Poza, fotografia, „picul”, unul dintre ingredientele „secrete” ale reţelelor. Pozele, minunate închisori de pixeli. Pozele, acele momente închise în timp şi spaţiu. Încremeneala clipei, acea informaţie structurată de cele mai multe ori să îţi încânte privirea sau din contră să te oripileze. Acum lăsăm un pic la o parte lirismul şi vorbim despre un stimul. Vizualul, este unul dintre simţurile omului, la fel ca celelate simţuri el poate fi manipulat. Fotografia lui Horneţ vă poate arăta însă cam ce faţă am eu uneori….gen, de plapumă. Eu lucram el se juca cu camera. Eu încercam să scriu acest text fără să mă las influenţată de reacţiile oamenilor el îşi luase o bere şi făcea mişto de faţa mea. Da, sunt o nasoală , dar una cu atitudine şi stimă de sine la purtător, am vrut să mă simt ca o adolescentă în secolul xx1 şi n-am fost departe de starea aia. Eu ştiu „secretul popularităţii” plus toate implicaţii de rahat care vin la pachet. Tu, dacă mă urmăreşti atent în următoarea perioadă vei înţelege că este mult mai complex decât o simplă poză sau trei fraze motivaţionale aruncate aiurea de toţi „wană biii”. Dar hai să vă explic cum am luat-o şi tura asta pe arătură.

Acum ceva timp aveam o dezbatere cu un amic, despre estetică, frumuseţe şi simetrie. El îmi povestea cum creierul „descifrează” mesajele pe care le primeşte prin simţuri. Mai pe româneşte pun mâna în foc, tactilul o ia razna şi îmi anunţă creierul că e cazul să facă ceva, gen să scoată mâna din foc. Creierul, care este setat pe suprvieţuire trimite un impuls la mână şi tu cel care trăieşti experienţa ai un reflex, apoi vine partea raţională care structurează oarecum informaţia şi o reţine: „data viitoare nu mai băga mâna în foc deşteptule, că nu-i ok!”. Aceasta este exemplul cel mai simplu şi rudimentar pe care îl dau copiilor mei atunci când vorbim despre simţuri, corp, creier, minte şi alte chestii ciudate despre care doar un părinte dus cu pluta poate vorbi.

Revenind la simţul vizual. Amicul meu este foarte convins că atunci când reacţionăm la o poză sau la o imagine frumoasă o facem pentru că „recunoştem” simetria ei. Concret, creierul consumă mai puţină energie atunci când se întâlneşte cu stimuli care au sens, logică şi simetrici. Cum nu am ce face, iar pentru mine plictiseala este cea mai afuristă pedeapsă, am început să mă joc cu „perfecţiunea”. De ce? Pentru că primele lucruri pe care le-am observat în on-line, au fost tendinţele oamenilor de a corecta. Textele mele nu sunt perfecte, nici nu au ca scop perfecţiunea, atunci când pap litere e o tragedie, nu zic dacă zbârcesc exprimările gen „care pe care” „dintre între printre”. Comentariile o iau razna. Deci traficul este asigurat. Iar dacă la început greşeam din neatenţie sau necunoştere (am fost praf la gramatică), acum mă amuz să observ cum urc o postare doar că am uitat un „i” din „fi”. Cum deja faza cu greşelile era testată, „savantul nebun/ă” s-a gândit să facă la fel cu pozele. Rezultatele au venit fără prea mari eforturi. Partea interesantă este că, prin reţele nu transimţi doar o poză. Dacă îi pui un text, dacă îi scrii o poveste, nu manipulezi doar simţurile ci manipulezi o stare. Se pare că în psihologie toţi au şi nu au dreptate în acelaşi timp, dar asta este o altă poveste.

Am început micul meu experiment cu câteva poze „dulci”. La care am adăugat texte, ce conţineau un „call to action” apoi un adevăr mai mult sau mai puţin adevărat. Puteţi căuta pozele pe profilul meu.  „Call to action”-ul a luat în jur de 223 de aprecieri (dintre care 53 de inimioare). Ştiu, puţin faţă de alţii 🙂 dar, eu în general nu ridic o poză la mai mult de 60 de aprecireri (statistic aproape 400%) . Deci rezultatul a fost pe măsură. Imaginea în sine are un limbaj corporal al unui om safe. Cine studiază limajul corpului ştie ce vorbesc, dar trebuie să fi destul de atent să poţi înţelege tot ansamblul. Vă invit pe la cursurile mele să o aprofundăm- manipulare pe faţă :). Deci, cu o poză bine aranjată, şi cu un text divergent am atras atenţia. Cool, Skinner avea dreptate (pentru mai multe detalii, aprofundaţi materia). Imaginea a ieşit bine, pentru că eu eram bine. Eram în spaţiu deschis, verdeaţă, adolescenţi frumoşi, am încercat să manipulez un pic starea respectivă şi să o duc mai aproape de ce voiam. Cred că mi-a ieşit, dar şi Paolo este un fotograf talentat, merită din plin aprecierea.

Următoareale poze au fost oarecum „normale”. Acele poze care au un imapct dar la care puţină lume se încumetă să dea like sau coment. O poză cât 1000 de cuvinte nespuse, dar care a atras comentarii în privat. Lij prinde uneori stări spontane fără mari eforturi.

Am avut ocazia să mă joc şi cu alte tipuri de imagini. Faza asta cu fotografiile nu este chiar simplă. Trebuie să recunosc că stresez multă lume cu ceea ce fac. Uite aşa mi-am stresat o prietenă, care e make-up artist. Pe Mica, am terorizat-o. Practic prietena mea avea un eveniment şi era foarte ocupată, iar eu o tot stresam cu ideile mele. Degeaba a încercat ea să îmi explice că ce fac, o să-mi strice imaginea, că nu e frumos, că aşa şi pe dincolo. Eu o ţineam pe a mea, am nevoie de o poză perfect de imperfectă. O poză care să atragă „hate”. Faptul că l-am terorizat şi pe Ovidiu (fotograful) nu se mai pune. Era să-i stric şi lui imaginea, dar mi-am cerut scuze (ştie că nu sunt normlă dar a înţeles ce vreau să fac). În fine, am pus poza pe reţea. Rapid, au apărut comentarii. Ştiam că nu e perfectă. Nu mi-a plăcut să îi dau dreptate prietenei mele, dar a avut dreptate. „Vor da zoom şi te vor taxa pe toate greşelile, unii nu vor comenta dar te vor desfinţa şi pe tine şi pe fotograf”.  „Frumos” mi-am zis, aveam nevoie de un liceu virtual, cum altfel poate fi descris acest comportament? M-a fascinat să văd cum unii dau zoom, dor să găsescă defectul. Pe comentarii, doar prieteni s-au încumetat să îmi arate greşelile (pentru că unii mai înţeleg ce fac) dar privatul a fost fascinant şi off-linul şi mai şi. A fost interesant să înţeleg, cum cicatricea mea ( stigmă cu care m-am cam luptat în copilărie) a atras atenţia. Cicatricea mea devinse „pata galbenă” care strica fotografia. Nu zic că umbra pica aiurea iar colierul era strâmb. Mai erau şi alte chestii pe acolo, dar vă las poza cu Before and After. Cautaţi şi încercuiţi greşala. Permite-ţi-mi doar să vă explic o chestie, cicatricea mea e mişto iar umbra….alooo în realitate dacă ai soare şi un obiect ce opturează lumina se face umbră. Ştiu fotografii caută perfecţiune, doamnele caută să pitească ridurile, eu caut să înţeleg de ce ne purtăm aşa. Oare alergătura asta după mai mult ca perfectul nu o fi obositoare? #întrebşieu

Sunt afuristă. Ştiu, dar şi voi sunteţi. Fotografia e mişto pentru că eu sunt mişto şi pentru că m-a suportat fotograful. Poate articolul meu este unul dur, dar nu are ca scop „cearta” şi pedeapsa. Are ca scop conştientizarea. Dacă noi adulţii sărim unii pe alţii aşa, ce pretenţii aveţi de la adolescenţi? Alergă după perfecţiune, ne validăm cu like-uri, apoi lovim în generaţia mai tânără când nu se dezlipeşte de on-line. Încercaţi să vedeţi faza cu pozele, corelaţi cu viaţa reală, apoi mergeţi cu ea în lumea adolescenţilor şi vedeţi de ce „creştem” o generaţie de anxioşi. Gândiţi ca ei.

Imaginiaţi-vă scenariul unui adolescent: se nimereşte să pună o poză minunată, care ia multe aprecieri. Care îi validează social. Super tare! Sunt adolescent, iar prietenii mei mă iubesc. Apoi pun altă poză, mai puţin perfectă, mai puţin lucrată, mai fără „vibe” dar care l-a/a încântat/-o.

Acum mergeţi la critică. Cineva îmi spune că „am colierul strâmb” altcineva că cicatricea mea e nasoală. Altcineva s-a luat de rochia mea, altcineva de păr, altcineva de atitudine. Să mă bată mama….pe bune? Recunosc că m-am amuzat copios cu unii dintre voi pe privat, dar unii au întrecut măsura măsurată. Unii au apreciat „nebunia” mea, dar alţii au mers atât de departe cu „hate-ul” încât chiar m-am simţit ca în liceu, doar că urmările reacţiei mele din liceu ar fi necesitat folosirea fondului de ten din abundeţă minim o săptămână. Noroc că nu mai am 16 ani şi uneori mai şi gândesc (am zis uneori). Vă transmit foarte serios dragilor/dragelor, că aveţi nevoie de terapie mult mai mult decât mine (eu am psihologul pe speed-dial). Sunt psihologi buni prin oraş care cred că pot trata rapid frustrările voastre. Şi eu sunt acidă, dar când cineva mă taxează fără argumente, avem o problemă şi problema gravă este că faţă în faţă vă dă cu virgulă rău ecuaţia. Liceul virtual e tare mişto, dar vă aştep pe cordioare să ne dăm replici faţă în faţă!

Eu ştiu că unii credeţi că nu sunt răutăţi, dar o astfel de experienţă, la 16 ani, poate distruge stimă de sine în dezvoltare. De ce? Pentru că suntem fiinţe sociale, pentru că vrem să recunoaştem sau nu, mulţi dintre noi, avem nevoie de acceptarea celor din jur. Un like la o poză este egal cu: „îmi place de faţa ta” (pilonul imaginii corporale) un like la comentarii sau la un articol sau la un meme este egal cu : „îmi place cum gândeşti/simţi, eu simt la fel” .

Vreţi să recunoşteţi sau nu, reţeaua socială face parte din viaţa noastră. Reţeau însă nu este bună sau rea, iar în cazul în care nu v-aţi prins noi suntem reţeaua. Reţeaua este „oglinda” societăţii în care trăiam. Trăim într-o societate de rahat, rahatul dă bine pe reţea, trăim într-o societate care pune preţ pe superficial, superficialul îl vei avea livrat afiş de perete virtual. Trăim într-o societate fără valori sau model, vei primi pe on-line „pseudo-vedete„. Suntem o societate care răsplăteşte narcisismul, atunci, de ce ne văităm aşa tare? Experimentele mele nu s-au oprit decât la poze, au mers mult mai departe. Eu nu pot vorbi doar din cărţi. Am nevoie să înţeleg şi să experimentez, uneori mai mult decât este cazul.

În on-line, am primit block, am primit laude, am primit hate, am primit aprecieri, am primit etichete, dar cel mai mişto lucru pe care l-am primit a fost o imagine de ansamblu. Pe on-line cu toţii suntem nişte adolescenţi debusolaţi. Dacă vă supără articolul meu îmi cer scuze, adevărul nu e chiar mişto, iar reţeaua nu este o iluzie, este foarte real pentru mulţi dintre voi. Mă întreb ce aş fi făcut la 16 ani, dacă aveam aşa ceva cu ce să mă afişez. Mă întreb dacă imaginea de sine mi-ar fi fost afectată (aveam ceva complexe). Mă întreb dacă ai mei, nu mi-ar fi dat bani să îmi iau ultimul telefon (nu pentru fiţe ci pentru cameră) ce aş fi făcut, pentru că da, la vârsta aia căutam atenţia pe care nu o cam primeam acasă. Nu pentru că am avut părinţi nasoi ci pentru că ai mei munceau în draci.

Eu sunt o persoană excentrică, care îşi procură material pentru studiu şi cursuri direct de la sursă. Practic eu ştiu în proporţie de 80% ce reacţii pot stârni (uneori mă uimesc cât de mult mă pot abţine). Sunt mulţi însă, care nu înţeleg cât de mult rău pot face cu un rahat de comentariu, aparent banal. Vă spun sincer că faza cu cicatricea m-a luat chiar şi pe mine prin surprindere (nu că aş fi cine ştie cine). M-am trezit în clasa a7a, în tabară cu mâneca scurtă, pusă sub lupă. Mi-am revenit rapid, pentru că, în timp am dobândit uneltele necesare, dar un copil nu are aşa ceva. Eu am învăţat să mă lupt cu mediocritatea, critica răutăcioasă şi nesolicitată, indiferenţa, bârfa, frustrarea, ignoranţa, minciuna, asta pentru că le-am stăpânit întâi la mine. Primul impuls s-a transformat în ani. A trecut de la lacrimi, la furie, apoi lacrimi cu furie, apoi la dat de pământ cu toţi agresorii şi s-a finalizat cu „pot mai mult de atât”, nu pot mereu, dar cu fiecare act de voinţă sunt mai aproape.

Cu toţii suntem perfect de imperfecţi. Mama mea a fost cea care mi-a dat prima unealtă „nu mai plânge, dacă în lume mai există fete identice cu tine, eu pot să te deosebesc de ele, tu ai ceva în plus, ceva ce te face altfel decât restul”. Da, mama mea, fără tehnici de parenting de 2 bani, mi-a ridicat rapid stima de sine. Mama mea, este o femeie simplă, care m-a educat să fac faţă la multe. A făcut-o fără cărţi sau cursuri de specializare în „jobul de mamă”. Mama a foslosit doar experienţa personală şi o intuiţie pe care mi-a lăsat-o moştenire. Ea a făcut multe greşeli, dar s-a asigurat prin tot ceea ce făcea că eu nu le voi repeta. Astăzi cu toată nebunia asta pe care o fac în on-line continuuă să mă susţină. Mama mea, comentează mereu la poze, chiar dacă ştie că nu sunt perfectă, chiar dacă ştie că uneori nu are cum să îmi înţeleagă, ea mă susţine.

Am plecat de la poze ca să ajungem la o lecţie deschisă despre partenting, despre copii care pentru atenţie caută cele mai bune unghiuri pentru o poză perfectă, despre copii care santajează emoţional alţi copii, despre copii cu anxietate crescută care ar face multe pentru un amărât de like, despre copii care ajung să se taie pe mâini pe live, despre copii care caută „libertatea de exprimare” în on-line. Însă sub soare nu este nimic nou, doar că jungla s-a mutat pe pixeli, iar noi o alimentă constant. Vreţi să schimbaţi ceva, schimabţi-vă pe voi. Voi sunteţi reţeaua, voi o puteţi controla pe ea nu ea pe voi. Eu una, m-am apucat împreună cu câţiva fotografi de un proiect drăguţ, pe care îl puteţi urmări pe reţele. Vrem să vă arătăm că poţi face conţinut frumos, conţinut care să arate partea luminoasă a lumii (dar nu la mine pe profil, acolo arătăm nasolii). Totuşi, v-aş fi profund recunoscătoare, dacă, nu v-aţi mai uita la 2 umbre lasate aparant la întâmplare şi aţi înţelege ce facem. Nu vreau să vă dau mură în gură, dar vreau să vă forţez un pic abilităţile intelectuale.

Lumea nu este perfectă, lumea este abstractă, asta este adevărata ei frumuseţe, imperfecţiunea ei, asta pune creierul la treabă. Arta nu este perfecţiune, arta este mesaj. Psihologia umană, nu se rezumă doar la un mănuchi de stimuli şi impulsuri. Vreau să pot crede în continuare asta, că sufletul uman este mai de preţ decât logica rece a unui şahist. Scena vieţii nu ar fi frumoasă dacă ar arăta doar ca un joc de şah….scena vieţii e mişto pentru că arată ca un joc de table. Doi jucători şi Şefu. El sau Ea, ce conteză cum percem ce nu putem cuprinde cu mintea, ne-a lăsat perfect de imperfecţi. Ador metafora „covorului persan”, un covor persan îl recunoşti după singura imperfecţiune pe care o are, pe care ţesătorul o lasă ca semn de recunoştere a ceva cu mult superior lui. Perfecţiunea nu ar fi avantajat umanitatea, ar fi oprit omul din evoluţie. Creierele „imperfecte”, acele creiere „anormale” au făcut lumea să se învârtă. Acei oameni care şi-au pus pe tavă nu doar mintea ci şi sufletul cu riscul de a nu fi înţeleşi, cu riscul de a fi blamaţi, etichetaţi sau chiar eliminaţi. Acei oamenii care nu aveau nevoie de aprobări sociale pentru a atinge dimensiuni greu de explicat sau înţeles. Acei oameni care au trăit fără reţete de succes, pentru că nu au vânat succesul.

Dacă ai abilitatea să recunoşti că perfecţiunea nu există, atunci ai făcut cel mai important pas în evoluţia ta ca Om, nu ca impuls. Dacă ai abilitatea să nu reacţionezi, la impuls ai reuşit să îmblânzeşti „animalul” din tine. Dacă încetezi să mai alergi după perfecţiune sau lumini de reflectoare, vei vedea că „iluminarea” este în realitate lumina ta interioară, pe care o plimbi cu tine fără să îţi pese de validările superficiale, ale unei lumi ce îşi grăbeşte paşii spre „evoluţie” dar care nu este pregătită să facă pasul decisiv.

Vă las să-mi admiraţi pozele, la care au lucrat oameni frumoşi, oameni plini de Viaţă şi de defecte, oameni pe care îi apreciez pentru că mă suportă şi încearcă să înţeleagă cu eforturi mari uneori tot ceea ce eu fac….din pură pasiune.

Cu drag Toma, aia care nu crede că Omul este un animal primtiv ce a învăţat să folosească degetul opozabil pe „taciul” de cristale lichide doar ca să îşi asigure locul de top în lanţul trofic, astăzi, filosoafa de serviciu. De ce nu puteţi vedea lumea ca mine? Dilema asta o am de când mă ştiu, iar de la ea a pornit totul….în cazul în care cineva se oboseşte chiar să înţeleagă ce fac…..

Photos:

*Paolo Mercalid (CALL TO ACTION) , Locaţie: Barajul Paltinu, adică în minunata natură pe care încă ne-o mai oferă ţara asta…..

*Lij Nemeth (I love my…glasses), Locaţie: Barajul Paltinu

*Ovidiu Cristea (Before and after), Locaţie: Pik Elegance, Make-up: Mica Mihaela, adică acea fiinţă pe care am stresat-o cu incapacitatea mea de a fi conform staderdelor de calitate 🙂

*Hornet – Poza de reprezentativă (THE REAL ME), Locaţie: Irish Pub Omnia

-Poza articolului (Între două lumi) , Locaţie: Irish Pub Omnia