Am urmărit în ultimile zile cazul din Norvegia, unde statul a decis că soții Bodnariu nu sunt capabili să își crească și să-și educe copiii, decizia finală cutremurând inimile multor părinți. Mi-au atras atenția, în mod deosebit în acest caz, acuzațiile care au fost aduse părinților. Incercând în momentul de față să pledez în calitate de „avocatul diavolului” mă simt obligată să întreb : chiar avem nevoie de religie pentru a insera în educația copiilor principiul moralității? Chiar este atât de greu să demonstrăm ideea de bine și de mai puțin bine, evitând pardigmele doctrinelor religioase? Ideile de pedeapsă, iad și rai, păcat și mântuire, sunt oare cea mai potrivită cale educativă? Oare nu putem să aducem principii universal-valabile în educația copiilor, dar să le oferim libertatea când vine vorba de alegerea  unei doctrine religioase? In fond, religia este un mod de manifestare a credinței și nu o condiție a acesteia.

In ultimii ani am observat și am întâlnit foarte mulți oameni religiosi, dar care erau mai puțin morali sau spirituali. Ne uităm în jur, când circulăm cu autobuzul sau ne îmbulzim în mall-uri, cât de înverșunați sunt oamenii cu care interacționăm. Cât de ușor ești împins sau bruscat, jignit sau abuzat verbal. Puțini se pot lăuda că merg de placer la locul de muncă, într-un colectiv deosebit, în care atât colegii, cât și sefii pun preț pe calitățile umane, pe valori și dorința de bine, nu de câștig cu orice preț. Fiindcă suntem un popor cu adânci rădăcini religioase, dar care slăvim Biserica și nu omul, doctrina și nu acceptarea, îmi permit aroganța unei întrebari dureroase: „Unde greșim?”.

Dacă toți oamenii care ies în stradă au dreptate, și este imperial necesar să oferim o educație religioasă copiilor „de ce nu trăim într-o societate demnă, în care există doar oameni onorabili ?”. Vă rog să evitați primul răspuns; politicul din România este tot un produs social. Incercați să căutați un răspuns mai „adânc”. Oare nu noi suntem vinovați și ipocriți, când pledăm în favoarea religiei, însp uităm principii de bază? In calitate de părinți, ne dorim tot binele din lume pentru copiii noștri, dar pierdem din vedere multe lucruri, considerând că noi știm exact care este acel bine și cum îi putem „duce” spre el. In mod paradoxal, mulți adulți sunt nefericiți în existența lor, nu se ragăsesc în merseria pe care o practică în societatea care îi obligă să fie într-un anume mod, în familia care nu îi înțelege sau alături de persoana cu care împart viața.

Fără o educație capabilă să ofere cât mai multe variabile și perspective, omul nu poate își poate asuma statutul de individ liber, din simplul motiv că este captiv în propriile paradigme, automatisme și repere care, fie i-au fost insuflate de mediul social, fie și le-a însușit în mod neconștient. Religia este un mod în care omul își poate depăși parțial multe temeri, dar care în timpul procesului de „educare” insuflă alte temeri. Câți oameni sunt capabili să urmeze întelepciunile și învățăturile sfinte? Câți dintre noi putem întoarce și celălat obraz?  Dacă ne-a fost luată haina, putem oare da și cămasa? Dacă nu puteți răspunde „da” la ambele întrebări, dacă cel puțin o dată în viața voastră v-ați apărat devenind agresivi (verbal, fizic sau pasiv), încetați să mai aruncați cu pietre când voi înșivă sunteți supuși erorilor.

Știu că în momentul de față tot ceea ce spun poate fi considerat o erezie sau un atac direct la instituția BOR, însă vă rog să îmi tolerați simpla idee că uneori încălcăm libertăți de bază ale copilului nostru, doar pentru că noi ne considerăm liberi. Un om intolerant nu este liber, un om agresiv nu este liber, un om nefericit nu este liber și un om religios nu este neapărat spiritual. Religia sau ideologiile religioase ne pot oferi o cale spirituală deosebită, mulți avem nevoie să credem, însă toți avem cel puțin libertatea de a alege cum manifestăm această credință.

Măsura extremă, luată de statul Norvegian, îmi provoacă multe introspecții: mă întreb serios, dacă dintre două rele a fost aleasă varianta mai puțin rea, oare nu era mai dezirabil ca acelor părinți să le fie prezentată și o altă perspectivă, să le ofere cineva șansa de a alege ? Abuzul de putere vine tot din aroganta ignoranților, care au impresia că știu exact ce fac, abuzul de putere în definitiv putând fi exercitat doar asupra acelor oameni care nu sunt liberi, ale căror frici sunt manipulate și care nu pot contesta autoritatea prin alegeri conștiente de viață.

Viziunea mea: dacă omul este educat și iubit, mai devreme sau mai târziu, înțelege existența unei forțe superioare, renunță la aroganță, la discriminare, la violență și cinism în favoarea toleranței, a acceptării și a libertății. Acestea fiind spuse, puteți să reflectați la următoarele probleme filosofice:

„Oare binele este condiționat de rigorile religioase?

„Cât de liberi suntem în societatea liberalizată?”

– See more at: http://explore-education.ro/cazul-bodnariu-libertatile-copilului-versus-libertatile-parintelui/#sthash.BmNonLwn.dpuf