„Oamenii mari iubesc din minte”
Mult mi-a luat sã înțeleg vorbele unui copil dar aşa este, oamenii mari iubesc din minte. Cred cã cei mai mulți atâta pot sau atât au înțeles. Nu mã înțelegeți greşit, iubirea, sub orice formã e frumoasã, decât deloc mai bine aşa.

Iubirea e asta, iubirea e ailatã, iubirea e aşa şi pe dincolo. Dacã faci asta primeşti aia dacã nu, nu. Era aşa de simplu dar când ai pe nas ochelarii de adult şi auzi fix ca o babã chioarã, logic cã nu am înțeles. Iubirea din minte un construct ideal bazat pe rapoarte de tip cauzã-efect. E ca un fals pozitiv. Absolut orice formã construitã pare rezistentã, unele par chiar frumoase dar în realitate, la cel mai mic cutremur structura cade. O bazã şubredã nu poate oferi niciodatã siguranţã. La iubirea asta din minte totul are justificare. Totul are o „lege” de respectat. Partea tristã este cã respecţi legea nu pentru cã înţelegi ci pentru cã te temi al naibii de tare de repercursiuni. Te temi de pierdere, te temi cã, ceea ce „te face întreg” dispare. Dacã ai ştii cã eşti întreg nu te-ai mai teme. Dacã ţi-ai simţi fiecare celulã din corp cum pulseazã viaţã nu ai mai cãuta „jumãtãţi”, nu te-ai mai putea mulţumi cu jumãtãţi şi în mod cert nu ai mai suferi dupã o jumãtate.

Paradoxal, cei care iubesc din minte cred cã iubesc cum trebuie dar ajung sã fie cei care suferã cel mai tare când cade vãlul idealizãrilor. Sunt acei oameni care au „noțiuni clare” despre ce este şi ce face iubirea. Sunt cei care au formule de tipul „flori plus inimioare de pluş egal love” sau care cer dovada fidelitãții în acelaşi timp în care butoneazã haotic telefonul jumãtãții, poate, poate gãseşte o dovadã de incriminare. Trist, unii pun mâna singuri pe baros şi lovesc fãrã milã, nu pentru cã ştiu ci pentru cã simt cum ceva nu e cum trebuie.

Copiii de exemplu, nu ştiu sã iubeascã cu mintea, cel puțin pentru o vreme, aşa cã iubesc şi ei cu cea au mai de preț :)) Priviți un copil care dã suflet jucãriilor sale, un copil pentru care şi o cârpã prinde viațã. Noi adulții suntem cei care nu înțeleg. Aruncãm fãrã milã jucãria veche şi prãfuitã schimbând-o rapid cu una nouã şi neavariatã. Logic cã nu înțelegem drama copilului, pentru cã noi….noi iubim din minte. Cum sã nu ajungem sã iubim cu mintea? E atât de logic, de simplu, de uşor. E ca orice altã ecuație. Unu plus unu fac doi, dacã dã cu virgulã, refacem calculul, schimbãm o variabilã şi gata :)))

Suntem dezvãțați sã iubim altfel, de ce? Pentru cã altfel e posibil sã doarã, pentru cã ce sã vezi? Peste tot pândesc adulți gata sã-ți schimbe jucãriile prafuite cu altele noi. Din pãcate, iubind cu mintea, ajungem sã rãnim şi sã ne rãnim unii pe alții. Iubirea aia de copil tolomac te poate bãga în multe bele dar, cotraintuitiv aş spune, este şi iubirea care dã echilibru pentru cã acea iubire are un izvor interior….nu exterior.

Iubirea de sine este singura iubire care nu începe din minte, motiv pentru care, ea se poate propagã şi în exterior fãrã limte. Iubirea de sine are izvor interior, iubirea din minte se hrãneşte din exterior. Iubirea din minte, chiar dacã ajunge sã se propage spre exterior, are limite sau condiții. Dacã eu mã port aşa trebuie sã vãd/simt/primesc aia sau ailatã. Când condițiile exterioare dispar, dispare şi iubirea, cea care vine spre tine, cea care pleacã spre alții….dispare tot. Puff, NU TU EŞTI ÎN CONTROL!

Iubirea din minte e simplã. Ea este construitã de idealuri ideale, de „trebuie” şi de „aşa se face”. E ca orice altã construcție. Unele au gardieni supãrați pe lume şi pe viațã, în altele poate intra oricine când doreşte şi când pofteşte. Bine, asta pânã se supãrã propietaru’ şi fie întãreşte construcția cu extra ziduri de apãrare, şanțuri pline cu hidre şi crocodili fie îi dã foc şi construcție şi tuturor prinşi în ea.

Iubirea din minte este şi uşor de descris. De povestit, de cântat, de pictat. Poate de aceea se şi propagã atât de tare peste tot. E uşor de înțeles, nimic mai mult, nimic mai puțin. Are sau n-are castelu’ geamuri şi porți, cred cã aici intrã în confuzii cei mai mulți. În rest e simplu ca „bunã ziua”.

E un pic trist totuşi sã vezi aşa multã iubire din minte, e trist. Are prințesa prinț sau n-are? Trist, foarte trist. Ne punem la catedrã şi pentru cã nu mai ştim cum e cu iubirea altfel, ne iubim din minte elevii. Ne purtãm cum trebuie dar nu pentru cã vrem, înțelegem şi simţim, ci pentru cã aşa ne-au spus cã ar trebui sã simţim. Doar cã cei mai mici sau mai mari, au tendinţa sã simtã ceva mai bine decât adulţii. Când nu simt ce trebuie, prin observaţie şi imitaţie ajung sã facã la fel, pentru cã vor sã aparţinã. Pentru noi, ei renunţã la ce simt şi încep sã-şi clãdeascã propria variantã de iubire….din minte.

„Trebuie sã te joci cu totã lumea”. Mintea cu ale ei clişee, dacã ar veni din altã parte am înţelege cã nu poţi spune aşa ceva, nu zic sã mai şi faci aşa ceva. Aşa apare doar „gândirea” perfectã :)) Cu simţirea e un pic mai altfel. Putem iubi pe toatã lumea? Probabil, dupã ani de lucru cu tine însuţi probabil vei putea emite un tip de iubire orientatã spre un glob întreg. Pentru asta ai avea nevoie de multã energie, multã practicã şi multã experienţã. Ai avea nevoie de echilibru, compasiune şi empatie nelimitate şi necondiționate. Ai avea nevoie sã renunţi la tot felul de complexe sau eroi imaginaţia. Ar trebui sã rãmâi blând chiar dacã cei din jurul tãu nu înţeleg încã acest mod de manifestare. O astfel de iubire este probabilã şi în mod cert posibilã dar nu înainte de a învãţa lecţie cu iubirea de sine. Pe acest principiu nu poţi cere unui copil sã renunţe la iubirea faţa de el în favoarea unor norme sociale, este absurd!

Compasiunea se naşte dintr-un anume fel de iubire, mila se naşte când iubeşte doar mintea. Ştiu, pare simplu dar nu este. Compasiunea presupune sã laşi omul sã înveţe cum e faza cu undiţa, nu sã-l îmbuibi cu peşte apoi sã-i reproşezi cã trãieşte datoritã eforturilor tale. Acum, sincerã sã fiu, nu oricine are curajul sã iubeascã cum trebuie :)) Ce om, întreg la minte arde ca o lumânare dãruind din puţina lui luminã şi altora? Not oky :)) Sã dãruieşti saci de peşte e simplu, sã împarţi din timp sau energie nu e chiar la fel. Cum sã dai fãrã sã primeşti nimic la schimb? Paradoxal, puţin ştiu cã la schimb primeşti abilitatea de a vedea soarele….dar asta este altã poveste.

Azi mi-am dat seama cã indiferent de treptele atinse, cei mai mulţi iubesc din mintea, chiar şi cei care pretind „iubiri înalte”. Formeazã relaţii de acest gen inclusiv cu Şefu şi asta e amuzant, pânã la un punct. Fac aşa primesc aşa, nu fac aşa daia n-am primit. Poate daia e şi ateismul în floare, cum sã iubeşti cu mintea şi apoi sã te superi cã nu vezi soarele? Funny. Cum sã iubeşti cu mintea şi sã pretinzi drept la luminã din alţii când tu nu poţi vedea lumina din tine?

Funny, funny, funny. Concepte, idei, regulamente, conduite, legi, etichete, ziduri şi brichete :)) Cum sã nu ne batem minte cu minte când fiecare minte are propria ei îndosariere şi înmagazinare? Mintea asta este un sclav minunat dar multora nu le serveşte :))