Qualia vs definirea inteligenței, creierul finit vs conştiința „infinitã”. Ce putem mãsura? Cât şi cum putem mãsura? Ce instrumente am când masor?

Dacã vãd o fântânã secatã mai pot spune cã am vãzut o fântânã? Qualia un termen destul de interesant. Qualia sau tot ceea este reconoscibil de cãtre noi cu privire la un fenomen, lucru, obiect etc. Gustul unui mãr, imaginea unui munte, culoarea roşie a unui semafor. Fiecare dintre noi suntem „compuşi” din aceste qualia. Cu toate acestea qualia nu sunt tot ceea ce este obiectul, fenomenul, lucrul. De exemplu noi nu vedem razele X sau atomii dintr-un mãr. Aceste qualia le putem imagina ca fiind un set de cadre, ca într-un film, pe care le „aşezãm” unele lângã altele pentru a obține un „flux continuu” de imagini „în mişcare”.

Daniel Dannett spune despre biografia unui om cã „este o carte cu multe pagini goale”. Practic sugereazã cã „fluxul de imagini” nu este chiar continuu. Cã din spectrul nostru conştient lipsesc cadre sau quali, firul narativ nu este unul „mereu coerent”. Tot Daniel Dannet spune despre quali cã acestea pot fi înțelese doar prin intermediul experienței mai mult sau mai puțin directe aş adãuga eu. Qualia sunt private şi nu poți compara un sistem de qualia cu un alt sistem de qualia. Adicã sistemul meu de qualia nu poate fi comparat cu al altcuiva, din aceste motiv am putea sugera cã nu poate fi mãsurat.

Pentru o reprezentare mai graficã vã puteți imagina un cub rubik. Variantele în care poți aşeza fețele cubului ar putea pãrea infinite, ele sunt totuşi finite pentru cã lucrezi cu un numãr finit de fețe. Variantele în care poți aşeza fețele sunt de ordinul miliardelor, practic un numãr foarte mare pe care cei mai mulți dintre noi nici nu-l pot citi sau imagina.

Acum, imaginați-vã cã acel cub rubik este creierul şi cã fiecare pãtrat colorat este o qualie. Practic cu fiecare mod de ordonare al lucrurilor obținem o nouã imagine reconoscibilã. Creierul este un sistem finit dar oare sistemul de qualia este finit la rândul lui?

Existã diverse afecțiuni ale creierului care „opresc” anumite interpretãri chiar dacã organele de simț sunt perfect funcționale. De exemplu sunt persoane care nu recunosc fețe, chiar dacã ochii sunt perfect sãnãtoşi. Sau persoane care nu vãd anumite culori. Fațã de normã sistemul lor de qualia este altfel, pentru cã recunosc mai puțin decât recunoaşte „un om normal”. Dacã forțãm un pic nota putem practic mãsura anumite sisteme de qualia dar numai parțial.

La fel ca un cub rubik, fãrã sã intru în prea multe detalii, creierul este finit. Am putea deduce de aici cã numãrul de quali este unul finit? Practic fenomenele pe care le poate recunoaşte şi cu care poate opera un creier este finit? Tind sã spun cã da, este finit. Doar cã este atât de mare şi existã aşa multe variabile încât nu mã pot pronunța cum am face asta.

Am putea vorbi totuşi despre qualia, un numãr extrem de mare, foarte, foarte mare, inimaginabil de mare, îl notãm cu „q”. Oare ar fi pertinet sã spunem cã, cu cât acest „q” este mai mare cu atât inteligența omului este mai mare (fie ea şi finitã). Cum am putea totuşi sã „mãsurãm”? Ce sisteme am folosi? Cum am ordona lucrurile?

Pentru a mãsura ceva, orice, at trebui sã „construim un sistem de referințã”. Ce este important, ce este mai puțin important. Oare o qualie se poate schimba în raport cu mediul? Dacã se schimbã, se schimbã tot sistemul de qualia? Dacã se schimbã qualia, cum pot mãsura ceva ce este într-o dinamicã continuuã? Ce se schimbã şi ce rãmâne la fel?
Doar mediul şi comportamentul extern produce schimbãri sau ar trebui sã discutãm şi despre comportamentele interne şi mediul intern? O interacțiune activã a douã quali distincte, in mediul intern, poate schimba sistemul?

Vedeți dumneavoastrã, sunt extrem de multe întrebãri atunci când discutãm despre inteligențã sau conştiinţã sau cum mai vreți sã denumiți dumneavoastrã acest sistem dinamic. Am putea totuşi sã sugerãm cã, cu cât „q” este mai complex cu atât omul are „conştiința mai mare” sau inteligența. De ce putem sugera asta? Un om (sau cei mai mulți dintre oameni) poate lovi şi ucide o muscã cu multã uşurințã, dar câți oameni pot lovi şi ucide o pisicã dar un cal, dar un alt om?

De ce pun ipoteza în acest fel? Dupã ceea ce recunoaştem ca fiind suferințã. E mai complicat sã analizezi gradul de suferințã pe care o muscã îl simte cu sistemul ei nervos mai puțin complex decât al unei pisici. La nivel automat, loveşti musca pentru cã nu recunoşti faptul cã acea muscã ar putea genera o suferințã prea mare. În pisicã recunoşti altceva *un potențial de suferințã mai mare şi tot aşa.

Este pertinet oare sã afirmãm prin acest fir de judecatã cã putem mãsura anumite pãrți de qualia, inteligențã sau conştiințã ținând cont de abilitatea de recunoaştere a potențialului de suferințã în funcție de complexitatea pe care noi o recunoaştem când privim un anumit sistem diferit de al nostru?

Desigur cã nu putem reduce inteligența, conştiința la o simplã mãsurãtoare „iq” pentru cã, dupã cum observați, existã prea multe întrebãri, prea multe sisteme pe care cei mai mulți dintre noi nu le putem recunoaşte ca fiind complexe. Faptul cã pot recunoaşte o secvențã graficã sau logicã, poate indica un „q” mai mare dar comparat cu ce?

Dacã am o „carte cu multe foi albe” cum completez firul narativ, astfel încât, atunci când accesez tiparul intern şi îl augumentez pe realitatea externã sã pot recunoaşte un grad cât mai ridicat de complexitate al lumii în care trãiesc? Dacã vãd o fântânã secatã, mai pot spune cã este o fântânã?