Citeam zilele trecute o postare de FB: „Ce doare mai tare, violenţa fizică sau violenţa psihică sau niciuna”. Am zâmbit şi am încercat să păstrez distanţa, desigur că nu am reuşit. Adică uneori nu mă pot abţine adică mă pot abţine dar uneori este indicat să nu mă abţin. Îmi place să forţez gândirea ce-i drept, mai ales acolo unde este exces de emoţie şi invers. După ce am închis căsuţa de comentarii am început să analizez. Hmm…oare pentru a putea compara două lucruri nu ar fi indicat să le cunoşti pe amândouă, mai mult sau mai puţin empiric dar să le cunoşti şi să le înţelegi. Agresiunea sub toate formele ei este nasoală. Violenţa, de orice fel este nasoală, nu doar pentru victimă ci şi pentru abuzator care îşi „umple” fiinţa de tot felul de reacţii chimice nu foarte benefice să spunem. El, agresorul, poate avea iluzia unei plăceri dar timpul mi-a arătat că un anumit tip de exces „consumă” orice organism. Ideea este să supravieţuim cu toţii aşa că, un agresor intră mereu în conflict cu „propriul cod” de care desigur că nu are habar, că dacă ar avea ar respecta tot ce mişcă şi ar începe cu el.

Bun, deci, comparăm. Ce comparăm. Durerea şi intensitatea durerii. În corp durerea este percepută diferit de la individ la individ la fel cred că este şi în psihic. Deci, nu pot măsura doi indivizi dar pot măsura două elemente la un singur individ. O luăm…..ipotetic. Avem un individ care a experimentat ambele tipuri de durere. Le-a trăit, le-a cunoscut, le-a integrat, deci poate discuta despre ele. Acum, ipotetic, „subiectul nostru” poate discuta despre ele detaşat. Eu vă spun o poveste acum, voi vedeţi care ce înţelegeţi.

„-Aşadar, dragul meu subiect detaşat, din perspectiva ta, care durere doare mai tare, cea fizică sau cea psihică sau nu simţi durere?

-Păi doamna Toma. Să începem cu răspunsul cel mai simplu. A nu simţi durerea este anormal. Imaginează-ţi cum ar fi să ai o rană care sângerează pe spate. Dacă nu simţi durere, probabil vei sângera o vreme până vei conştientiza.

-Deci durerea este bună şi nesimţirea nasoală :)) ?

-Da, oarecum. Este un „sistem de alarmă” de protecţie. Adică e un fel de „prietene vezi că eşti rănit”. Ne doare nu pentru că este deosebit de plăcut să suferi, ne doare pentru că este deosebit de important să supravieţuieşti.

-Bun, am lămurit aspectul ăsta. Dacă nu simţi durere e aiurea. Poţi muri repede gen!

-Clar!

-Acum cum e cu durerile? Fizic am înţeles şmecheria.

-Durerea fizică există la modul cel mai material posibil. O percepem, vedem efectiv de unde este sau în ce zonă a corpului apare. O putem trata cu diverse medicamente şi intervenţii. O putem face să dispară.

-Teoretic spui că durerea fizică se poate opri. În anumite cazuri poţi vindeca o cauză şi poţi face durerea să dispară. Asta dă psihicului confort. Ştie că are finalitate sau că ar putea avea finalitate.

-Exact. Agresiunea fizică, începe dar se şi termină. Mai devreme sau mai târziu agresorul oboseşte sau agresorii. Creierul tău ştie asta intuitiv să spunem. Un pumn, îl vezi. Îţi loveşte maxilarul, îl simţi. Uneori ai posibilitatea să te şi aperi. Pumnul ăla vine spre tine dar se şi retrage. Desigur că şi intensitatea violenţei contează. Poţi vedea un pumn sau poţi vedea un cuţit. Cu toate acestea le vezi, există şi există şi posibilitatea de a te apăra, mai mult sau mai puţin eficient. Frica face multe victime la fel ca şi furia. Puşcăria de femei este plină de exemple. Înfrângerea agresorului când „se umple paharul” şi eşti pe sistem „ori eu ori el”. Nu contează că faci închisoare, contează să scapi cu viaţă.

-Înţeleg. Tu spui că, la un anumit nivel, faptul că poţi vedea efectiv ceva te ajută să poţi găsi un mod de acţiune. Mai mult sau mai puţin eficient dar ai o alegere şi din cauza asta, sugerezi că agresivitatea fizică, ar fi mai uşor de tolerat prin comparaţie cu cea psihică. Pe aia nu o vezi gen. O rană o vezi, o tratezi dar o rană psihică, chiar dacă funcţionează similar, nu o vezi. Implicit, ce nu vezi, poate exista?

-Exact. La fel ca şi durerea fizica, durerea psihică are intensităţi. Ele funcţionează cam la fel, doar că pe una o vezi pe alta nu. Stima de sine de exemplu, nu o poţi vedea dar ea există. Simţi o formă de durere atunci când este „atacată” numai că nu vezi de unde vine.

-Eşti ca un urs cu un ghimpe în talpă. Practic doare dar nu ştii cum şi de ce. Simţi că vine de la picior dar de ce vine nu ştii.

-Mda, e o comparaţie frumoasă dar e mai complicat de atât. Durerea psihică este legată într-un fel sau altul de mecanismele noastre biologice. O percepi pentru că ceva te atacă. Ca orice animal simţi când eşti în pericol. Ceva în tine mai ştie şi că acea „simţire” poate da forme de suferinţă dar pentru că nu vede efectiv altceva contestă existenţa pericolului. Ce simţi versus ce vezi.

-Agresorul este cel care generează intensitatea durerii?

-La durerea psihică fie că vrem sau nu să recunoaştem suntem şi noi părtaşi. Intensitatea suferinţei mai ţine şi de percepţia personală dar să spunem că şi dibăcia agresorului contează. Unul care ştie ce face te poate tortura fără să te atingă. În extrem astfel de agresori sunt foarte periculoşi. Îţi pot distoriona al naibii de tare realitate şi faza este că efectiv nu ştii de unde sau ce te loveşte dar fiecare lovitură doare, iar acea durere este înfiorătoare.

-Deci, există forme de agresiune psihică mai puţin conştientă şi există forme de agresiune psihică direcţionată voluntar spre o anumită victimă.

-Mda. De exemplu o formă de agresivitate mai puţin conştientizată este comparaţia sau şantajul emoţional pe care un părinte le poate face, o rudă, un amic. Mai clar „vecina e mai deşteaptă decât tine a luat notă mai mare” sau un partener către parteneră „dacă nu mergi cu mine nu mai vorbesc cu tine” sau între prieteni „dacă nu mă ajuţi acum nu mai suntem prieteni” sau subtil pur şi simplu te ignoră. Igorarea este al naibii de dureoasă când primeşti atenţie doar când vrea şi cum vrea agresorul. Exemple sunt multe nu insistăm pe toate. Acestea sunt forme de agresiune mascată nu foarte complicate dacă victima are stima de sine puternică. Există însă alte tipuri de agresori mult mai „complicaţi” şi mai cunoscători. Ăia pot fi foarte periculoşi.

-Mi-ai adus aminte de cazul unei şoţi pe care soţul a băgat-o la nebuni cu o tehnică teribilă. Practic, mai mult timp a terorizat-o fără să o atingă. Un joc terbil. „Am pus cana aici” „Nu draga mea, iar ai uitat, ai pus-o acolo” şi ăsta e un exemplu minuscul că nu vreau să dau idei la toţi bolnavii care mai apucă să citească pe aici ceva :)))

-Corect, nu da idei. Faza este simplă la ce spui tu. Agresorul de acel gen este meticulos, răbdător şi se „hrăneşte” din suferinţa pe care o cauzează. Soţia a pus cana unde spusese dar pentru că avea încredere mai mare în agresor decât în ea el a putut să o facă să îşi conteste realitate. Victima îşi contestă propria realitate ceva mai dureros de atât este greu de imaginat. Victima este în scenariul „lumii” nu al său. Narcisiştii, psihopaţii, sociopaţii fac asta. Ei, în general sunt nişte minunaţi. Pe lângă alţi oameni care nu le stârneşte pofta de sânge să spunem, sunt incredibil de drăguţi, linguşitori şi carismatici. Practic, victima simte agresiunea dar nu ştii de ce. Dacă toată lumea îl vede ca fiind cel mai minuant om de pe pământ, tu de ce îl simţi altfel? Poate e ceva deplasat cu tine, poate tu eşti nebunul din toată ecuaţia asta. Apar disonanţe puternice atunci când instinctul spune una şi ochii văd ….nimic.

-Este o iluzie, practic orice om bine instruit observă asta de la distanţă 🙂

-Desigur. Să spunem că la fel cum există tehnici de ofensivă există tehnici de defensivă. Orice om are vulnerabilităţi chiar şi cei mai zmei dintre zmei. Probabil de aceea avem prin tot felul de sisteme oameni iscusiţi şi instruiţi. Chestia este că poţi întâlini un specimen de genul ăsta care nu face nimic ilegal să spunem dar căruia îi place să chinuie oameni. Nu prea te poţi lupta cu cineva care nu încalcă efectiv o lege. Agresiunea psihică este greu, foarte greu de demonstrat. Dacă nu există şi agresiune fizică cazul este aproape imposibil de rezolvat în instanţă mai ales în România. Cele mai multe cazuri care ajung prin instanţă sunt cele care au şi agresiune fizică. Un exemplu simplu: hărţurea sexuală. La muncă, acasă, e greu de demonstrat dacă agresorul foloşeşte doar tehnici verbale sau intimidări verbale fără martori sau fără semne pe corp. Nu trage de tine dar insinuează multe, uneori cu un limbaj măgulitor, asta până pune ghiara pe ce vrea. Sunt cazuri în care victima ajunge să se supună aparent de comun acord. Nu este aşa. Victima este victimă fie că ea vede sau nu asta. Poţi vedea cum profesori, doctori, poliţişti etc. folosesc astfel de tehnici. Sunt greu de „dibuit” pentru că victima nu ştie efectiv că e victimă. Pleacă de la ideea că a ales nu a fost supusă. Se poate apăra desigur dar în momentul în care ştie ce se petrece. Mai rar totuşi, „arhetipul autoritar” al diverselor tipuri de uniforme are un cuvânt greu. Ştii cum e cu autoritatea :))

-Absolut 🙂 dar ideea este că te poţi apăra de astfel de prădători sexuali dacă ştii pe ce lume trăieşti. Cum poţi să îi recunoşti?

-Hmm….ok, intrăm în „modus operandi”  dar mai lejer, cum spuneai cine ştie cine citeşte! Sunt multe tipuri de agresiuni, unele nu au neapărat contotaţie sexuală dar toate sunt „un joc de control”. Să spunem că ai un şef mai psihopat aşa. Omul nu vrea doar profit, vrea control absolut asupra angajaţilor. Începe să interfereze cu viaţa de familie să spunem sau cu zona de refugiu psihic a victimei.

-Pe ideea „ce proastă eşti că stai cu x sau cu y”

-Oarecum. Asta e un „atac direct” dar care umflă stima fragilă şi bagă „mortul în casă”. Pune la asta ore suplimentare, apoi „bravo ai stat peste program apreciez enorm soţul/soţia ta este un prost/proastă că nu apreciază ce om minunat are la uşă.”

-Uite aşa te rupe de „refugiu” pentru că nu îţi spune efectiv ce să faci dar este un mesaj subtil care sugerează multe dacă ştii unde să te uiţi.

-Dacă, dar mulţi nu ştiu. Mulţi simt „peria”. Că aceşti agresori nu vor spune niciodată ceva ce te poate agresa vizibil. Te vor valida, îţi vor umfla egoul, te vor rupe de toată lumea care ar putea să-ţi spună adevărul. Tehnici sunt multe şi funcţionează când victima nu se cunoaşte suficient de bine. Te umflii ca un balon mai ales când nu te-a lăudat cineva de foarte mult timp. Cu agresiunea fizică o rezolvi uşor faci cursuri de autopărare. Cu aia psihică mulţi nu ştiu că cea mai bună apărare este în propria minte.

-Şi pierd pe mâna lor.

-Exact pe mâna lor. Pentru că dacă nu ai curajul să te priveşti în cea mai autentică formă a ta, să îţi cunoşti slăbiciunile, defectele şi vulnerabilităţile vei fi pradă uşoară. Amatorii atacă valori, nu toţi sunt amatori mai ales de când au apărut destul de multe idioţenii pe piaţă. Practic dacă vezi cine urmează aceste cursuri şi ce amploare pot lua nişte lucruri te sperii. Jungla cu gratii şi puţine medicamente. Patologii, devianţe, stimă de sine la pământ.

-Aşadar, la fel ca la agresiunea fizică şi agresiunea psihică o simţi. O simţi pentru că eşti în pericol dar nu ştii ce să faci pentru că nu vezi şi nevăzând nu ştii cum să acţionezi, deci te blochezi. Stai acolo până vezi ce doare.

-Partea tâmpită este că aşa se pot declanşa multe alte mecanisme. Poţi confunda anumite emoţii cu afecţiune faţă de abuzator. Cam ca poporul român. Chiar dacă nu eşti conştient creierul este şi dacă eşti mai slab echipat să spunem, pentru a opri durerea creierul începe şi idealizează dementul. O mare greşeală. Realitatea se poate distorsiona aşa de tare încât vei crede că ai sentimente profunde faţă de agresor. Soţiile nu plecă în astfel de cazuri pentru că abuzul „intră în normalitatea lor”. E normal să îţi spună dobitocul că eşti „grasă” sau mai mişto să insuneză că „nu ai mai fost la sală”. Unul mai iscusit nu e bolovan, e fin, taie cu bisturiul nu dă cu ciocanul. Gradul de inteligenţă al agresorilor spune multe despre ceea ce face victimelor. Sunt oameni care prind vulnerabilitatea şi o exploatează la maxim: „fără mine ai muri de foame” . Asta este varianta evidentă dar desigur că există şi variante mai puţin evidente, „am nevoie de ajutorul tău, eşti un om minunat şi ştiu că mă poţi ajuta”. E altă poveste. Puţini ştiu să spună NU chiar dacă simt nevoia să facă asta. Agresorul prinde şmecheria şi cere şi cere şi cere…..

-Deci, concluzie generală 🙂 ambele dor. Ambele au intensităţi în funcţie de stimuli dar cea psihică poate durea mai mult pentru că o „ducem” mai mult cu noi, pentru că nu o vedem şi nu ştim de unde vine, implicit nu ştim ce „să tratăm”.

-Dacă oamenii ar apela la terapeuţi zdraveni la mansardă la fel de des cum apelează la medici probabil ar ieşi mai repede din situaţii nu tocmai plăcute. Dar mulţi merg pe ideea ce se vede, se tratează ce nu se vede nu există. Uite aşa ajung oameni cu lame pe vene, cu ştreang de gât, cu tot felul de patologii şi devianţe, ajung la rândul lor agresori.

-Bun, deci poţi face ceva.

-Da, unii pot face multe 🙂 important este să se cunoască pe ei şi viaţa lor. Astfel de agresori pierd puterea sau controlul destul de uşor când victima ştie exact în ce realitate trăieşte. Uneori vânatul nu e chiar aşa vânat cum pare dar să nu intrăm în detalii inutile. Ajungi victimă când cineva miroase „vulnerabilitate” sau mai plastic, miroase a sânge 🙂 . Sunt multe tipuri de prădători, de la „hiene” care „atacă” doar mortăciuni la ditamai rechinii. Ideea este să te cunoşti pe tine nu pe ei. Reversul medaliei este o mentalitate de victimă şi „vezi” agresori peste tot. Acolo agresorul eşti tu.

-Deci, răul psihic se poate manifesta la fel ca cel fizic, adică nu doar împotriva altora ci şi împotriva ta.

-Da, suferinţa psihică are multe forme.

-Nu le vom dezbate pe toate. Cred că am atins tot ce era de atins.

-Şi eu cred la fel :)))

-Atingem şi alinăm sau lovim şi distrugem….este o alegere până la urmă.

-Uneori da, aşa pare. Atunci când ai abilitatea de a alege, cei mai mulţi, ştii şi tu…..nu au dezvoltat în mod inteligent asta. Ajung să piardă chiar dacă au royală în mână!

-Cum zici tu Şefu! Un sunt crescuţi alţii sunt făcuţi. Subtil nu?

V-am spus, eu ştiu multe poveşti şi îmi place doar autoritatea justificată, etică, morală şi care dă dovadă de compasiune. Voi nu credeţi chiar tot ce citiţi că poveştile dragilor au scop educativ şi de deşteptare nu trebuie să fie mereu….adevărate trebuie însă să aibă ceva esenţă digerabilă de către oricine ştie să citească.

O zi minunată şi însorită, Şefu vă transmite salutări şi atingeri firve ca aripile  „îngerilor” :)))) n-am putut să mă abţin :))) chillax

Toma, de la faţa locului

Photo: Cuşti

Credit: Je

P.S Studiază, studiază dar mai de la distanţă că unele animale „e periculoase vere” :))) şi nu toate „e libere ca pasărea cerului” :))) să îmi aduceţi aminte să vă povestesc despre papagalul meu. Jur, no joke, am observat nişte comportamente interesante şi poate le discutăm prin compraţie 🙂 cu altele. Fără mesaje subtile gen, nici etichete. Doar comportamente interesante despre păsări şi cuşti. Etichetele le lăsăm mai pe lângă text că se supără unele zburătoare când le folosesc prea des :))) Curcani, cocoşi şi alte ortătănii au impresia că îi jumul, e doar o impresie. Cuvintele, nu-s obiecte contondente dar ce-i drept pot activa multe leziuni nasoale.