Trauma, conform defiinţiilor este un eveniment de o intesitate mare, la care individul nu are posibilităţi de adaptare. Acest eveniment generează o sensibilitate excesivă a individului la emoţiile ulterioare! Cu cât trauma este „mai mare” cu atât răspunsul individului la ea este mai evident, ducând inclusiv la modificări fizice. De aceea nu vom dezabte doar conceptul de traumă ci şi emoţiile umane aferente ei.

Cam aceasta este teoria cea mai rudimentară şi cea mai generală a traumei. Cum teoria diferă oarecum de practică, am să dezbat în acest articol o viziune personală asupra traumei. De ce? Pentru că am sesizat, inclusiv la mine, că nu evenimentul singular este cel „vinovat” de repercursiuni ci şi modul în care reacţionam noi la eveniment. Practic, contează foarte mult cine trăişte evenimentul şi cum percepe evenimentul. Astfel am întâlnit persoane traumatizate de „simple” comparaţii: „sora ta face asta, tu de ce nu faci asta?” sau „fratele tău este mai bun ca tine” etc şi persoane care au trăit evenimente majore de viaţă cu evenimente ce pot fi considerate grave şi se adaptează fără probleme la mediu, „am văzut accidentul, am văzut morţii, dar am înţeles că nu puteam schimba ceva, le-am spus că viteza ucide, toţi suntem muritori, că au murit aşa este trist, dar ce să-i faci, viaţa merge înainte”.Spunea asta un amic povestindu-mi despre cum a ajuns printre primii la un accident rutier în care erau implicaţi cunoscuţi, întâmplarea face că amicul meu este pompier. Anduranţa psihologică este foarte importantă atunci când discutăm despre evenimentele majore de viaţă, mai ales despre cele cu potenţial traumatizant, adică modul cum le percepem. Informaţiile pe care le deţinem cu privire la reacţiile noastre dar şi la repercusiuni, pot face diferenţa prin modul în care ne raportăm la eveniment. Dar ce facem dacă nu suntem conştienţi de traumă sau de eveniment?

Nu de puţine ori am auzit idee „este aşa pentru că este traumatizat” sau „şi-a violat nepota pentru că el a fost abuzat de către bunicul său”. Cea mai urâtă chestie în tot acest context este că mulţi privesc trauma ca pe o scuză a unui comportament, nu doar dezadaptativ ci şi dăunător faţă de propria persoană dar şi faţă de alte persone. Cazul despre care vorbesc cu unchiul ajuns să-şi violeze nepoata (5 ani) este unul extrem, dar este exemplul perfect pe care îl pot găsi pentru a demonstra că o traumă reprimată poate avea reperscursiuni majore în viaţa prezentă a individului. La momentul la care el era abuzat de bunic, părinţii au ales să bage totul „sub preş” mergând pe principiul „uită”. Credeţi-mă, sau nu, alegerea vă aparţine, subconştientul nu uită nimic!

Pentru a înţelege efectele traumei, ar trebui să înţelegeţi un pic cum funcţionează subconştientul. Ideea este una simplă. Subconştientul nostru înmagazinează zilnic miloane de informaţii încă din clipa în care este în uter. Acele informaţii nu intră în spectrul conştient din simplul motiv că nu le-am face faţă. Subconştientul este „sistemul nostru de alarme” şi este cel care are grijă să inspirăm, să expirăm, să digerăm mâncarea, să transformăm mâncarea în energie etc. Acum gândiţi-vă cum v-aţi simţi într-o sedinţă, dacă în acelaşi timp în care faceţi o prezentare intră în partea conştientă tot sistemul digestiv. Nu spun acum tot organismul, doar digestia. Credeţi că le-aţi face faţă? Vă asigur că nu. Să poţi „accesa” subconştientul, nu este chiar atât de simplu pe cât spun toţi deştepţii din on-line. Este aproape imposibil să fii atent la conştient şi la subconştien în acelaşi timp. Spun aproape din variate motive despre care nu doresc să discut acum. Practic, idee este că simţi cum creierul îţi „ia foc” de la prea multe informaţii pe care le primeşte prea repede, riscul de scurtcircuit când „reţeaua se supraîncarcă” este major, de aceea am spus şi în alte articole „nu vă jucaţi” cu ce nu înţelegeţi. Uitaţi-vă la Limitless-serialul tv, şi veţi înţelege de ce personajul când nu îşi ia drogul ce-l ajută să acceseze aproape toate funcţiile creierului în mod conştient, manifestă în sevraj înclusiv psihoze şi halucinaţii, practic conştientul nu mai are abilitatea să interpreteze mediul exterior şi o ia din „loc” la propiu….spre Bălăceanca 🙂 . Ca o paranteză, pentru cei care „vor să se joace” cu acel tip de „energie psihică” , nu faceţi asta de dragul excepţionalului, nu e safe, ideea unui proces de terapie presupune „accesarea” unor anumite informaţii sensibile într-un mod sigur şi productiv. Dacă faceţi asta „ghidat” de toţi amatorii, oh welll, vă asumaţi multe riscuri!

Revenind la traumă. Abuzatorul, cel ce nu este conştient de propriile sale traume, ajunge în punctul în care, pentru a face faţă tensiunilor intrapsihice, abuzează la rândul său alţi oameni. Să fim serioşi acum, cui îi place să fie victimă? E o stare nasolă de slăbiciune, de neputinţă. Îţi aduci aminte când te scotea un anumit profesor la tablă şi te făcea în toate felurile. Ei bine eu nu credeam că aşa ceva poate fii considerată traumă. Asta până nu am încercat să învaţ gramatică şi mi-am dat seama că nu pot. Efectiv nu puteam să reţin nişte rahaturi de informaţii. De fapt, creierul meu le reţinea, doar că eu nu puteam să le scot la suprafaţă. Mă luau toţi dracii când citeam texte şi vedeam că am greşit, deci vedeam greşelile, dar abia după ce publicam articolul, cu precizarea că eu corectez un articol de 10 ori (OCD csf ncsf). Ok, cum am funcţionat creierul meu? S-a înfuriat! De ce? Voia să se protejeze de orice critică posibilă venită pe această cale şi nu reuşea. Stând aşa ca prosta, dau filmul înapoi şi încep introspecţia. Când ajung la un anumit episod mă buşeşte plânsul. Da mă, plângeam ca prosata în faţa calculatorului. Aşa şi? 🙂 Creierul meu simţea nevoia să dea afară şi să reacţioneze aşa cum este indicat în astfel de situaţii. Practic asta se întâmplă când „accesezi” episode de acest gen, de preferat în prezenţa unui om care ştie ce face. Aducerea în spectrul conştient este doar un pas. Este cel mai important pas. Pentru că anumite evenimente, ne-au marcat mai mult decât credeţi şi mai puternic decât vă imaginaţi, mai ales dacă s-au petrecut în copilărie ( aici este multă teorie, dar ideea de bază este că atunci când suntem copii suntem cei mai vulnerabili şi vrem sau nu, ne raportăm la cei care au grijă de noi în momente în care nu avem ideea de”a greşit” fixată). După ce mi-am dat seama de unde vine furia cu care reacţionam la toţi interesanţii care mă corectau, mi-am dat seama că şi ei la rândul lor aplicau tipare învăţate. „Trebuie să….”, „vorbeşte corect” , „nu greşi”, „fii perfect”…..sună cunoscut. Mi-am dat seama că nu greşelile mă derajau sau frustrarea de a nu putea accesa „informaţia corectă” ci reacţiile altora la greşelile mele. Apoi brusc, insighit (moment de „aha te-am prins”). Unii mă corectau în privat vedeţi diferenţa? Unii nu simţeau nevoia să fie agresori şi chiar voiau să mă ajute. După ce mi-am relaxat neuronii, am început să procesez informaţia mult mai bine, astăzi folosesc greşelile să „măsor” anumite lucruri dar asta este altă poveste. Ideea este că nu mă mai înfurii când sunt corectată public sau privat 🙂 .

Furia, atunci când ai chestii nasoale în trecutul tău despre care nu ştii sau pe care nu le consideri importante, este reacţia pe care o ai la mediu. Furia în speţă nu este ceva bun sau rău aşa cum spun alţi deştepţi pe on-line. Furia face parte din sistemul tău de „alarme”. Ea te anunţă „alooo Bobiţă, ia adrenalină de aici să faci faţă la cretinul din faţa ta, pentru că eu, creierul tău, am învăţat că astfel de cretini te pot răni”. Sună logic? Este! Repercursiunile la furie sunt alea nasoale, pentru că emoţia poate duce la un cerc vicios ce te răneşte şi pe tine nu doar pe alţii. Furia excesivă sau cea reprimată, îţi zăpăceşte circulţia sângelui, îţi zăpaceste ficatul, îţi zăpăceşte reacţia conştientă, pentru că de cele mai multe ori, furia necontrolată duce la agresivitate, faţă de tine sau faţă de ceilalţi. Revenind la cazul agresorului, furia lui era „îmbuteliată”, cum să nu fi furios dacă ai fost violat de bunic? De ce viaţa mea este un dezastru-nu putea avea relaţii sănătoase nu putea avea un job stabil etc. Cu ce a greşit? În speţă nu a greşit el, au greşit alţii faţă de el. Greşala lui a venit când nu şi-a mai putut controla „animalul” când în loc să meargă la terapie a ales altă cale. Atâta timp cât acţiunea ta răneşte un alt om, să te întrebi „de ce”!!!!! Pentru că „statul de abuzator” are multe feţe dar cea mai pregnantă este impulsul de a răni alţi oameni pentru a te proteja pe tine.

Tu ai nevoie să-ţi satisafci acea pulsiune obsesivă! Dar de ce ai nevoia asta te-ai întrebat? Te-ai întrebat de ce vrei „să dai de pământ cu un şef cretin?” şi totuşi nu o faci. Uneori ar trebui dar nu o faci, 🙂 alteori trebuie să taci şi totuşi reacţionezi. Un „şef cretin” poate fii „simbol” pentru orice formă de autoritate pe care probabil nu ai acceptat-o sau care te-a pus în poziţie de victimă. De la un părinte mult prea stric, până la prieteni sau profesori, lista „abuzatorilor” este lungă. Poţi opri „nevoia de a-l strânge de gât pe şef sau pe coleg” descoperind de unde vine furia, când te-ai simţit aşa. Este greu să spunem „mă simt ca o victimă” dar trebuie să vedem când „am fost cu adevărat victimă”. Vedeţi diferenţa dintre „mă simt” şi „sunt”. Este primul semnal de alarmă, „sunt victimă” sau „doar mă simt aşa”.

De ce te cerţi cu soţul/soţia? Nu-ţi înţelege nevoile! „Vreau să ies afară în papuci în ploaie” spune copilul meu. „Nu!” este răspunsul automat „pentru că …..” este nevoia înţeleasă. Probabil de aceea există zeci de tehnici de educare a minorilor. Ca la 30 de ani să fie funcţional pentru că, eu spun „nu” acum ca adult, dar de ce spun „nu” v-a conta peste 10-15 ani. Dar oare câţi dintre noi, aflaţi la vârsta adultă au înţeles cum funcţionează creierul şi cum îl „programăm” să funcţioneze adecvat şi sănătos? Educaţia presupune un efort conştient şi echilibrat, să nu uitaţi asta niciodată. Sunteţi prima formă de autoritate cu care „lucrează” creierul unui copil. Echilbrul vine din a face diferenţa clară dintre bine şi rău. Dintre binele personal şi binele celui din faţa ta. Moralitatea vine din abilitatea de a gândi că nu este ok să-mi satisfac o nevoie dacă asta ar răni alt om, dar nici să stau ca tuta când alt om îşi satisface acea nevoie pe cârca mea, cauzându-mi astfel tensiuni, stres, reacţii mai mult sau mai puţin plăcute. Îmi educ copii astfel „nu e ok să loveşti dar este ok să te aperi”. Dar până la procesarea „ideală” a unei astfel de informaţii este cale lungă. Uneori avem tendinţa să exagerăm anumite evenimente. De aceea este foarte important ca atunci când nu putem gestiona constructiv anumite relaţii şi reacţii să cerem sprijin. Nu eşti slab, ai doar nevoie de suport şi câteva unelte 🙂 . Omul echilibrat este cel care a devenit conştient atât de interiorul său cât şi de exterior, astfel poate reacţiona constructiv şi în consecinţă. Lipsa unei reacţii este altă poveste care vine din frica în faţa confruntărilor. Da din acea frică aveam şi o reacţie de furie, ne este frică să ajungem victime şi reacţionăm chiar violent (uneori acea violenţă nu este vizibilă dar vom detalia pe parcurs). Există însă persoane care nu reacţionează sub nici o formă, creierul lor se blochează blocând şi corpul.

Mergem sub furie şi ajungem la frică, din frică devenim animale. Frica de pedeapsă e cea mai afurisită din punctul meu de vedere. Mare atenţie am spus pedeapsă, repercursiune este altceva. De câte ori nu mi-a pus cretinul ăla 2 că n-am ştiut nu ştiu ce rahat de regulă? De multe ori, observaţi că încă folosesc apelative la adresa lui. Aşa şi? Este normal să o fac, pentru că este un mecanism de coping (mecanism de apărare) şi pentru că este adevărat. Cât de dobitoc să fii să nu poţi înţelege cum reacţionează un copil la critică, mai ales ca profesor. Ok, sunt eu cretină şi putoare că nu învăţ, dar poate era mişto să mă întrebi de ce nu învăţ sau să îmi explici de ce mi-ai pus doi după 3 cuvinte. Mai erai şi profesor fmm. Deci, eu am perceput acel doi ca pe o pedeapsa nu ca pe o repercursiune la fel cum percepem şi 10 ca pe o recompensă. Durere-plăcere. Adaugă la asta critica şi rânjetul psihopatului „pun doi zâmbind, că nu vreau să mă doară ficatul când văd cât eşti de proastă” şi tadddaaaa. Elementele de traumă sunt acolo. Deşteptul intuia că are o furie reprimată, dar fmm că în loc să o rezolve îşi manifesta frustrarea pe noi. Eu nu plecam plângănd de la tablă, eu plecam furiosă, dar erau colegi care buşeau instant în plâns. Pentru ei nota aia era totul. Ok….înţelegeţi unde vreau să ajung cu exemplul şi cu pedeapsa şi cu comparaţia. Sociopaţii nu trebuie să ucidă trebuie doar să-ţi ucidă voinţa de a opune rezisenţă la autoritate….adică la el, că doar nu vrei să-l doară ficatul pe el, pe narcisistul psihopat de la catedră 🙂 oooo ba da! N-am învăţat de afurisită. Frica la mine s-a transformat în furie dar la alţi colegi s-a transformat în anxietate cât casa. Eleva eminetă şi colega mea de 10 pe linie la examenul de capacitate s-a blocat. Efectiv s-a blocat. A trecut, dar nu cu zece ci cu o notă mai mică decât mulţi dintre noi 🙂 . Atunci m-a bucurat că am luat notă mai mare, azi o compătimesc. Eu am dat la pregătire, că da, mama s-a panicat şi m-a dat la pregătire făcând un efort fianciar imens, dar spunându-mi nu mai am bani să-ţi iau „x rahat” coool nu? Cât credeţi că era furia mea pe o scală de la 1 la 10? 1000! Ok? La pregătire însă, am dat de un prof care i-a spus mamei cât de genială sunt. Da, m-a lăudat cum nu mai fusesem lăudată niciodată şi chiar a folosit cuvântul „genial” „la literatură vede lucruri pe care nu le vede oricine, iar comentariile şi eseurile ei sunt geniale”. Ia aici recompensă. La vârsta aia furia am transformat-o în ceva constructiv, două luni am rupt manualul de română, la gramatică eram praf, intuiam şi mergeam pe intuiţie dar literatura a fost şi rămâne una dintre jucăriile mele preferate. Am luat peste 8 şi eram zeu…la propiu. Aşa mă simţeam! Zeu! Că a spus cretinul că eu am copiat m-a enervat maxim dar nu m-am abţinut şi i-am dat replică „aşa şi? mişto ar fi fost să am de la cine!” acel cuvânt „mişto” îl enerva maxim 🙂 .

Coool nu? Aşa funcţioneză instinctul şi anduranţa să iei o situaţie şi să o transformi în ceva constructiv nu distructiv. Practic nu doar boul de la catedră îmi făcea zile fripte ci şi toate repercursiunile care veneau din comportamentul lui mă stresau. Adică eu eram supusă permanent unor stimul externi cam de rahat din cauză că acel mirobolant sociopat nu avea ce căuta la catedră. Poate nu era aşa rău pe cât am ajuns eu să-l descriu, pentru că o formă de umanitate sigur avea. Citea poezia „Mama” la câteva zile după ce mama lui decedase. Şi acum am acea imagine cu el la fereastră, cu ochii plini de lacrimi şi cu vocea sugrumată. Iertarea este un alt pas spre vindecare. Am conştientizat de ce detest gramatica, dar a trebuit oarecum să umanizez sociopatul să-l pot ierta 🙂 . Nu l-am iertat neapărat pentru el, l-am iertat pentru mine. Dacă nu a murit şi l-aş vedea pe stradă nu aş avea reacţii nasoale. Acum aproximativ 10 ani l-am văzut, dar n-am avut curajul să mă apropii…..ori îl înjuram ori mă blocam ori îl loveam, dar mi-am analizat gândirea şi am ales să trec pe partea cealaltă. Astăzi m-aş apropia şi i-aş spune doar că nu a fost mişto ce a făcut….deci mişto da? 🙂 dar nu-i port pică pentru că am înţeles de ce avea probleme cu ficatul, îmi pare rău că el nu a adulţi şi ştiau mai bineînţeles şi din lipsa lui de conştientizare noi, elevii săi am avut de suferit. Dar uite stimabile, scriu şi am abilitatea să scriu corect, că nu o fac mereu este altă poveste, dar nu te priveşte pe tine 🙂 .

Vedeţi cum traumele personale pot afecta alţi oameni? Eu am chinuit-o pe mama, mi-am bătut colegii, coincidenţă sau nu îi băteam pe cei cu notele cele mai mari şi care erau în graţiile profilor 🙂 . Nu era o coincidenţă! Dar atunci ce ştiam eu 🙂 , cu toate acestea aşa a început marea mea pasiune pentru psihologie. Undeva în mine voiam să înţeleg de ce rahat eram pe „fight mode” tot timpul. Am dat vina ani de zile pe exterior, pentru că oricine studiază psihologia, vrea să recunoască sau nu, are o dorinţă ascunsă să controleze exteriorul, pentru că da, pe ăla dăm vina. Suntem îndreptăţiţi să plasăm vina acolo, că ce rahat, erau adulţi şi ştiau mai bine ca noi! Vedem sau intuim apoi că a face rău nu este ok nici pentru noi nici pentru alţii şi uite aşa începem să studiem psihologia….În primă fază pentru a controla cauzele ce ne aduc în starea de „rău”. Unii psihologi nu trec de faza asta, dar asta este altă poveste 🙂 pentru că reversul medaliei în efectele traumelor este „salvatorul” sau „superhero” sau „mama la toţi răniţii” 🙂 *fusei şi pe acolo 🙂 . Deci semnele unei traume nu sunt doar pre mult „rău” ci şi „prea mult bine”. Cel mai potrivit exemplu este al părintelui care îşi hiperprotejează copilul. Îl sufocă, la fel cum fac şi unii psihologi cu clienţii sau cu cine pot. O da, am avut ocazia să văd pe cineva care „ar trebui să ştie mai bine” cum discuta la o masă cu o personă în pragul divorţului „o vai draga mea, te compătimesc sincer, o Dumnezeul….bla bla…nu vrei să vii la cabinet”. Eu cum sunt nesimţită eram ceva gen „pe bune, hai lasă fată că nu eşti nici prima nici ultima în situaţia asta, lasă că nu mori din asta”. Pana mea artistică încercam să banalizez pentru ca mai apoi să fiu acuzată de „prea mult pragmatism şi logică şi răceală şi lipsă de empatie”  🙂 am lăsat-o în pace când mi-a spus că „îmi conteşti studiile” dar nu m-am abţinut să-i spun că „îţi intrii în salvator şi nu-i ok” am mai gândit eu nişte înjurături dar nu am dat voie subconştientului să le scoată pe gură, pentru că aşa deveneam eu salvatoare şi agresoare în acelaşi timp. See my logic? Lucrez mai bine cu exemple aşa că aveţi răbdare cu povestitorul 🙂 .

„Fă ce zice poapa nu ce face el!”. Popa, părintele, profesorul, psihologul are responsabiltatea majoră să fie ce spune! De ce? Pentru că: monky see monky do! Nu învăţăm din vorbe învăţăm din exemple. Uite exemplu: serbare la fi-miu alegeţi la care că situaţia este la orice serbare. Mamici şi tătici care stau în spatele copiilor anxioşi care plâng de mama focului. De ce sunt anxioşi? Tocmai pentru că tu ca părinte ai stat până în acel moment în spatele lui. Să nu cadă, să nu se lovească, să nu mănânce nu ştiu ce, să nu …să nu…să nu. Ok, să vedem mecanismele. Frica este o emoţie perpetuată şi o reacţie învăţată, lasă că vine mama sau tata. Bun, mama sau tata să gândească logic: serbare, mediu sigur de experimentare şi învăţare, adică nu vine un tigru şi-l ucide….atunci lasă copilul să înveţe în faţa „unui pericol controlat” cum să facă faţă la stres! Nu moare din plâns, jur, eu m-am convins singură cu ai mei 🙂 . Mi-am dat seama cât de mult conta calmul meu în raport cu ei. Ceva de genul: eu nebună…ei reacţii nasoale. Uite alt exemplu: al meu minunat copil şi-a spart buza urât rău la grădiniţă. Adică i-a spart-o un alt copil. Mersul la medic poate fi traumatizant mai ales pentru un copil care nu înţelege exact ce se petrece cu tanti aia care are în mână o seringă o foarfecă şi un ac, mesaj la creier: o să doară, reacţie pe măsura „pericolului detectat”. La grădiniţă panică totală, asta că în prima faza probabil, educatoarele nu ştiau cum voi reacţiona eu. Că eu eram o cretină şi veneam să omor pe toată lume 🙂 pot da impresia dar nu sunt. Am ajuns acolo, copilul „agresor” plângea mai tare ca fi-miu. Al meu kinder ştie nişte chestii cu respriaţia şi după ce se calmase el îl calma şi pe ăla 🙂 „lasă că vine mama şi mă duce la doctor nu mor!”. Inima mea cât casa, validare ca părinte, bang, adrenalină, recompensă 🙂 . Acum chiar dacă voiam să strâng de gât jumătate de grădiniţă, m-am abţinut pentru că nu voiam să-i stric băiatului toată lecţia aia . Mă uit la el. Buză perforată, automatismele mele procesu mult prea repede, dar eu eram conştientă că trebuia să rămân calmă. Deci traumă fizică cauzată de altcineva. Coool, Toma jr. ai de învăţat. În maşină vocea mea nu a trecut de 40 de decibeli 🙂 era calmă, controlată şi sigură. Îmi controlam respiraţia şi îi spuneam ce urmează să se întâmple la doctor. Aveam draci? Da! Minunatul meu copil cu faţă de îngeraş şi copci şi posibile cicatrici. Coool, dar respiră doamnă, respiră! Cum să respiri când e un singur chirurg pediatru la un judeţ? Greu! Dar dacă eu mă enervam se panica el. Respiră Toma, respiră! Respiraţia controlată te ajută să ţii sub control orice reacţie indezirabilă, eu eram motivată de un anumit efect pe care voiam să-l induc copilului meu. După o oră de aşteptat, vin asistentele şi începe procedura: copilul meu nu a spus nici pâs. Iar tanti aia cu faţă de criminal în serie 🙂 ce vreţi aşa o percepeam eu a terminat şi mi-a spus „doamnă n-am mai văzut copil aşa calm şi cuminte, probabil e şocat”. „Nu e doamnă şocat, ştie doar să respire şi să stea calm se numeşte curaj, adică asta cu înfrângerea fricii zic, este curaj”. Am înjurat-o în gând pentru că a spus asta lângă copil dar în maşină am întărit comportamentul minunatului şi frumosului meu copil 🙂 „eşti un viteaz, sunt mândră de tine”. Asta este partea mişto cu educaţia în situaţii ce pot fi considerate traumatizante. La serbare, fraţilor, îi omorâţi cu cele mai bune intenţii! Îi percepeţi ca pe nişte victime şi le induceţi mentalitate de victimă! Deci le futeţi creierii! Hiperprotecţia este un abuz mascat. Nimic în exces nu e bun!

Traumă fără eveniment traumatic…asta cum o fi? Evenimentul a existat dar nu în viaţa subiectului ci în viaţa părintelui. Astfel el transmite starea mai departe fără eveniment. Uitaţi-vă cum ne imit limbajul, aşa imită şi stările. Când te loveşti de astfel de cazuri, e aiurea rău, pentru că nu ştii de unde apare mentalitatea de victimă. De ce adolescentul are reacţiile alea agresive, de ce chiuleşte, de ce nu învaţă? El/ea este victimă, a propriilor părinţi excesiv de protectiv care induc treptat dar sigur mentalitatea de victimă. „Am cei mai minunaţi părinţi, situaţia materială acasă e foarte bună, nu ştiu de ce îmi vine să-i bat sau de ce mă cert cu ei!” apoi vin întrebări în detaliu şi aflii că „nu am voie în oraş decât până la ora 8, nu am voie să merg la munte, dar am 17 ani ce…. p*** mă-sii, nu am voie să am prieten pentru că trebuie să îmi văd de şcoală” şi lista este lungă dar ajungi la copilărie unde vezi cum „mama era non-stop după fundul meu” sau „nu ştiu să mă dau în leagăn că mama nu m-a lăsat în leagăn”. Cum credeţi că funcţionează astfel de „creiere” care nu sunt lăsate să experimenteze. „Stau acasă cu copilul pentru că nu este pregătit de grădiniţă” . Cine nu este pregătit? Tu sau copilul? Uite aşa nu-i lăsăm să înveţe, pentru că la noi există probleme nerezolvate. 

În ambele cazuri de abuzator sau de salvator staţi un pic şi faceţi introspecţia personală. De ce simt nevoia să-i dau lu ăla cu scaunul în cap? Pentru că ăla te pune în postura de victimă, uneori eşti îndreptăţit să-i dai cu scaunul în cap? Absolut! Creierul reacţionează decât atunci când observă elemente similare cu alte experienţe. Că nu-i dai cu scaunul în cap e o chestie, că alegi conştient să nu faci asta este o evoluţie. Pentru că în caz de….război să spunem ar trebui să poţi să-i dai cu scaunul în cap dacă este nevoie să te aperi trecând rapid peste filtrul cognitiv care spune că nu e bine să omori alt om. Eu, cel puţin aşa văd echilibrul. O conştientizare a propriilor mecanisme în raport cu exteriorul. Da e un cretin care te bârfeşte, dar te poţi apăra fără să-l ataci personal învăţând un anumit tip de comunicare non-violentă şi persuasivă. Subconştientul vrea să supravieţuiască, nu doar corpul dar şi toate valorile cu care el s-a obişnuit. Uite alt exemplu: la o oră de curs, la cel mai minunat, şmecher şi echilibrat om pe care îl cunosc, o deşteptă, de acestă dată nu eu 🙂 întrebată de ce urmează cursurile de psihologie dacă nu credă că un psiholog poate ajuta un client, răspunde: „pentru am nevoie de diplomă”. Băi mi-a picat faţa, la mine în cap era ceva gen mahala „să mori tu, pe bune, eşti proastă sau cum, ocupi locul unia care poate chiar ar face asta de drag” şi monologul meu continuua dar eram uimită de reacţia profului. Eu în general, am reacţii, dar la orele alea eram zen. Jur 🙂 , nu scoteam un sunet fără permisiune decât dacă eram absolut sigură că pot formula ceva pertinent iar asta din respect. Simţeam nevoia să mă lupt cu colega mea. Mama ce luptă argumentată aş fi dus, dar n-am făcut-o pentru că îl respect prea mult pe acel profesor să fac circ la ore. Vă jur că i-am simţit încordarea, colega mea nu doar că ataca o meserie, ataca valori, experienţe şi multe alte chestii într-o singură propoziţie. Omul de la catedră şi-a păstrat calmul. A explicat în câteva cuvinte cum funcţionează terapia şi a ieşit din clasă la finalul cursului, cu corpul aplecat înainte dar fără nici o altă reacţie vizibilă. La examen, colega în cauză a fost înainte mea în ascultată. Am putut sesiza că a greşit doar un răspuns şi a primit 9. Putea să-i zăpăcească creierii să-i demonstreze cât de cretin era comentariul ei din clasă, aş fi spus că şi ea, dar ea era foarte silitoare şi ştia multă teorie, deci ea nu era cretină….doar comportamentul era…cretin 🙂 . Putea să o trecă prin foc şi pară. N-a făcut-o şi a notat-o corect. Eu i-aş fi halit ficaţii, dar probabil dasta eu încă mai învăţ 🙂 . Pentru mine acela este cel mai echilibrat răspuns pe care l-am văzut în viaţa mea. Poate omul nu este aşa, sunt convinsă că mai greşeşte, dar pentru mine acel răspuns a fost un exemplu de moralitate şi integritate. Astăzi mă ghidez după acel exemplu, nu-mi iese mereu, dar exersez….exersez să fiu Om nu animal mânat de instinctul permanent de suprvieţuire sau de conceptul supereroului. Nici animal nici zeu! Suna bine?

De aici a plecat totă ideea articolului. Dacă faci rău şi vezi că faci rău (trebuie să vezi nu ai cum să nu vezi că faci rău undeva în tine simţi asta te asigur), trecutul tău este doar o scuză. Structurile neuronale pot fi rearanjate chiar şi pentru cei mai traumatizaţi dintre noi. Dacă cineva vine la tine şi-ţi spune „comportamentul tău m-a rănit” întrebă-te de ce! De ce? Cum poţi spune că te iubeşti pe tine sau iubeşti pe altcineva dacă prin tot ceea ce faci dovedeşti contrariul. Agresiunea este uneori îndreptată şi spre interior nu doar spre exterior. Consumul de alcool, consumul de stupefiante, consumul de jocuri de noroc sau orice altă dependenţă asta anunţă: abuz faţă de propria persoană. În terapiile pe dependenţe, conştientizarea rădăcinilor este cea mai importantă. Îţi faci rău ţie, dar răneşti şi pe alţii! Pe cine vrei să te răzbuni? De ce? Ai puterea să ierţi? Da, #oameniidor dar #eudor cel mai rău. Aşa mă distrug pe mine iar în proces îi rănesc şi pe alţii. Dacă pun o lamă pe vene sau un ştreang de gât, oare voi afla dacă mi-a ieşit răzbunarea 🙂 . Este posibil ca cel asupra căruia vrei să-ţi îndrepţi ura să reacţioneze ca pompierul din povestea mea, ok, legea supravieţuirii, „nu face faţă, lasă-l să sară”. Am auzit asta şi într-un fel tind să fiu de accord.

Da mă, doare, cel mai tare doare să te încrezi iar în oameni, pentru că în cea mai mare măsura aici e buba cea mai afurisită. Daia nu putem iubi profund şi sincer orice fiinţă, nici măcar pe noi. Subconştientul este mereu pe „buton de supravieţuire” nu-ţi permite să mai fi rănit. Apropie-te de un câine care a fost în lanţ toată viaţa, a fost privat de hrană şi este flămând….vezi poţi? Poţi dar trebuie să ştii cum şi trebuie să ai convingerea că se poate schimba. De ce credeţi că cei care se spun „te iubesc” caută să rănească? Iniţial caută două chestii: să distrugă pe cel care îl face să se simtă vulnerabil şi doi dacă nu-i iese să poată afla de ce nu-i iese. Testul este major în casnicii sau relaţii de orice fel. Dacă nu te iubeşte nu stă cu tine, dar dacă eşti isteţ te întrebi de ce stă cu tine dacă tu faci orice posibil să îl/o îndepărtezi? Terapia de cuplu poate realiza multe în astfel de momente, dar conştientizarea este cel mai mare „secret”. Te iubesc dar mă iubesc şi pe mine! Uite aici revelaţie de echilbru! Divorţurile sunt traume crunte pentru că ura este îndreptată întâi spre noi: eu am ales….eu sufăr! Dacă eu am greşti este important să accept asta. Iertarea şi acceptarea de sine, îţi poate da puteri nebănuite şi o anduranţă sănătoasă la factori strsori, pentru că nu mai încerci să schimbi nimic în afara ta, dar poţi accepta omul de lângă tine exact aşa cum este. Divorţ…dar se poate şi fără luptă 🙂  iar lista exemplelor e mare.

În cealaltă extremă, dacă vrei să faci prea mult bine, iar prin asta te consumi sau renunţi la tine prea des şi asta îţi cauzează ceva de tipul „nerecunoscător eu l-am ajutat nici mulţumesc nu spune” este un semnal care să te ducă pe tine la acel „de ce”. De ce ai nevoie de „mulţumesc” cu ce te validează pe tine acel cuvânt care de multe ori vine din politeţe. Sunt mai puternic/ă ca cel aflat în poziţia în care are nevoie de ajutor? Asta vreau la validarea…. acceptarea poziţiei superioare, pe care nu o primesc. Cel ajutat nu vrea să fie victima ta. Inconştient el se apără de tine, pentru că este vulnerabil în acea poziţie. Dar cum ar fi lumea dacă ne-am sprjini unii pe alţii într-un mod sănătos? Discuţie exemplu: „ai făcut x gest şi acum vrei să ce?….să-ţi mulţumesc?” am stat n-am reacţionat, pe principiul respiră Toma respiră 🙂 chiar dacă persona din faţa ta e furiosă 🙂 A continuat: „dacă ai făcut asta trebuia să faci şi alilată aşa dovedeai că….” şi Toma respira, respira, până Toma a hiperventilat de draci nu pentru că era nercunoscătoare ci pentru că mă obliga să fac lucuri pe care nu le simţeam sau de care nu aveam efectiv timp. Am ţipat, ok? 🙂  Relaţia personală, cu cât este legătură mai puternică cu atât este reacţia mai brutală: „draga mea, nu-mi poţi cere mie să fac lucruri care nu-mi fac plăcere, suntem prietene dar detest să merg la shoping iar uneori singurul tău subiect de discuţie sunt trendurile în modă, eu nu le găsesc interesante ba chiar mă stresează. Cât despre alte subiecte, eu am tendinţa să văd anumite lucruri cu privire la copii, prefer decât să dau o opinie aiurea cu care nu eşti în accord să tac sau să ieşim mai rar. Am făcut chestii similare….bla bla” . Ideea mea nu era una deplasată, pentru că nu era ok să îmi ceră mie să fac ceva ce nu-mi place, dar era aiurea pentru că ţipam ca mai apoi să spun nişte lucuri nasoale. Nu ne-am bătut 🙂 nu ne-am înjurat dar i-am spus nişte lucuri pe cât de reale (perspectiva mea) pe atât de dureroase. „Te aştepţi să-ţi multumesc pentru asta, de ce îmi scoţi ochii pe ….”. Am simţit că iau foc când am auzit-o şi când a continuuat, la faza cu „tu nu faci nimic important şi ai timp” sau „tu cu copiii tăi eşti prea rece, la fel şi cu noi” am făcut poc. Urât şi rău! Nu pentru că avea cineva dreptate ci pentru că instinctul meu de apărare era la cote impresionante. Mă simţeam atacată şi lovită exact unde mă doare mai tare: nesiguranţa unui părinte (toţi o avem) şi anumite frustrări pentru că la faza „tu nu eşti psiholog nu ai de unde să ştii asta” am făcut BOOOM. Foarte agresiv am explicat cum şi de ce şi pe ce mă bazez. Chirurgul este simpatic că foloseşte anestezie….eu am fost sadică, fără anestezie că meriţi să te doară. Şi durerea te învaţă multe, de exemplu pe amica mea ar trebui să o înveţe că şi eu am puncte nevralgice care dor ca dracu şi la care nu-mi place să se joace cineva fără anestezie :). Dar o durere prea mare te poate învăţa că oamenii nu merită căldură, nu merită încredere, nu merită nimic. Dacă ai ajuns acolo vezi ce te doare! E o durere surdă….dar ceva doare trust me 🙂

Eu am fost, practic cretină, pentru că sub tensiunea din ultimul timp în care nu-mi ieşea nimic bine, am explodat pe prietena mea. Sunt absolut convinsă că aveam dreptate adică argumentele mele erau mai mult decât pertinente. Că nu o să înveţe ceva din ele, vina mea, pentru că……daia nu e ok să lucrezi cu cei pe care îi iubeşti pentru că totul este prea personal. Era doar prea multă emoţie. Vă spun aşa multe să înţelegeţi de ce, este necesar să fim atenţi la noi nu doar la cei din faţa noastră. Cu cât iubim mai mult cu atât lovim mai tare. Pentru că pe cei pe care îi iubim, ne aşteptăm să fie puternici, să ne bazăm pe ei, că doar noi i-am ales :).  Nu i-am spus că este nerecunoscătoare, ştiam că nu asta era ideea. Tocmai că ştiam, trebuia să-mi păstrez calmul. Nu pot mereu şi pentru asta lucrez zi de zi. Ar trebui să ştiţi o chestie, cu cât traumele sunt mai puternice cu atât reacţiile de suprvieţurie sunt mai puternice. Exerciţiul de voinţă este cel care face diferenţa.

Pe mine, „confruntarea” cu prietena mea, m-a ajutat să văd că am nevoie de rahatul ăla de diplomă pentru că altfel exteriorul mă v-a contesta chiar dacă eu ştiu ce pot 🙂 altfel nu se poate. Motiv pentru care m-am înscris la Facultate again 🙂 fără să mai dau vina pe nimeni. Mi-e frică de plictiseală şi de faptul că exact ca un copil care ştie să scrie înainte să înceapa clasa 0 îmi voi stresa profesorii dar asta este altă poveste. Morala: Toma problema începe şi se termină cu tine. Când exteriorul poate duce la aşa reacţii nu tu eşti în control! Clar? Clar, Toma din supra-eu 🙂 ! Exteriorul este cel care te controlează! Paradoxal nu? Că id-ul ,adică ală cu care noi funcţionăm conştient a fost stresat de partea subconştienă de supravieţuire ce s-a activat în condiţii de mediu şi oricât de tare spunea moralitatea să: „taci în pi*** mă-tii şi să te calmezi” n-ai putut. Ideal era să vorbeşti dar fără să ţipă sau să judeci 🙂 Da, aşa am eu dialoguri interne 🙂 eu centrez eu dau cu capul 🙂

Chiar, ştiaţi că informaţiile se activează în funcţie de mediu? Unii spun că traumele se declanşează când suntem pregătiţi să le facem faţă. Adică atunci când suntem suficient de puternici. Situaţia dezirabilă: să fim conştienţi de acea „activare” . Copilul meu era să se ardă la aragaz, nu o dată, i-am spus că nu are voi. De zeci de ori, el tot acolo! Până într-o zi când m-am speriat că era să tragă oala pe el, pentru că a fost suficient de inventiv să tragă un scaun acolo. Panică, frică, furie, poc, de nicăieri palma la cur şi ţipete de isterică! Să vă spun că şi eu şi soţul meu avem cicatrici în urma unor arsuri dobândite la vârste foarte mici? El era mai mare şi îşi aduce aminte, eu nu îmi aduc aminte. Când lucram pe acel „de ce mi-am lovit copilul şi am urlat ca o isterică la el” (pentru că mai dau un şut în fund, mai trag o ureche, dar criza aia m-a speriat, eu m-am speriat pe mine) poc: „de ce în mama lor de adulţi nu au fost atenţi la un copil care s-a apropiat de sobă şi a tras oala de ceai pe ea”. Mişto nu? Nu chiar, pentru că nu înţelegeam că sunt furioasă pe toţi adulţii care trebuiau să mă supravegheze. Fi-miu era să se frigă cu mine lângă el….aşa că „sooory mamă că atâţia ani am furioasă”. Până în acel moment nu fusesem conştientă de acea furie….când am observat cum e faza cu ceea ce nu ne aminim decât din „bibiblioteca emoţională” am spus „ce tareee”. Nu este o amintire în „imagini” este o ….„amintire în emoţii„. Ştiu sunt nebună 🙂 dar mie îmi place să mă examinez :). Practic la faza aia nu era vorba de eveniment ci mai mult cum mă raportam eu la acel eveniment. Reversul medaliei este la cei care nu se lasă ajutaţi pentru că este tot o stare de victimă dar oarecum inversă. Mă, dacă nu mai poţi, chill, e ok, cineva te poate sprijini să treci peste. Terapeutul adevărat nu te v-a judeca că ţi-ai lovit copilul sau soţia. Ăla cu adevărat bun, ştie ce greu este să faci primul pas spre conştientzare şi ce rahat cauţi la el în cabinet. Ce rezultate ar avea un terapeut care lucrează cu deţinuţi de exemplu? Ideea este să-ţi doreşti să schimbi ceva, să vrei să aduci starea de bine în viaţa ta. Cu cât îţi doreşti mai mult să te schimbi cu atât terapia are efecte mai vizibile şi mai rapide iar rezistenţele sunt mai mici. Dacă tu nu crezi că ai o problemă, poţi să ai cel mai tare terapeut, cel mult vei primi un anestezic 🙂 . Daia unii terapeuţi dau „teme” chiar mă WTF? De ce le spuneţi teme? Eu am o mare rezistenţă la cuvântul asta….căutaţi şi voi alte exprimări….nu vedeţi că avem traume de la şcoală? 🙂 Lăsând gluma un pic, acele repetiţii de voinţă întăresc comportamentele dezirabile 🙂 asta face terapia, îţi „reaşează” anumite structuri 🙂 ca mai apoi să faci faţă stresului. Umorul….ultima frontieră 🙂 Râzi mă! Hai râzi, că dacă n-ai murit însemnă că mai ai şanse şi dacă ajungi să poţi iubi orice muritor oricât de „involuat” este eşti un om împlinit 🙂 dacă ajungi să iubeşti natura poate dai de Nirvana…cine ştie 🙂

Vedeţi voi? Eu nu scriu neapărat pentru cineva, eu scriu în primul rând pentru mine. Aşa mă testez pe mine, aşa mă ascult pe mine. Că de ceva timp o fac public, este alegerea ficăruia dacă vrea sau nu să citească. Dacă vrea sau nu să mă valideze, dacă vrea sau nu să mă corecteze, dacă vrea sau nu să accepte ceea ce eu îndrug printre mii de litere. Eu scriu de când mă ştiu, iar de când pot vorbi nu m-a mai oprit mama 🙂 . Aşa sunt eu, să îmi spui să tac e ca şi cum mi-ai spune să nu respir 🙂 totuşi vorbind prea mult, dând prea multă informaţi în stânga şi în dreapta m-am împrăştiat prea tare şi dintr-un exces de zel prost direcţionat m-am cam zăpăcit 🙂 . Aşa că m-am decis să scriu, public. Cititul, este o alegere care nu ţine de mine. Cine sau ce citeşte sau ce înţelege din ceea ce scriu eu, are creier să gestioneze informaţia. Pentru mine, scrisul, a devenit modul echilibrat de a mă analiza, de a mă corecta, de a înţelege cum funcţionez şi o fac public cu cele mai bune intenţii pentru că mă străduiesc să fac ce pot cum pot mai bine şi cum consider eu că ar trebui făcute anumite lucruri. Vedeţi acel „eu”, adică eu mai greşeşte. Este posibil ca şi pe aici să fi greşit anumite lucruri, dacă acesta este cazul te invit să-mi dai un feed-back. Este foarte important ca atunci când citiţi ceva să vă raportaţi şi la voi nu doar la ceea ce citiţi. Eu am terorii cu care nu sunt 100% de accord. De exemplu Freud pune totul pe seama instinctului sexual, de supravieţuire, de pulsiune. Sunt de accord că suntem un mănunchi de impulsuri dar oare nu putem fi un mănunchi de impulsuri educate? Dacă nu ne educăm…..ştiţi ce uşor putem fi dresaţi? Exemplul cu câinele maltratat nu l-am dat degeaba. El poate fi reabilitat, dar la fel de uşor poate fi transformat în cea mai utilă armă!

Ăla care este conştient de răul pe care îl face şi alege să facă acel rău este cel mai periculos animal de pe Terra! Pentru că ăla îşi foloseşte puterea conştient să distrugă sau să-şi satisfacă propiile nevoie neţinând cont de nimic. Este brutal, este agresiv, este prins în propia suferinţă şi pentru că pe el îl doare distruge conştient orice i-ar face bine. Extrema la macro, o societate traumatizată de prea multe agresuni care a dorit să controleze exteriorul atât de mult încât a ajuns să-l distrugă! Nu era mişto să ne fie frig în peşteră aşa că „scrue U Mother Earth” mă doare în pix că te consum să-mi satisfac nevoile într-un fel sau altul tu eşti vinovată. Mergeţi cu pardoxul acum la micro, am să distrug tot ce mă face vulnerabil. Aşa funcţionăm intrând într-un cerc vicios. Nu vreau să distrug natura, dar pentru a reduce abuzurile asupra ei trebuie, este absolut necesar să-mi schimb paradigma de gândire…. de supravieţuire. Nu este suficient să ştiu că fac rău, este nevoie de voinţă să fac ce este nevoie nu ce simt că este nevoie. Pentru asta, acceptăm exteriorul ca pe cel care ne poate ajuta sau pe cel care ne poate distruge. Dar să răspund la distrugere prin distrugere este paroxul omului orb, dacă omul se consideră superior are nevoie să acţioneze în consecinţă. Iteligenţa superioară, aia cu adevărat superioară, are în vedere miii de variante pe care le analizează, iar acţiunea este una conştientă şi asumată, din ea fiind vizibile rezultate pozitive pe termen lung. În termene scurte lucrează doar cei care nu au înţeles clar ce se petrece. Pozitivă şi pe termen scurt este senzaţia drogatului care bagă acul pe venă. Trist, da, dar el este fericit. Probabil undeva în el ştie că greşeşte, dar ce contează!? Butonul de autodistrugere activat! Doar că îi ia mai mult până face booom. Dacă intră la tratament, durerile sunt teribile şi sunt fizice…..cui îi place durerea? Cine are răbdare să „tragă” de greu când toţi spun că e aşa simplu să atingi anumite chestii. Când toţi spun că e uşor şi efortul e doar un progam. E uite pe ăia eu i-aş cam bate! 🙂 pe ăia care cred că e uşor. Nu e! Exercitarea voinţei e a naibii de grea, dar se poate! Se poate să lucrezi pentru tine şi cu tine! Şi se merită! Pentru că doar aşa poţi lucra constructiv şi doar aşa poţi simţi autentic nevoia de a împărtăşi fără condiţie tot ce poţi şi tot ce ai. Iar senzaţia ca aia nu-i nici o altă senzaţie pe lume. Să dai fără să primeşti „mulţumesc”! Motivaţia din interior. Conştientă şi fără fund 🙂

Un ultimul exemplu: nu îmi încui uşa pentru că îmi e frică de hoţ, o încui pentru că dacă vine hoţul să nu fiu nevoită să-l denunţ, iar prin asta să-i distrug orice şansă de reabilitare eficientă sau mai grav să nu fiu nevoită să pun mâna pe cuţit simţindu-mi copii ameninţaţi sau mai grav să asmut câinii…..că de mine poate mai scapă, de câinii mei mai greu….dar e posibil să-mi răneească şi câinii şi atunci eu voi fi responsabilă de rănirea lor….nu mai bine încui eu uşa şi pun pe gard „eu ajung la poartă în 3 secunde, ţie cât îţi ia?” . Credeţi că am ales întâmplător poza textului? 🙂 este alegerea fiecăruia cum o interpretează, eu ştiu ce semnificaţie are pentru mine şi ce vreau să transmit ce ea. Are toate avertismentele necesare, are toate explicaţiile posibile, câinii mei nu sunt înfometaţi sau bătuţi, sunt doar crescuţi să fie loiali şi să răspundă la comadă. „Un câine de rasă fără dresaj este o javră ca orice altă javră de pe stradă”, mi-a spus dresorul lor……şi câtă dreptate avea 🙂

Cu drag Toma

P.S  fără ps că deja am explicat prea multe şi cică să dau prea mult gratis nu-i ok 🙂 bla bla, cine crede în Status Quo? Ideea este să nu fi javră 🙂 iar pentru asta am avut nevoie de peste 7000 de cuvinte că nu e ok să scrii doar 200 apoi să inviţi lumea să cumpere continuarea, ar trebui să scriu o care 🙂 doar că am observat că unii au blocaje….cum am eu la gramatică! „Pune Toma mâna pe rană” 🙂 vezi muscă? pardon doare? 🙂 doare Toma doare dar trece! Toate trec 🙂 de ce să nu treacă mişto şi constructiv?  🙂 plus că sunt compulsivă aşa că dacă ai ajuns la final felicitări, este nevoie de multă răbdare să citeşti aşa un text luuuuung 🙂 7600 de cuvinte aş scoate limba dar nu ştiu cum 🙂 aflu eu