De câteva luni cochetez cu ideea de a mã specializa în Psihologia Sportului. Poate nu ştiați dar majoritatea tehnicilor de „coucing” şi motivare îşi au originea în Psihologia Sportului. Metodele folosite de „mari couci” sau „guruşi” au fost adaptate (mai mult sau mai puțin) din Psihologia Sportului, apoi au fost comercializate şi restul este povestea pe care o citiți zi de zi pe rețele despre „mintea puternicã” ;))

Trecând un pic peste trivializarea disciplinei, vã pot spune cã mulți sportivi de top au în echipã un psiholog sportiv. Ce face el? Pãi în general sprijinã sportivul pe zona afectiv-mentalã, oferindu-i suport de specialitate. Btw, ştiați cã un psiholog sportiv la specializare are inclusiv cursuri de anatomie. Trist foarte trist, dacã aveam capul suficient de mare fãceam medicinã dar nu-l am :))

Existã o idee destul de comunã, ea sugereazã cã cel care lucreazã şi antreneazã mintea scoțând din ea lucruri de interes public e mai zmeu decât cel care antreneazã corpul, ajungând la performanțe fabuloase dar fãrã prea multã funcționalitate socialã. Cu toate acestea, contraintuitiv sporturile au mai mulți spectatori decât un concurs de şah sã spunem.

Sã fim realişti acum, o mare parte dintre noi am prefera sã privim Jocurile Olimpice inclusiv în reluare în loc sã privim un profesor de matematicã strãlucit care face douã ore o demonstrație la tablã. Eu de exemplu m-am delectat asearã cu o competiție de Crossfit şi mi-a plãcut maxim. De ce sportul artage mai multã atenție? Aici cred sincer cã ține de reprezentarea internã a privitorului. E uşor sã înțelegi ce face unul cu corpul. Expresia corpului face sens pentru un alt corp privitor.

Când înțelegem povestea care ruleazã în fața ochilor desigur cã ne place. Veți observa cã sporturile cu mai multe reguli au mai puțini privitori. Când un corp ridicã o greutate în fața ta, ştii clar ce face. E o zonã de mister la cum face dar înțelegi principiile chiar dacã nu ştii teorie sau mecanica din spate. Ai explicații „logice” şi asta ajutã mintea sã accepte ce vede, ba mai mult, sã-i placã, sã-şi doreascã sã facã la fel. Pãi nu am şi eu douã mâini şi douã picioare? Pãi ai, mulți avem dar puțini ştim ce sã facem cu ele :))

Pe partea cealaltã dacã vezi o demonstrație la matematicã pentru un profan ca mine pare inclusiv magie. Mintea mea se crispeazã când vede cifre cu toate abilitãțile ei de abstractizare şi ordonare. Fuge într-un colț de cap şi înjurã de toți sfinții :)) ca o notã de subsol, am pus matematica şi sportul în extreme, ca fiind opuse. Ele par opuse dar nu sunt, ba în sport se desfãşoarã multã matematicã şi a naibi de multã fizicã chiar dacã nu pare :)) Pe scurt credem cã înțelegem ce face un sportiv, iar asta ne dã iluzia cã putem sã facem şi noi ce face un sportiv. No shit!? Vã asigur cã nu orice om are climatul intern necesar sã facã performanțã, chiar dacã orice om poate încerca :))

Corpul uman este deosebit de fascinant din prisma a ceea ce poate face, de la înot la zbor, de la instrumente şi muzicã la matematicã şi ştiințe. Poate trãi oriunde pe glob, se poate cãțãra pe cele mai înalte piscuri sau se poate scufunda spre cele mai negre abisuri. Poate supraviețui inclusiv printre stele. De ce? Pentru cã la nivel de specie existã un echilibru între adaptarea corpurilor şi eforturile minților.

De ce ne amagim cu ideea cã, în ciuda performanței vizibile atleții sunt proşti? Din ce am studiat eu pânã acum, vã pot asigura cã nu este o regulã, iar un om capabil de performațe curate, în orice domeniu, nu este prost, cel mult îşi exprimã inteligența altfel decât credem noi cã ar trebui sã fie exprimatã. Dar e mai simplu sã spunem asta, e un mod de a ne proteja orgoliul, mai ales dacã orgoliul nostru este alimentat prost şi are 10kg pe plus :)) „Sunt urât dar sunt deştept”. Ete na ?

Revenind la competiția de Crossfit. Eu nu prea mã uit la competiții sportive, nu am rãbdare şi dacã ați înțeles paragrafele anterioare înțelegeți de ce :)) Îmi plac mult sãriturile în apã, în mod deosebit cele de la platformã şi în mod special cele de pe stâncã. În rest majoritatea sporturilor mã lasã rece. Asta pânã asearã când am zis sã vãd cu ce se mãnâncã o competiție sportivã şi pentru cã nu avem competiții live de studiat am stat pe Netflix :)) csf,ncsf.

Am rãmas fascinatã. Competiția de Crossfit diferã de orice altã competiție sportivã. În primul rând pentru cã sportivii, chiar dacã în mare au idee ce vor face, nu ştiu exact ce probe au. În al doilea rând cã fetele şi bãieții au probe la grãmadã şi existã trasee unde bãieții sunt depãşiți de fete, funny, funny, funny. Unul dintre sportivi, la o probã, depãşit de o sportivã a precizat cât de mult i-a afectat asta întreaga performanțã. Vã imaginați ce distracție pe psiholgul de serviciu sã lucreze cu asta! ;))

Probele nu sunt doar despre forțã, sunt şi despre flexibilitate, adaptare, mobilitate, echilibru dar mai ales despre reziliențã. Nu-s probe uşoare, se desfãşoarã atât în exterior cât şi în interior. E foarte interesant de privit toatã povestea, cel puțin pentru mine a fost.

Mentalul sportivilor de acest tip trebuie sã excute anumite operații. Dialogurile lot interne sunt fascinante, iar reacția la eşec deosebitã. Una dintre sportive, din greşeala arbitrului care numãrase aiurea şi i-a spus sã meargã la Finish înainte sã termine proba, a fost taxatã cu câteva secunde. A luat povestea foarte FairPlay, a precizat cã înțelege cum toatã lumea este obositã, inclusiv arbitri. Ştiu cã a ros-o povestea, la final a luat locul doi la mustațã dar mi-a plãcut manifestarea zen :))

Una peste alta am stat sã analizez comparativ antrenamente minte vs antrenamente corp. Am ajuns la concluzia cã indiferent care parte alegi sã o faci de aur, nu le poți disocia una de cealaltã. Mintea unui sportiv trebuie sã fie la fel de puternicã cum este mintea unui intelectual doar cã acea putere este folositã altfel. Cred totuşi cã este mai greu sã ajungi sã ridici câteva zeci de kg decât sã rezolvi ecuații cu grad mediu de dificultate:))

Îmi imaginam asearã cum ar fi arãtat acei sportivi acum 200, 400, 1000, 5000 de ani. Ce ar fi facut ei? Cu ce s-ar fi ocupat? Mi-am imaginat de la gladiatori la rãzboinici, la hoți şi ucigaşi cu sânge rece, capabili de orice pentru a-şi proteja teritoriile, familia, avutul sau orgoliul. Sportivii au o structurã psihicã (minte-corp) cu anumite particularitãți. Energia pe care ei o pot genera în corp este una de excepție. Credeți sau nu, laboratoarele dintre urechile omului sunt cele mai performante de pe glob. Mã bucur cã trãiesc într-o epocã în care acea energie este direcționatã pozitiv sau cel puțin existã aceastã variantã. Probabil de aici „intelectualii” trag concluzia cã: „primitiv”. Eu una, în anumite circumstanțe aş prefera un amic sportiv în detrimentul unui amic intelectual. Ambele tipologi pot deveni extrem de nesuferite dar unul cu ceva aptitudini practice poate avea mai mult sens într-o situație de tipul luptã sau fugi;))

Dacã ar fi totuşi sã aleg cu care e mai uşor de lucrat, aş zice cã e mai uşor dinspre minte spre corp decât dinspre corp spre minte. Cel puțin pentru structura mea aşa a fost. Privind sportivi mi-am dat seama cã este doar o preferințã totuşi, nu o regulã. Eu sunt genul de om care gustã câte puțin din toate, îmi place sã şi trãiesc experiența nu doar sã o citesc. Pe termen lung acest fapt m-a ajutat sã aduc un echilibru plãcut între biologie şi planul mental….dar asta mi-a blocat oarecum abilitatea de a face performanțã în ambele zone :)) Avrege a fost totuşi o alegere, nu un rezultat conjunctural şi cred cã este singurul motiv pentru care pot trãi împãcatã cu acest efect :))

Pe final vã spun doar cã, la fel cum se construiesc muşchii se construiesc şi structurile mentale, ideea este ca micro-leziunile sã fie fãcute controlat sau, dacã ele sunt acolo cât craterele din asfaltul bucureştean, sã fie îngrijite corespunzãtor. Din conflicte, rupturi, dureri se cresc reziliența, anduranța, atenția şi motivația. Poți creşte ca un campion chiar dacã nu urci pe podium. Azi faci 5 genoflexiuni, mâine 7, apoi 15, 20….300. Vei vedea cã odatã ce poți atinge anumite obiective lucrurile vor pãrea din ce în ce mai luminate. Chiar dacã nu are o legãturã evidentã, abilitatea de a atinge anumite obiective sportive creşte abilitatea de a atinge obiectivele mentale.

„Când intru în arenã nu mai aud nimic, nici publicul, nici muzica, nici antrenorii, nimic! Intru într-o stare pe de atenție maximã pe care nu o pot descrie în cuvinte” cam asta spune un campion şi dacã existã ceva pe pãmântul ãsta pentru care trebuie sã munceşti, este pentru acea stare, ea se manifestã ca întreg nu ca parte.

Cu drag,

Toma