Viaţa noastră se manifestă în jurul poveştilor, sensurilor, scopurilor pe care le construim zi de zi. Fie că ne aparţin sau nu, acestea dau sensul exitenţei noastre, fie că vrem sau nu, acestea ne ghidează alegerile mai mult sau mai puţin conştiente la fel cum genele ne dictează culoarea ochilor sau a pielii. Nu mai este un secret că sunt pasionată de tot ce înseamnă psihologia fiinţei umane şi asta nu de ieri de azi. Practic, de ani de zile „colecţionez” poveşti iar unele dintre ele bat fără efort imaginaţia limitată a filmului american. Vechi, nou, modern, tradiţional, moarte, viaţă, moral, imoral, bine, rău, toate aceste concepte sunt ţesute în milioane de poveşti, mituri, legende sau istorii peste tot pe glob, minunate relatări ale inconştientului uman. Adevăratele dimensiuni a ceea ce omul poate simţi, trăi sau elucida. De ce vrem astăzi să ne debarasăm de ele? Sincer, nu am găsit un răspuns clar. Probabil pentru că unii mai pragmatici au folosit poveştile pentru a-i speria pe alţii mai naivi, poate pentru că unii au pierdut sensul copilăriei sau poate pur şi simplu pentru că unii se visează prea realişti. Suntem „prea adulţi” să mai credem în basme, ritualuri, mituri sau creaturi. De ce am mai face asta astăzi când avem sub degete atât de multe taste? Pentru că astăzi riscăm mai mult ca oricând să pierdem sensul lumii în care trăim. Tot ce se „piteşte” de ochii profani în spatele ritualurilor sau miturilor „primitive” are sens şi asta o spune un om mult mai raţional decât vă imaginaţi. Tot ce se „piteşte” în spatele metaforelor din anumite ritualuri , poveşti sau mituri are sens pentru că ele se adresează unei părţi a omului de care cei mai mulţi dintre noi nu prea au habar. Există o parte din noi care ştie perfect fiecare explicaţie, fiecare asociere, fiecare lecţie. Oricât de tare o negăm, o reprimăm sau încercăm chiar să o ucidem mai devreme sau mai târziu îşi face simţită prezenţa şi cere cu mult patos să fie integrată. Fie prin moarte, fie prin viaţă, fie prin pierderi, fie prin suferinţe, acea părte din noi îşi cere tributul…..În astfel de experienţe se spune că şi cel mai ateu dintre atei strigă după prieteni imaginari 🙂 iar eu nu mă îndoiesc de asta :)))

„Prost şi naiv cel ce crede în prieteni imaginari, cel ce aprinde lumânarea, prost cel se se închină, prost cel ce practică, prost, naiv şi oaie” . Avem o lume virtuală plină de judecăţi alimentate de toate părţile. „Nu crezi vei arde în cazane de smoală” sau „ştiinţa e certitudine, prietenul tău imaginar nu”. Psihicul uman are mari probleme atunci când credinţele, valorile sau ideile îi sunt atacate. O să spuneţi că ateii nu au credinţe, o să vă contrazic dar cu altă ocazie 🙂 astăzi o să vorbim despre alte lucruri, un pic mai profunde, un pic mai complexe, un pic mai simple. Sensul vieţii este mai important decât orice fericire, decât orice sumă de bani, decât orice cunoştere întâlnită pe drum. Sensul vieţii mulţi îl confundă cu scopul, scop pe care la rândul său îl confundă cu gloria şi tot aşa. Semantica joacă feste chiar şi celor mai „iniţiaţi” în anumite arte 🙂 Ritual, poveste, vrajă, magie, puterea cuvântului, puterea intenţiei sau doar acel sens pe care crierul îl crede, cu care se identifică şi pe care îl tolerează pentru că îl ajută să supravieţuiască într-o lume nu tocmai angelică. Gândirea magică îşi pierde sensul după perioada copilăriei, asta până înţelegi câte adevăruri se pot ascunde printre personaje mitologice, simboluri sau învăţături „băbeşti”. Au trecut mulţi ani de când m-am debarastat de superstiţii, false credinţe, idei fixe, ideologii blocate şi „programe disfuncţionale”. Probabil de aceea, astăzi o să scriu despre importanţa poveştilor, ritualurilor şi credinţelor. Echilibrul dintre lumea reală şi lumea simbolică este unul fragil care te poate duce rapid în anumite extreme distructive. Dacă suferi de prea multă raţiune sau de prea multă simţire, acest text nu este pentru tine 🙂 nu sunt rea doar că nu vreau să enervez pe nimeni cu ideile mele „rupte din lume”.

Ca orice „colecţionar de rarităţi” am să scot la lumină o poveste veche şi prafuită, auzită undeva la gura unei sobe vechi de teracotă. Povestea asta am dus-o cu mine ani de zile până am reuşit să o înţeleg, până am reuşit să o accept, până am reuşit să o procesez. Stăteam, mâncam, vorbeam, râdeam şi totul era bine până când am pus o întrebare tâmpită. Eram mai mică, puneam tot felul de întrebări idioate. La întrebarea mea tâmpită, o femeie cum rar mai găseşti prin lumea modernă mi-a spus o poveste. Fără inflexiuni în glas, fără urme de regerete forţate, fără victimizări stupide, fără lacrimi teatrale, fără pic de emoţii tulburătoare. Faptic, simplu şi concret, probabil asta m-a şocat mai tare decât povestea în sine.

„-Am pierdut mai mulţi copii. Pe unul dintre ei l-am adus mort de la maternitate de la Ploieşti.

-Cum adică l-aţi adus mort de la Ploieşti până aici?

-În braţe, pe tren. Cineva mi-a oferit şi un loc când m-a văzut lăuză cu copilul în braţe. Nu ştia că era mort. A murit imediat după ce l-am născut şi asistentele mi l-au pus în braţe mort.

-Şi aţi venit cu el aşa acasă?

-Da! Era iarnă şi am mers pe jos de la gară până în sat. Apoi l-am îngropat aici în sat.”

M-a mai privit un pic apoi şi-a văzut de treabă. Bunica a plecat din cameră iar eu am rămas cu un nod în gât pentru mulţi ani. Mă întrebam cu poate avea o mamă atât de multă putere, atât de mult curaj, cum putea accepta aşa uşor o astfel de întâmplare. Bunica soţului meu a fost o femeie minunată care ne-a iubit mult pe toţi, de la copii până la nepoţi şi strănepoţi. A fost acea femeie fără multă carte dar care, nu ştiu prin ce procese, descoperise nişte sensuri ascunse ale Vieţii. Viaţa nu a fost chiar blândă cu ea, copii pierduţi înainte de vreme, un soţ dus tot de timpuriu, muncă la câmp, apă caldă încălzită pe sobă şi multe altele. Eu aveam o aversitate desoebită faţă de un anumit tip de viaţă pe care îl consideram primitiv, asta până când am înţeles cât de primitivi suntem noi, cei cu degetele opozabile mereu prezente pe ecranul cu „taci”. Am ajuns să invidiez viaţa aia simplă care se desfăşura printre zile şi nopţi, ierni şi veri, ritualuri, poveşti şi miros de bunătăţuri coapte în sobă. Este aşa simplu să judecăm ce nu înţelegem. Până să ajung să mă plimb pe uliţele de la ţară priveam satul românesc ca pe o reminescenţă a lumilor vechi.Idiferent cât insita tata nu înţelegeam. După căsătorie şi soţul meu a încercat să-mi explice multe, eram la fel de căpoasă.  „De ce să fac asta? Ce sens are măi mamă? Bre m-ai înebunit cu colivele tale şi toate băbismele” Aşa mi-am stresat eu soacra mulţi ani 🙂 „Eşti copil, cu timpul vei înţelege!” şi câte experienţe mi-au trebuit să înţeleg şi ce experienţă mi-a trebuit să accept şi să integrez lucurui pe care moşii de la ţară le cunoşteau fără solve aruncate arogant pe mult prea multe foi. De la naştere la groapă, drumul oamenilor este identic, diferenţele sunt făcute de modul în care procesăm şi înţelegem acest drum, nu doar pentru noi ci şi pentru alţii.

Cum să înţeleg drumul unei mame care merge kilometrii buni prin zăpadă ducând în braţe un copil mort? Multă minte mi-a mai trebuit să înţelg de ce ea era cea puternică şi eu doar copilul care asculta povestea de groază. Oameni ca Bunica nu aveau inoculată ideea de traumă. Eu mă minunam cum femeia din faţa mea funcţiona, râdea, glumea, iubea, muncea, fără să pară afectată de toată acea poveste. Ani şi ani de studii, abia când am venit cu picioarele pe pământ am înţeles acel „de ce”. A mai fost o poveste, cu o altă femeie de la oraş de această dată. O femeie cu şcoală multă, copii şi o viaţă aparent ok dar care ascundea multă suferinţă printre zâmbete mascate. Acea femeie, acaparată de tot ce o măcina s-a sinucis într-un mod pe care nu l-aş descrie oricui. Povestea e lungă şi în mod cert nu este pentru „sensibiloşi” dar în mine acea poveste a trezit multe, în primul rând întrebări. Cât de mult să suferi să te priveşti în oglindă când îţi iei viaţa? Da, povestea este destul de horror. Mie mi-a rămas în minte doar un covor vechi spălat cu apă rece din fântână. Cum curgea apa aia roşiatică, se prelingea pe covor, pe gard, apoi pe pământul uscat şi arid. O imagine destul de puternică ar spune mulţi, poetică ar spune alţii…..

De ce Bunica de la ţară a trăit împăcată aproape un secol şi femeia de la oraş, care ştia şi învăţase multe şi-a luat singură viaţa? Ce înţelesese Bunica şi nu înţeleg aşa mulţi „orăşeni”? Păi Bunica înţelesese Viaţa. Ciclul Viaţă, Moarte, Viaţă. Bunica a crescut printre ritualuri, poveşti şi experienţe care i-au integrat anumite concepte greu de procesat în „mintea modernă”. La ţară femeile erau şi moaşe şi bocitoare. Adică participau şi la naştere şi la moarte. La Cununie, fetele tinere făceau tot felul de ritualuri care să le reprezinte mai clar viaţa ce urma. Şezătoarea, hora, dansul popular sunt poveşti. Toţi ştim că sunt poveşti, sper :)) cu toate acestea ele aduceau împreună comunitatea. Sperstiţiile aveau şi ele rolul de a linişti şi alina psihicul care căuta exeplicaţii pentru tot ce nu cunoştea sau nu înţelegea. Minunate mecanisme de supravieţuire şi integrare. La ţară puteţi sesiza mai uşor relaţia dintre oameni şi animale. Oamenii stau pe lângă animale, le moşesc şi le sacrifică, le hrănesc ca mai apoi să le devină hrană. Ţăranii, aici mă refer la cei care chiar au cunoşterea vieţii arhaice, nu chinuie animale, ba le integrează în ritualurile, în viaţa şi existenţa lor. Mi-e un pic ruşine de aroganţa tipică „omului emanciapat”, am suferit mult timp de ea. Mi-au trebuit ani de studiu şi multe experienţe mai mult sau mai puţin normale 🙂 să pot înţelege că nu „omul arhaic” trebuie educat ci „omul modern”.

În toate culturile globului ritualurile, poveştile, miturile au sensul de a educa, de a da mai departe înţelepciunea acumulată timp milenii. Ceea ce noi profanii numim barbarie, oamenii cu alte forme de înţelegere ale lumii numesc Natură şi Legea Firii. „Măi femeie de ce mă stresezi să învăţ să fac colivă?” Ce să ştiu eu despre simbolistica grâului în tradiţia neoşă şi nu numai? Trăiam viaţa la suprafaţă şi vedeam spicul doar vara în lumină caldă. Ce nebun ar săpa pământul îngheţat iarna să caute bobul de grâu? 🙂  Vrem să evoluăm dar zilnic am ajuns să citesc despre diverse boli care macină corpul, psihicul sau sufletul. Citesc despre sinucideri şi tentative de suicid, depre cât de rău poţi face unui copil dacă ferească Şefu îl mai tragi de o ureche, despre busole care nu mai găsesc nordul şi despre oameni care sunt lipsiţi de sens. Desigur că există multă suferinţă acolo unde nu există cunoaştere, înţelegere şi acceptare. Satul românesc a început la rândul său să „viseze” la viaţa „modernă”. La ţară oamenii au început să uite de ritualuri pentru că nu mai sunt moderne şi pentru că eşti prost dacă mai crezi în chestii imaginare. Credeţi sau nu, toată viaţa omului este un ritual. Fie că vorbim despre statul la oglindă, pregătitul cafelei, aşezatul biroului sau mai ştiu eu ce repetiţii există în viaţa fiecăruia. Dezechilibrul apare când fie avem prea mult fie prea puţin. Prea multă minte strică la fel cum şi prea mult spirit strică 🙂  Lispa de echilibru ne duce în pragul unor crize existenţiale. Ne îndoim de tot şi de toate. Nu credem în nimeni şi nimic. Suntem paranoici, cu sabia erectă la fiecare pas şi ceea ce înainte avea sens, astăzi se pierde printre judecăţile puerile ale omului prost şi ignorant. Merge şi invers, am înţeles tot şi toate, nimic nu mai are mister şi totul s-a arătat, ce sens mai are? :)))

Ritualurile sub toate formele lor sunt doar reprezentări, metafore ale existenţei pe care psihicul nostru le înţelege mai bine decât vă imaginaţi. Fiecare etapă a vieţii, fiecare asociere, fiecare metaforă linişteşte agitaţia pe care o avem în faţa necunoscutului. Aduse la exterior, poveştile, spuse chiar şi prin „ritual primitiv” ne dau sens, ne ajută să acceptă, să tolerăm, să învăţăm, să integrăm şi cele mai grele sau complicate experienţe. „Ignorance is bliss” sau „Ferice cel sărac cu duhul” . În ambele variante, asociem astfel de idei cu prostie, ignoranţă şi necunoştere, mai puţin cu „uşurare” cu „pace” sau cu linişte. E uşor să aruncăm cu judecăţi, să blamăm religii „fără sens”, să acuzăm de „necunoştere” şi de instinct de „turmă” pe toţi cei care aleg să mai bătătorească vechile căi. Eu vă propun doar o paralelă dintre vechi şi nou, dintre anduranţa şi eroziune. Nu tot ce-i vechi merită aruncat la fel cum nu tot ce e nou merită îmbrăţişat. La fiecare literă lipsită de tact care are tendinţa să judece ceva ce nu cunoşte şi nu înţelege întrebţi-vă doar atât: cu cine şi de ce mă lupt? Nu obosiţi să fiţi mereu în control? Nu obosiţi să căutaţi mereu alt şi alt sens? Nu obosiţi să vă luptaţi mereu? Unii vor spune că nu…..vă invit la oglindă să vă examitaţi Viaţa din ochi şi vitalitate din obraji 🙂

Există lucrări mult mai complexe despre importanţa reprezentărilor în ritualuri decât cele trei rânduri aruncate aici. Sincer să vă spun, nici nu ştiu de ce le-am scris. Destest cu mult patos orice formă de autoritate nejustificată, cu toate acestea m-am săturat să tot observ aroganţi ce îşi asumă viziuni pe care nu le înţeleg. Să spunem că era o simplă frustrare personală pe care simţeam nevoia să o las undeva. Am un grad de toleranţă destul de ridicat chiar dacă nu pare 🙂 dar în ultima vreme rădarea mea a fost destul de des încercată. Deci, înainte să spuneţi că înţelegeţi ceva din ştiinţă, din spiritualitate, poate nu ar fi o idee chiar rea să faceţi o vizită propriului inconştient. Vă avertizez însă că nu este o călătorie uşoară. Poate semăna foarte bine cu mintea tulburată a unui om nebun……asta pentru că în lumea aia „metaforică” chestiile moderne nu prea au loc. Nu e obligatoriu să faceţi asta dar înainte să mai judecaţi luaţi-o încet cu un „trup de prunc îngheţat în braţe şi mergeţi cu el spre groapă” ieşiţi întregi din asemenea călătorie, apoi abtine-ţi-vă să spuneţi mai departe povestea dar vorbiţi în detaliu despre fapte 🙂

E de la iarnă, nu mă luaţi prea tare în seamă

Cu drag şi multă căldură autoarea