Existe momente rare când îmi doresc ca undeva, în acest vast Univers, să exite o forţă, o putere supremă, o mână nevăzută, un „judecător, un „cineva” care să observe tot ce se petrece printre oameni şi care, în toată măreţia Sa să ofere echilibrul dintre „faptă şi răsplată”. Revin apoi cu picioarele pe asfaltul prăfuit şi conştientizez că existenţa mea este una raţională, asta nu înseamnă că emoţiile mele pierd esenţa. Când te loveşti de nedreptăţi, când ai fost rănit/ă sau când ai ajuns prin „voia ta”dar mai degrabă a altora victimă, „sentimentul de dreptate” iese la suprafaţă. În viaţa reală puţini putem face efectiv ceva în momentul în care trăim o nedreptate. Am citi suficient în zona dogmatică a multor religii. Citind am înţeles multe, am înţeles de ce au apărut aceste forme organizate ale spiritualităţii şi am început să le văd logica în sistemele sociale. Veţi spune „logică”, de unde logică? „Religiile sunt iraţionale” vor spune unii dintre voi. Eu vă spun doar că au sens. Existenţa lor a avut un sens şi, din punct de vedere social au servit un scop bine conturat. Există foarte mulţi muritori care, în micismul lor, nu au abilitatea să „lucreze” pentru societate, pentru un „bine” mai mare decât ei. Pentru ei dar şi pentru „victimele” lor există raţiunea religioasă în multe contexte, dogme sau credinţe.

„Te vede Dumnezeu!” , „Vei primii ceea ce sădeşti”, „Ce faci pe lumea asta vei plăti pe lumea ailaltă!”, „Vei plăti karmic în alte vieţi şi vei ajunge să experimentezi răul pricinuit!” . Sunt multe exemple dogmatice eu doar le-am rezumat. Mulţi atei consideră că omul are abilitatea să fie moral fără să fie condiţionate de credinţe iraţionale, eperienţa mea spune totuşi altceva. „Mă uit spre cer şi sper ca acolo să fie cineva care să mă asculte şi să asculte bine! Să dea fiecăruia după sufletului lui!” . Mda, chestii de genul acesta le aud destul de des. Pe lângă dogmele şi credinţele oficiale în psihologia multor popoare există şi credinţe mult mai vechi. Pe meleagurile neaoşe blestemele au „o forţă” aparte. Este acea nevoie profundă „de dreptate”. Oameni care au ajuns sau care doar se simt victime şi care nu vor să meargă mai departe până nu „văd” acea dreptate înfăptuită. De cele mai multe ori aceste „pedepse” fie nu vin, fie nu le vedem, fie când se petrece ceva care „seamănă cu pedeapsa” ne întăreşte comportamentul tipic omului răzbunător care cade relativ repede în extrema cealaltă. De ce ne consumăm energia urând şi căutând pedepse? Pentru că nu este uşor să trăieşti în postura de victimă. Cineva sau ceva trebuie să-ţi dea într-un fel sau altul puterea de a merge mai departe, realitatea este din păcate alta. Căutând răzbunarea şi pedepsirea vinovaţilor, într-o forma sau alta, ne blocăm singuri.

Orice poveste sună frumos. Binele veşnic triumfător şi răul care mereu primeşte ceea ce merită. Când nedreptatea nu poate fi demonstrată legal, când pe „lumea asta nu există pedeapsă” apelam la „lumea cealaltă” şi ne consolăm cu gândul că „cineva mă răzbună mai devreme sau mai târziu”. Religiile oferă multora această alinare. Parcă sună bine că la un moment dat cel care ne-a făcut rău o să „ardă prin iad” sau „o să întâmpine o existenţă plină de suferinţă” sau „răul îl va mânca din interior” şi tot aşa. Oare? Oare chestiile astea sună a ….bine? Existe credinţe care spun că în acest Univers nu există bine şi rău ci doar percepţia noastră. Dacă aveţi un pic habar de fizică probabil veţi prinde ideea că plusul şi minusul se completează reciproc. Poţi blama un lup care omoară pentru a supravieţui? Veţi spune că oamenii nu sunt lupi, că ei au raţiune în acelaşi timp în care la interogatoriu, un pedofil răspunde la întrebarea „de ce ai făcut asta” cu „nu ştiu, nu m-am putut controla”. Este paradoxal că detestăm comparaţiile cu animalele în acelaşi timp în care ne „justificăm” faptele prin inabilitatea noastră de a ne controla.

Este apropae imposibil să ceri unei mame să ierte un astfel de animal. Este aproape imposibil să judeci mama care cere „pedeapsa Divină” pentru că pedeapsa umană este prea mică. „Puşcăria şi toate ororile puşcăriei nu sunt suficiente să-l pedepsească”. O înţeleg perfect. Există cum vă spuneam, acele momente rare în care efectiv devin iraţională, la rândul meu, pentru câteva fracţiuni de secundă îmi doresc cele mai mari orori să se petreacă pentru a-mi satisface sentimentul de răzbunare…..dar apoi se petrece ceva. Respir, mă uit la mine, mă uit la reacţia mea şi înţeleg că devin la rândul meu un animal. Nu orice animal, un animal cu poftă de sânge şi asta mă sperie. Să devii ceea ce urăşti cel mai tare ar trebui să fie „ceasul deştepător” al multora. Analizând trecutul inculpatului aflu că la rândul său a fost abuzat de către bunic exact la vârsta victimei sale. Când încep să înţeleg, furia mea începe să scadă. este înlocuită de o judecată raţională bazată pe cauză şi efect. Da, omul funcţionează în acord cu multe legi.

Am folosit un exemplu brutal din poveştile pe care le cunosc dar există şi exemple mult mai „mici” cu nedrepăţi mai puţin vizibile. De la bârfe răutăcioase la tot felul de forme de sabotaj îndreptate spre semeni. Nevoia oamenilor de a face rău este mereu prezentă. Mi-e greu să spun că nu există „răul” pentru că la nivelul minuscul al propriei existenţe îl percep zi de zi şi văd efectiv cât de multă suferinţă ne putem cauza unii altora. Cu toate acestea ajung să înţeleg că „a face” rău nu este altceva decât un mecanism de protecţie. Demonii după care tânjim atât de tare să chinuie, se pare că sunt oameni. Da, oamenii cinuiţi ajung să chinuie oameni. Prin judecăţi, prin bârfe, prin minciuni, prin fapte, prin manipulare, prin violenţe, oamenii aduc suferinţe altor oameni, oameni neputincioşi aşa capătă forţă, pentru că puterea este cu totul altceva. Există acte de cruzime acolo unde nu există conştientizarea. Unde există nevoia de a răni o fiinţă, nu există iubire, în primul rând nu există iubirea de sine. „Ochiul care judecî este ochiul care se judecă pe sine”, la fel şi degetul care arată praful….

Acum, vă întrebaţi ce legătură are asta cu religiile? Ei bine are. Dogmele au avut rolul unor „manuale de dezvoltare personală”. Forme mai puţin „moderne” ce-i drept dar cam ăsta era scopul. Să înveţe „bestia” iubirea de Sine, iubirea de Semeni şi iubirea pentru tot ce poartă Viaţă. Aparent au eşuat dar eu cred că omul a eşuat nu dogma în sine. Dogmele au sens iar unele sunt al naibii de simple 🙂 . Fiţi atenţi! „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” orice vine peste „regula de aur” este doar o poveste cu tâlc. Cine a ratat scopul Vieţii? Dogma sau cel ce a scris/înfătuit legea? Acum înţelegeţi de ce religiile oferă tot felul de pedepse? Pentru că omul nu vrea să piardă nici scuza animalului nici obligaţia Divinului. Strategiile de pedeapsă/recompensă pe care le cunoştem astăzi atât de bine, au fost implementate cu foarte mult timp în urmă în dogme. De ce? Pentru că omul…. animal. Animalele le domesticim şi le dresăm pentru că animalele pot sluji foarte bine stăpânilor mai mult sau mai puţin văzuţi. Ateii se îndreaptă plini de ură spre dogme pentru că la rândul lor servesc un stăpân…..mintea cu prea multe explicaţii iraţionale 🙂

Ai „clevetit”, ai împrăştiat zvonuri mincinoase, ai lovit, ai manipulat, ai omorât, ai furat, ai dat şpagă, ai minţit pentru a dobândi variate avantaje, îmi pare rău să te anunţ că ai acţionat fix ca un animal pe „butonul de supravieţuire”. Ai „dat cu pietre” când ştiai că nu „eşti fără de păcat”, ai devenit un „animal care nu ştie de ce face ceea ce face”. Trist să observi că în secolul vitezei existenţa dogmelor religioase are încă sens. Are, pentru că oamenii nu pot ierta. Iertarea este un act deliberat, voit şi care presupune abilitatea de a înţelege motivele din spatele „răului” îndreptat înspre tine sau alţii. Am un amic în lista de FB care vorbeşte destul de des despre eutanasierea unor anumite categorii de oameni. Aparent are o raţiune dar în realitate este incapabil de un act „Divin” . Ieratarea este soluţia atât în diverse forme de terapie cât şi în dogme. Este transcenderea animalului sau cel puţin primul pas în acest sens. Cum să ierte o mamă pe cel care i-a violat fetiţa de numai cinci ani? Greu dar nu imposibil. Cum să se ierte pe sine când mereu fuge cu gândul la „de ce nu am observat?”. Greu dar nu imposibil. Iertarea nu este pentru animalul care a înfătuit teribilul act ci este pentru sine. Iertarea este un proces lung şi greu şi pe care foarte puţini ajung să-l ducă până la final. Iertarea presupune o formă atât de profundă de iubire de sine încât la prima vedere poate părea un act egoist, asta pentru că iertarea îl „înalţă” pe cel care o simte. Îl dezleagă de toate „relele” şi într-un fel poetic îl înobilează oferindu-i o formă de putere greu de exprimat în cuvinte.

În spatele fiecărui act de iertare există o „sămânţă Divină”. Dogmele religioase impuse lasă uneori în umbră actul iertării pentru că omul răspunde mai bine la variantele de pedeapsă/recompensă. Oamenii cu adevărat spirituali au înţeles că nu există iad pentru că ei înişi trec prin acel iad zi de zi. Dogmele scrise, impuse şi folosite de oameni nu uită neapărat de iertare dar unii ajung să o ocolească strategic „Nu sunt Dumnezeu să iert”. Scuza perfectă pentru a căuta răzbunarea, pedeapsa sau rănirea celor care nu au urcat pe treptele evoluţiei. Credinţa că noi nu avem nimic Divin în noi ne-a adus astăzi într-o minunata lume bipolară. Iertarea nu este o justificare pentru a invoca absenţa repercursiunilor. Iertarea nu presupune prostie sau ignoranţă dar presupune multă putere. Puterea de a-ţi iubi aproapele implică automat şi o iubire de sine conştientă. Cum să spui o vorbă bună despre cineva sau cuiva când la rândul tău nu simţi nimic cu adevărat bun despre tine? De ce avem religii încă? Pentru că încă există animale printre noi. Pentru că alte animale mai „elevate” au înţeles balanţele de putere şi pentru că este mai uşor să fi o bestie decât să îţi asumi statutul de Om.

„Vrei să vezi în mine un demon, ai tot dreptul!” spune Dalai Lama. Omul a evoluat când a început să se perceapă pe sine prin ochii celor din jur. Acum, că unii vor să vadă lumea cu ochii închişi este o alegere sau ar trebui să fie, din păcate este doar un alt act al ignoranţilor. Ador să văd atei care se bat cu pumnii în piept când spun că „moralitatea nu este subjugată de Dumnezeu” în acelaşi timp în care dau cu pietre în tot ce prind. Este fascinant să observ oameni care „aleargă cu moralitatea în braţe” dar care atacă fără menajamente pe oricine pot percepe drept „victimă”. Observ cum oamenii mint alţi oameni pentru că nu-şi pot spune singuri adevăruri dureroase despre ei. Este dureros să observi fiinţe care caută pedepse „morale” pentru cei care i-au rănit dar care nu fac altceva decât să se pedepsească pe ei. Ura consumă, ura îmbolnăveşte, ura distruge organismele vii, pentru că ura produce dezechilibre. Aceste dezechilibre au fost observate acum multe milenii, din nefericire lucrurile în timp au fost distorsionate iar raţiunea pedepselor a înlocuit puterea de a ierta. Căutăm la rândul nostru să pedepsim. „Ăla a făcut asta deci e asta” şi cei mai atei dintre atei caută inconştient „pedeapsa Divină”. Dragilor ea vine, bate la uşa oraganismelor pline de ură şi unde există excese de minus anihilează prin fascinante boli, principiul cauză-efect e simplu. Mă lupt cu impulsurile mele nu pentru alţii ci în primul rând pentru mine. Educarea creierului nu-i o treabă uşoară, mai ales când cei mai mulţi dintre noi au fost dresaţi pe princiipul pedeapsă/recompensă.

Uitaţi-vă atent la „sufletele” oamenilor plini de Viaţă apoi uitaţi-vă la cei care nu au trecut cu bine de actul iertării. Oamenii ăia plini de viaţă au câteva caracteristici interesante şi cei mai mulţi dintre ei nu-şi arată vârsta. De ce? Pentru că genialitatea se naşte din regăsirea sufletului de copil. Acea energie dă vitalitate organismului uman. Dacă aveţi copii puteţi observa cât de uşor iartă ei. A ierta este un act Divin necondiţionate de cuvântul scris. A ierta este un act cu mult peste puterea omului şi de aceea înfăptuirea sa completă este dificilă. Moralitatea nu aparţine dogmelor scrise în „manualele de dezvoltarea personală” mai vechi sau mai noi compasiunea nici atât. Ele se „nasc” abia când „omul se naşte a doua oară” iar naşterea asta începe printr-un act de voinţă: iertarea. Dacă o mamă a putut ierta pe cel care a distrus cu atât de multă cruzime trupul unui copil, cred că fiecare dintre noi putem atinge măcar mici fărâme de iertare pentru cei care ne-au greşit mai mult sau mai puţin justificat. Credeţi sau nu există o „Justiţie Divină” aplicabilă tuturor fiinţelor vii ea ţine însă cont de legile firii. Prin aceste legi oamenii plini de ură ajung să se „damneze” singuri la nefericire, la suferinţă, la durere, la boală şi la tot felul de emoţii mai puţin plăcute. Aceşti oameni îşi „construiesc” singuri pedeapsa şi credeţi-mă de cele mai multe ori nu este una uşoară. Văd din ce în ce mai mulţi oameni răpuşi de boli crunte, văd oameni fără viaţă în ochi, văd oameni oboşiţi, trişti, palizi, oameni morţi care încă mai perindă prin lume. Aceşti oameni trezesc în mine o milă durerosă dar pe care azi am învăţat să o transform în compasiune. Am învăţat pentru că pe drum am fost învăţată să urăsc. La rândul meu într-un mod greu de imaginat, greu de reprodus am simţit cât de multă energie consumă acest sentiment. Animalel nu urăsc, ele doar se supun legilor firii ceea ce mă face să concluzionez că ura este iadul pe care noi oamenii îl construim. Am cerut la rândul meu pedepse grele şi crunte pe măsura a ceea ce simţeam eu. Emoţiile în anumite circumstanţe cer multă „hrană”, am primit la schimb multă înţelegere atunci când am avut puterea să privesc dincolo de animalul din om, din mine……Abia atunci am învăţat să iert, abia atunci s-a domolit şi modul absurd în care judecam de la oameni la religii.

Orice pace începe cu un război…..eu zic să facem pace întâi cu noi apoi cu cei din jurul nostru. Fără iad, fără rai, nu din frica de pedeapsa sau din dorinţa de recompensă ci pentru noi ca Oamnei…..just Imagine all the people!

Să aveţi o zi plină de soare dragilor, doar când faceţi lumină puteţi sesiza cum pică umbrele!

Photo: Desupra Lumii

Credit: Marcel Hornet