat prea mult, mi-a dormit toată noapte şi eram cea mai zen mamă 🙂 . Mă simţeam eu un pic aiurea că la cel mare păzeam şi aerul din cameră dar când am văut că nu se petrece nimic deosebit, ba din contră, m-am liniştit. Când dispăruse mamă cloşcă-eronină? Nu ştiu, probabil când am văzut cum un copil de nici doi ani se juca în curte cu un câine de trei ori cât el. Cel mare care nu prea se apropia de animale dar  care a prins la rândul lui curaj. Eu eram uimită de cum se echilibrează unul pe celălalt fără să intervin ca o tâmpită în atac de panică. Azi e o plăcere să-i văd cum se joacă cu animalele, cum ies în curte la minus 2 grade în pijamale şi papuci sau cum se plimbă plini de noroi prin toată curtea, că prin casă încă nu pot să spun că mă încântă :)))) Sunt mândră de mine că pot urca singură cu ei până la Cotă. Că ne putem juca prin zăpadă mai bine de patru ore fără să am un atac de panică, fără să-mi fie teamă că răcesc sau că am uitat ceva acasă. Sunt mândră că am reuşit să-mi înfrâng fricile şi să nu-i mai privesc ca pe bibeloruri de porţelan. Că fac bine sau nu….jur că încă nu ştiu!

Copii mei sunt sociabili, vorbăreţi şi tare isteţi, sunt frumoşi şi blânzi dar până la un punct. Pe cel mic nu l-am zăpăcit să înveţe alfabetul de la 3 ani sau alte chestii, cu toate că recunoaşte multe litere. Încă mă simt ciudat că mi-am stresat copilul cel mare cu tot felul de rahturi „educative”. Că intram în competiţie sau comparaţie cu alţi copii sau alte mame. Că eram genul de mamă care se uita dubios când vedeam cum un copil în parc era îndopat de dulciuri, azi Karma e o mare nesuferită. Ai mei copii sunt cei priviţi când mai scapă un „wtf” sau se mai împung cu alţi copii prin parc că de, dacă-i pui lu’ fratele mai mic nisip în cap sau îl îmbrânceşti, aşteaptă-te să apară fratele mai mare şi asteaptă-te ca a lor mumă să nu-şi lase cartea din mână ca să-i „pună la punct”. Te poţi aştepta însă la un „ai voie să te aperi şi mă bucur că l-ai apărat şi pe frac-tu” :)) Yes sunt o familie de sălbatici. Când ne vedeţi în parc să fugiţi :))) Noi nu suntem normali. Adică juniorii ştiu că nu e ok să răspunzi la violenţă cu violenţă dar când cineva le încalcă nişte libertăţi sau caută harţă să nu vă miraţi dacă vor răspunde pe măsură. Mda, după o buză spartă şi câteva copci pe viu, am început să conştientizez că aveam tendinţa să educ victime. Hmm, dacă aşa scrie în cărţi 🙂 până la un puct în foi găseşti soluţii dar nu găseşti şi explicaţii ale lumii în care trăim. Deci pardon, nu-i frumos dar e sănătos. Cursuri de de arte marţiale şi ceva idei depre dreptul la libertatea personală. Dacă trăiam în utopie, „flower-power” mergea, cum trăim în realitate, ideea de echilibru este mai dezirabilă. Încă avem reglui cu privire la multe lucruri, disciplina nu lipseşte nici ea doar că azi nu mai este nimic bătut în cuie. Există repercursiuni dar cele mai multe lucruri se petrec ca alegeri nu ca obligaţii sau din frică de pedeapsă.

Mă simt aiurea că înainte să fi avut copii judecam părinţii în magazine sau restaurante. La ce „crize de perosonalitate” fac copii din dotarea personală, vă spun sincer, cu toate tehnicile posibile şi imposibile socoteala de acăsă nu e ca aia din târg. Când mi-am dat seama că nu mai sunt o mamă care suferea de eroismul patologic? Păi acum nopţile astea am avut „revelaţia finală”. Nu-mi mai duceam la baie copii din obligaţie sau „din sacrificiu” sau pentru că trebuie…..eram lângă ei pentru că aşa simţeam. Îi duceam pe rând şi fără să mă sperii de starea în care se aflau, nici nu i-am îndopat cu pastile, bonus n-am mai spălat aşternuturi la două dimineaţa cum obşnuiam, le-am lăsat în cadă şi m-am întors în pat lângă juniorii care şi-au instalat fizicul la noi în dormitor. După două nopţi mirobolante, nu mă simt nici obosită nici eroină, spre dimineaţă mi-am trezit inclusiv soţul : „iub îi iei tu tura asta te rog, să dorm şi eu un pic gen”. S-a ridicat, i-a ţinut de cap plus a făcut şi curat. Azi casa mea arată ca după război 🙂 . Paturi nefăcute, o tonă de vase, câteva kg de ţoale murdare sau care aşteaptă să fie călacate. Copii care şi-au revenit şi care au împrăştiat jucării prin toată casa, pentru că da, tu faci curat pe o parte ei fac dezordine pe alta. Zen gen, au energie, se joacă, râd şi întorc casa cu fundul în sus. Eu scriu, maşina de spălat merge şi nimeni nu urlă 🙂 s-au aliniat planetele, bine asta până vor urla că le este foame şi eu voi urla că nu-i hrănesc până nu fac curat :)))

Ce şi câte greşeli am făcut eu cu copii mei….. nu am cum să dau timpul înapoi dar mă enervez destul de mult când dau de o „variantă” a mea. Nu e uşor să fi părinte şi când vine un/o deşteaptă care nu are copii să-ţi spună terorii te apucă nebuneala. Îmi vine să le bag cărţile pe gât. „Un medic nu trebuie să simtă boala să te poată trata” . Perfect de acord dar un medic cunoaşte organul pe care îl tratează şi ca idee nu tratează membrii ai familiei, asta ca idee. Impactul emoţiilor, frica aia care te paralizează, miii şi miii de întrebări dacă faci sau nu faci bine ce faci, dorinţa arzătoare să fi un părinte nu zic bun zic măcar funcţional… Băi oameni frumoşi, dacă nu simţiţi pe pielea voastră acele emoţii, gen shut the fuck up. Nu-i ca-n cărţi. Adică este dar nu este. E uşor să fii o altă formă de autoritate detaşată emoţional în faţa unor copii pe care nu-i iubeşti până la Dumnezeu şi înapoi. Dacă nu ştii cum simte un părinte care şi-ar da inima din piept la cel mai propriu mod cu putinţă pentru copilul său, dacă nu ştii cum ajungi să iubeşti necondiţonat o fiinţă dacă nu ai simţit cum creşte acea fiinţă în tine….gen taci! Gen nu vorbi, gen nu comenta plin de judecăţi. Poţi cel mult să înţelegi nişte chestii, poţi ghida un părinte dar fără să-l judeci, pentru că uite un secret: şi dacă nu spui verde în faţă unui părinte ce crezi despre el/ea ceva din acel părinte te simte şi vei sesiza cum opune rezistenţă şi cum îţi dă un mare ignore, asta dacă ai norcul să nu te înjure. Faza cu „mama care stă pe FB” sau care „nu e atentă în parc” sau ” care trebuie să renunţe la job” sau care „trebuie să alăpteze” sau „trebuie să vaccineze sau să nu vaccineze” şi multe altele …..toate fazele astea dor. Momentan nimeni nu are dreptul să-ţi spună cum să-ţi educi copilul. Da greşim şi da unii dintre noi fac greşeli iremediabile dar judecăţile nu ajută pe nimeni, judecăţile au efect invers asta ca idee. Dacă vrei să înseninezi ziua unui părinte şi poate să ajuţi şi copilul de acasă începi cu „cred că nu este uşor să faci ce faci tu”. Eu sunt un caz fericit, am suportul multor oameni şi am un soţ minunat, nu toate mamele au asta şi mă gândesc că dacă mie nu mi-a fost uşor uneori…..oare cum este altora?

Copii mei sunt zemi la şcoală şi la grădi, acasă…..WW3 gen. Din afară e uşor să lucrezi cu un copil care are o bază solidă dar credeţi sau nu acasă cineva duce lupte seculare cu ei. Sunt convinsă că există şi părinţi picaţi din lună, că de, am fost şi eu unul dintre ei. Există şi părinţi care doar s-au procreeat şi care nu-şi merită statutul de părinte dar pana mea, ăştia sunt excepţii. Spre suprinderea multora cei mai mulţi părinţi sunt normali şi zdraveni la creier motiv pentru care cei mai mulţi dintre noi avem vinovăţii de pe urma cărora unii îşi hrănesc ego-urile iar alţii buzunarele. Am văzut cum cadre didactice pun diagnostice psihiatrice, cum „specialişti” sau „couci” în „parenting” te anunţă că eşti un părinte de rahat sau cum comentarii pe social-media fac o mamă să se îndoiască de propriile instincte. Ba am fost uluită de o tanti care mă asculta când vorbeam despre o criză de furie a minunatului meu copil şi care îmi explica cum trebuie să-i dau ceva din lemn să muşte şi citez „lemnul are o energie bla bla bla”. Am încercat eu să-i explic că aşa îi poţi forma copilului un tic nervos dar tanti era „şpecialistă” şi când s-a oferit să mă „vindece cu unde” am zis că eu stau bine cu mansarda 🙂 .

Ca idee, mi-a luat mult timp să-mi conştientizez comportamentul, să-mi observ atitudinea şi mi-a luat şi mai mult timp să schimb tot ce era nasol la mirobolanta mea personalitate. Toată viaţa am urât faza cu „m-am sacrificat pentru tine” şi când am ajuns să mă simt la fel nu mi-am dat imediat seama. Încă mai am momente dubioase când plec la şcoală de exemplu sau când muncesc excesiv mă simt vinovată, dar ştiu că dacă eu nu mă simt bine am tendinţa să-i fac pe toţi din jurul meu să se simtă la fel de prost. Încă nu am dobândit un echilibru perfect dar zilele astea mi-am dat seama cât de mult mi-am schimbat perspectivele. Am realizat inclusiv cine s-a hrănit din buzunarul meu şi din frica mea, pe sănătatea mea şi a copiilor mei asta pentru că eu nu aveam încredere în cele mai naturale instincte ale fiinţei mele. Cel care îţi spune ceea ce vrei să auzi şi cel care te face să te simţi cel mai retardat părinte din lume, mare atenţie cine sau cum vă sfătuieşte. Azi toţi au opinii şi unii mai fără scrupule se folosesc de multe trucuri, calea uşoară devine rapid cel mai anevoios şi lung drum al părintelui. Nu poţi educa un copil dacă nu te educi pe tine. După 9 ani de „parenting” vă pot spune doar atât: instinctele nu se învaţă, instinctele se simt. Cu cât sistemul tău de părinte este mai natural, cu cât cunoşti mai multe despre tine şi despre reacţiile tale cu atât instinctele se „curăţă” şi devin mai armonioase. Dispare ideea tâmpită că te sacrifici ca Isus pe cruce, dispare hiper-protecţia şi dispare frica, iar totul începe cu un „de ce fac asta?”. Când ceva nu este chiar în armonie, staţi câteva minute cu voi, observaţi ce simţiţi, ce gândiţi şi analizaţi detaşat ce faceţi. Nu-i uşor dar este un început 🙂

P.S cine credea că pot scrie şi un articol după două nopţi nedormite :)))) poate există şi greşeli prin el dar mi-ar plăcea să înţelegeţi de ce articolele sau postările mele sunt mereu „necorectate” :)) . Prima lecţie ca părinte: toţi greşim. Un părinte care nu-şi poate tolera greşelile personale nu poate tolera greşelile copiilor săi nu poate tolera greşelile celor din jurul său…..Mda, nimic nu este ceea ce pare dragilor 🙂 Când eşti părinte orele sunt lungi şi anii scurţi 🙂 nu-i risipiţi

P.S „nu ai poze cu copii tăi pe reţele”….nu, nu am decât foarte puţine. Multe le-am şters acum un an când am înţeles ce înseamnă „reţele” dar mai ales când am înţeles că nu am nevoie de validarea nimănui când vine vorba despre junoirii noştrii….mda remineştenţe de hiper-protecţie csf, ncsf  🙂 am fost şi rămân cel mai mare critic al meu deci nu prea e loc şi pentru alţii :)))))