Este ora 7:30 dimineaţa. Panică totală!! Eram cu o jumătate de oră întârziere. Am trezit copiii la foc automat. Desigur că ei, minunaţii mei băieţi, nu se sinchisesc de programul meu. Pentru ei punctualitatea este un concept abstract. Se uită la mine cu ochii blegi, oarecum şocaţi de panica mea. Încep să ridic tonul, iar toată scena de la baie şi până la micul dejun este similară cu un episod din cazarma militară. Într-un final urc minunaţii melcişori în maşină, rugându-mă şi invocând insistent toate forţele Divine să nu fi uitat ceva acasă.

Se pare că legile lui Murphy funcţionează perfect! Am stat 10 minute la semafor, 5 extra în intersecție, plus 2 la trecerea de pietoni în aşteptarea unor gâşte. Ajung la gradiniţă! Ce credeţi că am scăpat aşa uşor? În parcare nu avea loc nici măcar o bicicletă. Îmi calc pe suflet blocând alte două autovehicule. Presiunea era şi mai mare. Iau copiii pe sus, deja erau contagiaţi de presiunea mea. Cel mare intrase un pic în panică, speriat că scrisese 1 oră teme ieri şi nu va ajunge la timp să se laude. Îl aud cum mormăie în sptele meu:

-Ne mişcăm şi noi mai repede, tu ai impresia că am scris degeaba aseară?

Nu pot să îmi controlez zâmbetul şi desigur că replica vine rapid:

-Stai liniştit simpaticule, mami este un fel de super erou, iar asta înseamnă că vom ajunge la timp!

Mami era însă şocată, cu gândul la blestematul de telefon care nu sunase dimineaţă. Conflictul interior este puternic, ori am îmbătrânit şi încep să am pierderi de memorie, ori juniorii s-au jucat cu telefonul dupa ce eu deja îl programasem. Nu mai avea importanţă!

Pe holurile grădiniţei este în plină desfăşurare operaţiunea „dezechiparea-echiparea”. Nu sunt singurul părinte care aleargă ca o curcă beată. Dă jos şoseţelele, pune tricoul, dă jos tricoul pentru că observi o mega pată de ciorbă. Pe asta cu ce o mai scot? Alung acest gând care probabil m-ar fi obedat toată ziua. Caut un tricou de schimb în ghiozdan. Ştiu sigur că am pus unul…

– O, Tu, Divinitate absolută, te rooooog, spune-mi că este aici! Mâna mea scotocea haotic prin gaura neagră :))

Obţin un rânjet de om nebun când, în final, ating acel  tricou de rezervă. Ce nu sesisez, decât târziu, este prezenţa unui puşti care se apropie de mine. Copilaşul, probabil coleg cu băiatul meu, mă analizează din cap până în picioare. Mă eschivez de privirile lui. Observ că nu este lângă un părinte. Probabil mersese la toaletă şi ramăsese pe hol să îşi aştepte colegii.

Totuşi puştiul începe să mă urmărească în drumul meu grăbit cuprins între dulap şi băncuţa pentru schimbat. Gândurile îmi zboară prin minte rapid: „Oooook, puştiul ăsta este un ciudăţel, de ce se tot holbează aşa la mine? Oare copiii acasă au pus ceva pe hainele sau faţa mea, am ceva pe mine? WTF? „. Vă jur că mă simţeam hărţuită! Se uita cu ochii lui mari la mine, iar asemănarea cu papuşa Chucky era evidentă, cel puţin în capul meu. Având copilul îmbrăcat, mă îndrept spre uşa clasei. Nu scap de puşti. Vine după mine. Da, Chucky intră în dialog cu mine:

-Domna… se aude glăsciorul lui plin de interes.

-Da, scumpete! În capul meu însă, acest copil nu era chiar scumpete.

-Doamna, sunteţi frumoasă ca o vacă!

Voi vă imaginaţi ce faţă am făcut, nu doar eu, ci şi alţi părinţi aflaţi pe hol?! Pentru o fracţiune de secundă am ramas blocată. Nu mai aveam cuvinte, iar voi care mă cunoaşteţi, ştiţi că eu fără replică… este un eveniment la fel de rar ca eclipsele totale de soare.

Îmi venea să râd, dar în acelaşi timp mă întrebam dacă nu cumva luasem câteva kilograme în plus. Avantajul de moment a fost dat de faptul că m-am născut sub semnul zodiacal al fecioarei. Simţul meu de observaţie foarte acut era încă activ. Puştiul avea în mână o văcuţă, pe tricoul un tăuraş, chiar şi papuceii aveau corniţe.

Am tras aer în piept, nu de alta, dar riscam să leşin de râs. M-am aplecat la nivelul său şi l-am întrebat :

-Puştiule, care este animalul tău preferat?

-Văcuţele! Uite ce frumoasă e văcuţa mea, arătându-mi el, plin de mândrie, văcuţa de pluş pe care o ţinea în braţe.

-Atunci, mă bucur că sunt frumoasă ca o vacă! Jur că abia rezistam să nu mă tăvălesc pe jos de râs…

Amuzată la maximum, am plasat una bucată copil în clasă. Am luat a doua bucată copil şi m-am îndreptat spre parcare, sperând că nu o să dau de cineva care să îmi spună plin de pasiune: „ai parcat ca vaca!”. Vă închipuiţi că aş fi râs ca o isterică, iar individul m-ar fi trimis în vizită pe la Câmpina (interesant ca avem un spital de psihiatrie atât de aproape de oraş, dar toţi dezaxaţii umblă liberi prin Ploieşti, trecem peste)?

În fine, nu era nimeni. Am urcat şcolarul în maşină, dar cum el este aceeaşi zodie ca draga lui mămică, a zis să nu rateze ocazia:

-Mami, la asta nu m-am gândit… Eşti frumoasă ca o vacă!

Râsul lui era atât de contagios, încât nu am mai rezistat. Am râs până a început să mă doară burta, ajungând la şcoală cu doar 10 minute întârziere.

-Auzi, amice? Glumă, glumă, dar ai grijă ca nu este ok să spui asta şi altor doamne sau domnişoare!

-De ce? Dacă mă gândesc bine, văcuţele sunt chiar frumoase, ne mai dau şi lapte!

Apoi continuuă el foarte filosofic:

-De ce s-ar supăra cineva? Tu nu te-ai supărat!

Mutriţa lui era perfectă. Undeva în sufletul meu îi dădeam dreptate, dar pentru că nu mai aveam timp să îi explic eu tabuuri sociale, am decis să închei discuţia. Pentru moment aşa e cel mai bine.

-Bine, ai dreptate. Mai vorbim acasă, dragule!

Şcolarul şi-a înhăţat ghiozdanul, care jur că are 10 kilograme, apoi a dispărut pe coridoarele şcolii.

Eu mă retrag în maşină cu satisfacţia misiunii îndeplinite. Gândurile încep să zboare la pata de pe tricou şi la ghiozdanul de 10 kilograme, identic cu al colegilor săi. Oare care sunt şansele să vină cu alt ghiozdan acasă? La văcuţe, apoi, desigur, la ce gătesc diseară.” Cum ce gătesc diseară? Rasol de vită!”.

Minunat! Acum trebuie să fug la cumpărături. Frigiderul meu este la fel de gol ca bugetul domnului primar. O zi minunată să aveţi!