-Auzi, eu nu am niciun chef sã merg atât prin pãdure! Adicã pe bune acum, care este sensul? Oamenii au inventat atâtea chestii sã le fie cald şi bine şi voi vreți sã ce? Nu tu net, nu tu apã la robinet, nu tu luminã, deeee ceee sã mergem cu cortu’? Chiar nu vãd sensul!

Copilul meu cel mare şi articulat a avut multe lucruri de spus, multe argumente şi a depus multe plângeri împotriva unei excursii în pãdure cu cortul. Ba prin luna martie a zis cã dacã insistãm cu ideea ne face reclamație la Protecția Copilului. Da, copil crescut aiurea, ştiu. Pentru a facilita aceastã ieşire, şi pentru cã sincer, nu voiam sã facã ceva necugetat nici el, nici eu, am organizat mici ieşiri în naturã sã obişnuim copii cu ideea de „wild”. I-am luat cu noi când am ales cortul de familie, cã cel de tinerețe sãlbaticã nu mai era încãpãtor. Am pregãtit echipamentele împreunã, bagajele, apa, mâncarea şi mai tot ce este absolut necesar.

-Eu tot nu înțeleg sensul acestei expediții!

-Este o experiențã, trateazã-o ca atare! Dupã luni de muncã de lãmurire ajunsesem şi noi la saturație. Noi ne raportam la experiența noastrã, la copilãria noastrã şi la cât de „cool” erau astfel de experiențe. El, se raporta la a lui. Era normal sã aibã tot felul de „reacții logice” de tipul „unde naiba mã duceți şi de ce?”. Juniorul cel mic era prins la mijloc. Vârsta lui cãuta aventuri senzoriale, loialitatea cãuta argumentul fratelui mai mare :))

Am lãsat maşina la marginea pãdurii, am urcat cu toate cele necesare cam o orã. Puii de porumbel scoşi de fiii mei nu sunt potriviți sã îi reproduc aici. Cert este cã, în caz de ceva, nu ne spãla toatã apa din lume de urãrile lor, nici pe mine, nici pe tac-su. Au cãrat de echipamente, au înțeles ideea de „strictul necesar” şi au vorbit cu câinele pentru cã, indiferent cât de nãzuroşi erau, nu prea au nesimțirea sã confrunte direct „Marele Alfa” :))) Au bombãnit cu câinele care le permitea sã se rãcoreascã fãrã comentarii sau arãtat de colți.

Uşor dar sigur am ajuns într-un luminiş. Bãieții au pus cortul şi „Marele Alfa” :))) le-a arãtat cum sã aşeze tabãra, cum sã facã focul fãrã sã dea foc la pãdure şi cum sã pregãteascã hrana. Copiii, spre marea mea surprindere au fost încântați. Cine naiba îi lãsa în circumstanțe normale sã punã mâna pe topor de exemplu. Ne-am plimbat prin pãdure, am râs, ne-am jucat, am mâncat şi am spus poveşti, multe poveşti. Am povestit despre oamenii primitivi, despre triburi, despre cum vânau sau domesticeau animale. Am povestit şi am privit stelele printre vãpãile focului mocnit.

Spre miezul nopții am dar stingerea. În ciuda unei zile extrem de obositoare, nu am reuşit sã adorm. „Marele Alfa” moțãia, copiii adormiserã dar eu nimic. Îmi zvâcneau toți muşchii de la efort dar somnul nu venea. Aveam o stare greu de definit. Ceva, în spatele creierului îmi tot spunea „fii atentã, mare atenție, ai grijã”. Bine, asta traducea mintea.

Mai ieşisem prin pãduri, ieşisem şi singurã sau doar cu câinii dar senzația aceea nu fusese niciodatã atât de pregnantã. Desigur cã am activat „observatorul”. Am început sã analizez fiecare muşchi, fiecare gând şi fiecare element din mediu. „Copiii, copiii sunt cu noi şi creierul meu a declanşant nişte reminescențe instinctuale”. „Uuuu ceee coool” da, am o minte ciudatã:)))

Nu vã imaginați cã am mers cu copiii prin locuri populate de sãlbãticiuni. Ba locul ales era foarte sigur, îl explorasem cu mult timp înainte sã venim cu ei. Cel mult o cãprioarã sau un iepure apãreau ocazional. Câinele dormea cuminte lângã intrarea cortului, ştiu cã dacã el nu mişcã suntem în siguranțã.

Starea aceea nu mi-a dat totuşi pace toatã noaptea, idiferent câte argumente raționale aveam sã mã „autocalmez”. Am înțeles de ce a apãrut, am înțeles ce vrea de la mine, am încercat sã relaxez corpul suficient cât mintea sã nu mai rumineze dar nu prea mi-a ieşit. Toatã noaptea mintea mea a tradus „semnale din corp”. Am adormit spre dimineațã dar cu simțurile la fel de încordate. Orice fâşâit de frunzã îmi atrãgea auzul. Era ciudat dar extrem de interesant de privit. Toatã noaptea a fost un adevãrat maraton printre simțuri, trãiri, vise şi nevoia de odihnã.

Dimineațã „Marele Alfa” a pregãtit de mâncare, a fãcut şi o cafea cu un miros pe care nu-l pot descrie :))

-Ce-ai avut azi-noapte?

-Hmm….nu dormeai?

-Am ațipit un pic dar te-am simțit toatã noaptea! Dacã nu erau copiii între noi îți ziceam ceva de dulce sã te calmezi rapid :))

-Cred cã am avut simțurile un pic mai active decât în mod normal….a fost interesant…

-Sã mã simt?

-Cã?

-Cã aveai impresia cã eu, un câine şi un topor nu puteam sã te țin pe tine şi pe copii în siguranțã :)))

-Ba cred cã agitația mea pe care ai simțit-o te-a fãcut pe tine suficient de alert cât sã nu dormi ca ursul în caz de ceva :)))

-Hmm….interesantã ipotezã :))

Am strâns toatã tabãra cu grijã şi nu am lãsat nicio urmã de om pe acolo. Ne-am întors agale prin pãdure cu juniorii care procesau la rândul lor senzații, emoții sau gânduri. Am povestit tot drumul şi m-au înmuiat atât de tare încât le-am cãrat cu rândul bagajele.

-Neah cã nu eşti zdravãnã, profitã de tine în ultimul hal, sã nu te aud cã te doare cârca:))

Mã durea dar am tãcut, eu putem duce extra dar „Marele Alfa” nu mai avea loc, luase tot ce era extrem de greu şi aş fi fost extrem de ordinarã sã-i mai pun ceva în plus de la mine sau de la copii.

A fost o experințã din care am avut ce dezbate luni şi pe care o folosesc cu dichis când copiii spun:”mi-e fricã de întuneric”. „Îți mai aminteşti când am dormit în pãdure….” :))

Creierii mei încã mai dezbat ocazional experiența, conexiunile, stimulii, mediul, senzațiile dar analizez în mod deosebit simțurile care în acele momente erau mult mai ascuțite. Dintre toate simțurile cel mai mult m-a uimit mirosul care la mine, fumãtoare fiind, este mai bleg, în noaptea aceea a fost de senzație şi a rãmas aşa încã vreo câteva zile.

Cu timpul am început sã mã întreb ce aş fi crezut despre toatã acea experiențã dacã nu aş fi cunoscut tot ceea ce cunosc. Dacã nu înțelegeam cadrul, mediul, copiii, soțul….pãdurea, cerul, lipsa unui adãpost sigur, oare aş fi avut un atac de panicã? Dacã nu înțelegeam de unde vin acele reacții, ce este cu ele şi ce scopuri au, m-aş fi speriat de umbra mea :))) Sunt convinsã cã da, nu e de mirare cã mintea a început sã rumege poveşti.

Am analizat multe perspective legate de acea experiențã. M-am dus cu mintea la tot felul de minți şi m-am întrebat oare ce gândeau sau îşi imaginau oamenii acum 1000 de ani, 2000 de ani, 5000 de ani când se întâlneau cu natura şi ştiau din experiențã cã natura îi poate nu doar rãni ci îi poate ucide.

Corpul meu are multe memorii. Pe unele le-am experimentat controlat dar pe altele ştiu cã nu le pot accesa atât de uşor. A fost interesant totuşi sã pot creea o poveste în jurul instinctului matern….ãla „ancestral” zic, moştenit din mii şi mii de muieri care au trãit înaintea mea.

Conexiunile umane sunt palpabile, se pot simți nu doar imagina sau povesti….

Cu drag Toma :)) #enjoythecoffee