Scriem şi vorbim despre ceea ce cunoştem, experimentăm şi poate chiar înţelegem. Debităm delirant despre chestii pe care nu le conştientizăm. Acest blog nu este pentru oricine, în mod cert nu am intenţia de a „deschide” cu el toţi încuiaţii, cu toate că simt această nevoie dar prefer să lucrez din alte sfere 🙂 . Mda, să spunem că uneori, cu tot ceea ce cunosc, cu tot ceea ce ştiu, cu tot ceea ce am experimentat şi am înţeles mai mult sau mai puţin, am acele momente rare în care mă simt pusă la zid sau mai grav mă simt îngrădită. Instinctul de apărare este unul greu de imaginat. Furia creşte, frica alimentează, reacţie este în crescendo, pulsul accelerează, urechile îmi pocnesc, inima emite exact ce trebuie şi se ascute efectiv fiecare simţ al Fiinţei mele, întoarcând la emitent tot ceea ce nu-mi aparţine. Rar mai lovesc, dar probabil că acum mulţi ani pumnul meu ar fii spart o falcă sau cine ştie pe ce chestii ascuţite puneam mâna, azi am găsit arme mai bune! Vreau să cred că am evoluat însă cu toate acestea, nu înţeleg de ce oamenii, cea mai mare parte dintre oameni reacţionează mai rău decât o face un animal. Poate vă aduceţi aminte clipurile mele cu pisicile sau articolul despre traume. Practic înţeleg ce se petrece, faza este că pur şi simplu îmi pun o întrebare stupidă „chiar toţi merită să trăiască?”. Mda, am tot felul de întrebări filosofice! De ce? Mă gândesc că vom trece la următorul plan cu ajutorul Inteligenţei Artificiale. Dezbat des problema etică şi morlă în acţiune a inteligenţei artificiale. Este totuşi fascinant să mă gândesc la un scenariu în care I.A alege să păstreze doar 10% dintre noi, poate mai puţin. Pe principiul „rasa umană supravieţuieşte şi evoluează fără să perturbe armonia planetei”. Chiar ajung să văd uneori rasa umană ca o boală „autoimună” . E trist să te poţi uita la eugenism şi să ajungi la concluzia că are sens. La fel şi când te uiţi la Idiocracy. „Deschide ochii draga mea, lumea, oamenii nu sunt ca tine” îmi spunea mie un mare Om. Nu e nevoie de cine şite ce ştiinţă să-ţi explice ce însemnă definiţia unui Om în Armonie. Nu am ascultat, eram în alt spaţiu, credeam că dacă eu sunt Om ştiţi voi? Voiam să cred că există şi alţii ca mine. Instinct de animal social, voiam o haită, nu am găsit decât rar grupuri mici unde toţi împart aşa cum o fac lupii, ce nu ştiu mulţi? Că lupii nu-s „ca câinii”, au altă dinamică de acţiune şi suprinzător nu au ierarhie, nu aşa cum cred miturile urbane. Lupii nu sunt javre în primul rând! Lupii nu pot fi dresaţi dar pot fi „îmblânziţi”, lupii nu au nevoie de haită mereu să supravieţuiască, dar în momente critice, de exemplu iarna, aleargă şi vânează în haită. Stau uniţi şi sunt numiţi „sanitarii pădurilor” pentru că ei nu irosesc nimic din ceea ce Mama Natură le pune la dispoziţie. Comportamentul este fascinant şi probabil de aceea arhetipul Lupului este aşa răspândit în zona Carpaţilor. A existat o vreme în care Omul se armoniza altfel cu natura şi poate înţelegea mai bine ce trebuie când vine vorba de supravieţuire. Iernilor grele, la acele geruri crunte din creierii munţilor, supravieţuirea funcţionează doar #colectiv. Animalele nobile înţeleg asta,  celor mai mulţi oameni  însă, cu oate scuzele de rigoare……animalele sălbatice le sunt net superioare. O să vă povestesc imediat de ce, pentru că m-am săturat să scriu despre humanoizi, azi am să scriu despre două Fiinţe pe care eu le iubesc maxim. Mai exact voi scrie despre lupii mei. De ce? Vedem împreună ce comportamente comune avem cu animalele, apoi vă faceţi singuri auto-analizele!

Am lupii de doi şi respectiv cinci ani. Un Lup, ciobănesc german, mascul de cinci ani şi o lupoaică Alsaciană neagră ca nopţile de iarnă. În toţi aceşti ani, le-am studiat comoprtamentele cu mult interes atât prin comparaţie cu alte animale cât şi prin comparaţie cu ceea ce mulţi numesc oameni. Pardon, veţi înţelege imediat de ce mulţi nu se diferenţiază. Maximus, aka Max, este un mascul imens, părinţi campioni. Dresat la sânge cum s-ar spune, teritorial şi posesiv, blând şi afectuos. Eu cu el, o realţie interesantă 🙂 . Pur şi simplu cu tot dresajul lui, există momente când nu-l pot scoate la plimbare. Mascul, csf, ncsf. Max ascultă în momentele alea doar de soţul meu. Mda, Alpha cu Alpha, wtf, e un vibe acolo pe care eu nu-l înţeleg. Dresorul ne-a sugerat să-l castrăm dar again, solidaritate, pana mea artistică nu ştiu de ce dar soţul meu a zis că nu am voie să mă apropii de bijuteriile animalului, cică e inuman. Zici că-l castram pe el. Ayway 🙂 acesta a fost motivul pentru care am primit-o pe Hera 🙂 . Cea mai blândă lupoaică din lume, o poate plimba inclusiv prinţul meu de patru ani chiar şi fără lesă. Culmea, ea nu are dresajul făcut. Pur şi simplu nu a avut nevoie. A învăţat rapid comenzile de bază, iar când vine vorba de apărare să spunem că Max dă tonul ea atacă 🙂 deci este fenomenală. Recunosc că am o slăbiciune mai mare pentru ea. Când Max a răcit, l-am îngrijit desigur dar nu-mi făceam griji prea mari. Când Hera a fost, zic eu fără dovezi, hrănită cu ace de un vecin, am zis că dacă moare….mai bine nu mai zic. N-a mâncat o săptămână şi exista o furie combinată cu frică….combinată cu mai multă furie. Aviz amatorilor: CÂINII LATRĂ la pericole sau pentru atenţionare, lupii au reacţie absolută, să facem diferenţe zic….fgm de humanoizi de speţă inferioară. Ideea cu mine e simplă: totul până la familie, iar lupii noştrii sunt parte din familie.

Copiii noştrii au o relaţie deosebită cu lupii. Cel mare mai puţin, asta până când cel mic a început să interacţioneze cu ei, apoi a prins şi cel mare gustul. Acum, vin de la şcoală, merg la ţarcuri şi îi lasă în curte, şi se aleargă cu orele. Vreţi dădacă? Adoptaţi un lup 🙂 sau doi. Juniorul nostru cel mic are însă o relaţie incredibilă cu Max de la o vârstă foarte fragedă. Scoateam pătuţul afară şi Max se aşeza lângă pătuţ. Junior, îl tragea de nas, de urechi, se ridica în picioare ţinându-se de părul lui Max. V-am spus eu pe Max nu-l pot controla pur şi simplu, nu pot decât când este în lesă în curte sau în padoc, dar Juniorul, m-a blocat. Citisem despre copii şi animale, dar să vezi pe viu nişte faze….rămâi ca la dentist. Avea 2 ani, se jucau în curte cu nişte cuburi de cauciuc. Kinderul îi cerea cubul lui Max, Max îl aducea. Jur că dacă eu îi spun lui Max „lasă” să fie el al ceasului dacă mă ascultă din prima 🙂 . Cu kinerul cel mic, băi nu exista comanda efectivă. Copilul gângurea ceva pe limba lui şi Max venea cu cubul, asta de multe ori. Apoi s-au aşezat pe iarba şi dădeau cubul de la unul la altul, din gură în gură mai exact. Yes, copiii noştrii fac asta, animale vaccinate şi deparazitate, nu judecaţi că au imunitatea brici şi nu-i îndop cu pastile, plus că nu fac atac de panică atunci când juniorul se duce la castronul lui Max şi efectiv ia mâncare de acolo. Practic uite o idee simplă, de la lupii mei ştiu la ce să mă aştept. Comportament echitabil cel puţin. Noi îi îngrijim, îi hrănim, îi iubim, ei oferă loialitate, protecţie, căldură şi ore de joacă. Eu ştiu că este doar un răspuns, dar vă las o dilemă: dacă faceţi la fel cu oamenii, câţi oameni au un răspuns echitabil? Voi vă gândiţi la asta eu merg cu poveştile mai departe.

În vară m-am riscat şi am ieşit cu amândoi lupii plus copiii din dotare la plimbare. Am pasat-o pe Hera copilului nostru mare şi eu cu bestia la pas. Interesant este că dacă îi scot separat Hera este docilă, fără dresaj sau altceva, merge fără lesă. Nu latră, nu mârâie nu face scandal la porţi, nu caută alţi câini şi nici nu lasă javrele de pe stradă să se apropie de ea. Sooo coool, e o plăcere. În ziua aia însă, nu aveam timp de două plimbări, aşa că m-am riscat 🙂 . Cum făcea Max ceva, poc şi Hera. Cu tot dresajul lui, pe asta când îl apucă îl apucă 🙂 l-am lăsat de bereleuz să alerge pe câmp. Şi-a făcut damblaua s-au jucat, şi-a consumat energia. O chestie interesantă, Hera nu ştie de „Aici” dar Max ştie semnalul. L-am fluierat, a apărut, el ştie de unde şi în spatele lui Hera. Le-am pus lesele şi ne-am întros acasă. Nu le pun lesa pe câmpuri, nu sunt agresivi şi nu atacă de tâmpiţi nici oameni nici animale. Dar pe stradă au lesă şi nu au botniţă pentru că nu-s sălbatici. Cum ne întorceam noi aşa de pe coclauri, kinderul cel mic se împiedică şi cade. Doi tipi se apropie de el să-l ridice. În mai puţin de o fracţiune de secundă Max ia poziţia de atac, se zburleşte tot. Îi dau comadă să stea, efectiv a încremenit în poziţia aia de tensiune, era ca un arc. I-am rugat pe cei doi „îndepărtaţi-vă de copil vă rog” l-au lăsat să se ridice singur. Pe Max îl simţeam din lesă că cedase un pic de tensiune, apoi micul meu împiediact, nu se ridică tocmai bine, îşi pierde iar echilibrul, tipii nu înţeleseseră prea bine mesajul şi s-au apropiat iar. Max iar, ca un arc. „Mulţumim, dar e ok, se ridică singur, vă rog lăsaţi-l că e ok, nu are nimic”. Îi dau comandă lupului şi suprinzător mă ascultă iar, gen minune! Dar jur că a stat arc. Orice mişcare aş fi făcut eu sau orice sunet….nu vreau să îmi imaginez ce puteau păţi acei indivizi destul de incoştienţi, mai ales că se vedea cu ochiul liber ce se petrece. Între timp mă uitam şi la Hera, cel mare a fost atent la ce fac eu cu Max şi a aplicat o chestie similară. Practic pe ea a controlat-o fără dresaj un copil de 7 ani. Momentul a trecut, minunatul meu s-a apropiat de Max şi de Hera. I-a pupat în bot pe amândoi, i-a mângâiat, l-am întrebat de ce a făcut asta mi-a spus „nu ştiu, pentru că-i iubesc”. Nu cred că a conştientizat de ce a simţit să facă asta dar pe mine m-a impresionat modul în care le-a mulţumit pentru că după ce i-a pupat în bot s-a uitat la Max şi i-a spus „sunt bine sunt băiat male” adică mare.

Tot în vară, accidental într-o noapte, am uitat să anunţ că sunt lupii în curte, eu sincer ştiam că era doar Max nu ştiam că dăduseră copiii liber la joacă şi lui Hera. În fine, poarta se deschide intră maşina. Apoi îmi dau seama că Max a ieşit pe stradă. Am coborât toţi sfinţii din calendar, l-am luat repede la ochi, l-am fluierat. N-a venit imediat pentru că de….uneori e tâmpit. Am stat 15 minute lângă poartă. Dacă te duci după el, el crede că ai ieşit la promenadă şi se plimbă de tâmpit pe uliţe cu tine după el. Anyway, după ce mă ustură degetele de la fluierat, apare şi prinţul, îmi vine să-i dau două pe cârcă, nu-i dau pentru că eu nu-mi lovesc prietenii, apoi fuge ca din puşcă în padoc. Era întuneric, închid padocul şi somn uşor puişor. Dimineaţă la poartă, o umbră neagră. WTF? Deschidem poarta, Hera. M-am şocat, am zis că-l strâng de gât pe soţul meu, mda insticte de dat vina, eu eram atentă la dihanie tu unde erai gen:) ? (nu răspunede…lol) Pur şi simplu nu am văzut-o când a ieşit şi pe unde dar dimineaţă era la poartă. A intrat ca o lady ce e ea, s-a uitat la mine, eu eram blocată, gen fără reacţie, ea a luat-o la pas spre padoc. Deci da, doamnele au aşa un stil….indiferent din ce rasă face parte. În capul meu „sper să nu fi făcut o tâmpenie my lady” 🙂 . Nop, nu am primit reclamaţii şi nici nu s-a petrecut ceva extraordinar.

Săptămâna trecută Hera era în acea minunată perioadă bi-anuală, în care se pregăteşte să facă cuib. Pentru că ne cunoaştem foarte bine lupii, am zis să nu păţim ca anul trecut, să avem cuib în plină iarnă. Biata de ea avut 8 pui, una mai slăbuţă a şi murit. M-am uitat cum comportamentul lupoaicei era cu totul şi cu totul special. Era fascinantă să o privesc. Cei 8 lupişori au vlăguit-o, noi am băgat vitamine şi hrană la greu, dar a slăbit mult. Cu toate astea, nu era aşa cum o ştiam. Cu lupişorii nu era blândă. Îi mai capsa, îi mârâia dacă ea ieşea din cuib şi ei voiau să o urmeze. Pe aia mică şi pricăjită abia dacă o lua în seamă. Atunci am zis că o bat pe Hera, dar ea îmi arătat nişte lucururi. Căţeluşa avea nevoie hrană de căldură, nu o primea de la mă-sa, mă-sa ştia mai bine eu eram cretină! Am crezut că este suficient de puternică şi am zis să o dau spre adopţie, cu un pic de răbdare cine ştie poate supravieţuia. Avea nevoie de multe, n-a primit, mă-sa a ştiut mai bine. Chiar dacă am spus că este mai slabă şi are nevoie de extra atenţie….lupişorul a murit. Am fost acolo când a murit, în seara aia, natura mi-a dat o mare lecţie despre cum luam şi dăm energie. Nu am plâns, am privit doar nişte oameni care nu înţelegeau „băăăă tâmpiţilor nu ai cum să te lupţi cu natura, ideea este să înţelegi”. A rămas în urma ei o carcasă şi o „energie” aparte. Ştiam ce se petrecuse cine cui dădea lecţii. În noapte aia, am ieşit cu maşina, era două diminineaţa. Stătusem lângă ea destul, am încercat să o încălzesc şi să o hrănesc cu seringa. Ştiam că nu mai rezistă şi ea plătea un tribut…..şi-mi dădea o lecţie. Am luat toţi triştii de lângă ea „lăsaţi animalul să moară cu demnitate” . În apropierea morţii oamenii sunt tare cretini şi slabi de înger. Gen proşti rău. Am luat oamenii, ne-am întors la câteva ore. Murise. Am luat-o…..am înţeles că era o carcasă…..am plecat, la două dimineaţa. M-am oprit la pădure, am eu un loc unde îmi place să mă opresc. Am oprit motorul, mi-am aprins o ţigară….era frig. Ce lecţie de la un Spirit aparent plăpând, doar carcasa era „defectă” Spirtul era puternic. A făcut ce nu pot face mulţi oameni, nu există forţă, EXISTĂ DOAR PUTERE. Forţa, mulţi cred că o controlează ei pe ea, nasol, puterea înseamnă mult mai mult de atât. Forţa te posedă PUTEREA TE ÎNALŢĂ . Ştiam exact ce se petrecuse. Să vă spun că era şi lună plină? Prea multe detalii pentru cei care nu vor să înţeleagă cum stau lucrurile. Câteva săptămâni nu am putut să mănânc carne, pur şi simplu, nu puteam. Mă uitam inclusiv la Hera altfel, cu mai mult respect decât am simţit pentru oameni vreodată. 

Anul acesta am zis să nu mai putem lupii să treacă prin aşa geruri, am zis să nu-i lăsăm să facă alt cuib pe iarnă. Că de noi…..”humăns”. Hera în padocul ei, Max la el în padoc. Lătra şi făcea ca toate ielele pământului 🙂 Hera la gard el era un apucat. Nu ştiu de unde avea Max energie să latre atât de mult, zici că era posedat 🙂 4 zile jur că nu s-a oprit. Băăăi deci ne-a disperat. În a doua zi, am zis îmi calc pe suflet şi să-l pun în lanţ la pom. Ce ziceţi voi, nici nu am putut să-l scot din padoc, mi-a rupt efectiv mâna 🙂 animalul avea dorinţe, iar eu…pana mea artistică, cine eram eu să cred că pot controla Natura? Am zis că oricum la ce forţă avea rupea copacul, nu exagerez cu nimic. Cât căutam eu soluţii să dormim şi noi liniştiţi noapte, jur că îmi era ruşine de vecini şi copiii aveau şcoală 🙂 am stat să-i observ. Max lătra ca un descreierat, îl întreb pe tata „băăă asta are şanse să turbeze?” tata amuzat „nu turbează, face ce face orice face un mascul, îşi cere dreptul„. WTF? M-am apropiat de padoc, băăă prietene, nu lătra ameninţător sau agresiv. Era altfel lătratul. Un fel de „băăă e dreptul meu să-mi pun genele acolo” gen „dă-mi, dă-mi, acum, acum, acum”. Hera, altă planetă. Jur, era la gard, dar nu se agita. Eu cu imaginaţia mea puternică şi defectă făceam un dialog simpatic tot admirând priveliştea fascinată de comportament:

H:-Fraiere nu mă mai prinzi anul ăsta!

M:-Făăă eşti proastă? Mor aici!

H:-Băăă ghiolbane, animalule, me a lady! Ţin la siluetă, auzi 8 pui, că i-a alăptat a ta mumă! Patru luni, gen patru luni mai aveau un pic şi îmi mâncau urechile, am slăbit ca un ogar eu sunt lup băi c#”¤ 🙂

M:-Eeeee dreptul meu!

H:-E dreptul meu mă-tii! Eu fac ce vreau cu corpul meu! Abia mi-am revenit, animalule! Nu-mi stă bine aşa slabă!

M:-Mă doare în bască, rup gardul, rup pomul, mă duc la alte căţele cu prima ocazie!

H:-Lol, de parcă te scote colega mea aşa turbat din padoc! Disperatule!

M:-Gaaata rup gardul!

H:-Rupi pe mă-ta!

Mda am o imaginaţie dementă 🙂 uite aşa se plimba Hera mea mândră pe lângă gard. Sunt un prieten peste hotare: „Alo Şefu, castrăm şi noi dihania?” cum spuneam solidaritate maximă „Ce să faci mă?” „Castrăm animalul că m-a distrus psihic!” „Băăă vrei să te bat, nu te-am bătut dar jur că pentru asta te bat, mută-i câteva zile!” „Am încercat fgm dar ăla e turbat, nu vrea să iasă, a încercat şi tată rupe pomii!” „Mut-o pe Hera” de aici şi până la solidaritatea mea faţă de Hera, ok să zicem că nu mi-a plăcut să o ţin pe ea legată 🙂 dar din solidaritate pe ea, am hrănit-o mai bine în acele zile. Am pus lupoaica în lanţ cu toate că ea nu facea efectiv nimic. Semnalul îl emitea în mod cert, dar nu lătra, doar imita un scheunat timid poate în semn de compsiune sau cine ştie un fel de „animalule, mult eşti prost bă animalule” sau poate era mai blândă în exprimare cine ştie? Ideea este că ei i-am dat mai multă atenţie zilele acelea şi cu dihania….să spunem că nu împărţeam opinia. Lupoaica mea în mod cert nu vedea ca mine dar noi două zilele acelea am avut aşa nişte discuţii interesante. O periam şi ea stătea cuminte în poală legată de pom….fgm de dihanie. I-am pus o lesă mai scurtă pentru că nu-i obişnuită să stea legată şi îmi era teamă să nu se spânzure. Copiii au stat şi s-au amuzat maxim pentru că era momentul ideal să dăm lecţii despre anumite comportamente. Animale vs Oameni. Impulsuri, impulsuri dar oare nu ar fi ok să avem impulsuri educate…..nu dresate zic. Nici măcar la comenzi nu răspunea dihania, a răspuns abia după ce am scos „factorul stresor” din mediul lui ambiant. Că îmi era un pic milă să fiu sinceră, mai exact era o formă de compasiune să o mut pe Hera nu să-l castrez pe mascul zic. Anul trecut, mă uitam la reacţiile ei. L-a capsat zdravăn de mai multe ori, dihania nu a învaţat că de….animal! O înţeleg, când vezi pe unul că se apropie aşa agresiv, bravo Hera, lady, lady dar mai suntem şi noi lupoaice? 🙂

UuUu câte m-a învăţat pe mine Hera. A fost cel mai frumos cadou pe care, inţial mi-am certat soţul că a luat-o, copii mici, griji multe dar acum…..sigur nu putem castra bestia? Întreb şi io iub 🙂 că am aşa un instinc de solidaritate maximă! Ea nu face nimic e doar pură chimie! Ok….lăsăm bestia….dar puteam face ceva cu privire la astfel de comportamente? Întreb…..e doar o întrebare pentru toţi cei care se regăsesc în comportament. Mi-am adus aminte de un interviu al unui pedofil din închisorile ruseşti. A fost întrebat dacă opteză pentru castrarea chimică a răspus „da” . Nu ştiu dacă era sincer 100% dar a spus că „eu liber nu mă pot controla„. Cică oamenii ar trebui să aibă abilitatea să facă diferenţa dintre bine şi rău. Nu ştiu ce să zic, am primit ieri nişte confirmări dureroase cu privire la anumite lucruri. Unchi care îşi violeză nepoata de 5 ani, o vară întreagă. El, la rândul său abuzat de bunic. La acel moment părinţi inconştienţi „o să uite”. A uitat probabil, întrebat de procuror „băăăă ce era în mintea ta” a răspuns „nu am putut să mă opresc„, de multe ori nu a putut să se oprească! Am avut ocazia să citesc declaraţiile, să cunosc cazul mai mult decăt mi-aş fi dorit. Acum pe final de text să închidem un cerc zic şi să vă întreb: chiar credeţi că merităm cu toţii viaţă? Probabil că da, atâta timp cât nu îmi amenţi Viaţa mea sau a copiilor mei. Închisorile prea mici, unora le-aş construi un fel de West World, să defuleze acolo…..sau poate terapia cu electroşocuri până zaci, parcă nu mai sună aşa nasol. Întreb iar iub, înţeleg că Max e un câine de el nu mă apropii promit, pe el îl iubesc Maxim am zis……dar  unii merită un bisturi zimţat aproape de fabuloasele bijuterii……preventiv să ţinem sub control populaţia de animale. Oamenii ar trebui să stea închişi nu animalele. Oamenii merită lanţuri nu animalele…..trist băăă, dar noi nu permitem selecţia naturală că cică avem compasiune pentru orice fiinţă vie. Atunci my firend, unde începe animalul şi unde se termină mila? Mare dar mare atenţie pe unde călcăm este posibil ca unii să reacţioneze mai urât decât vă puteţi imagina! Asta preventiv…..că Hera e blândă dar la noi în curte nu intră oricine!

Cu multă stimă şi desosebit respect pentru toţi Oameni care au abilitatea să-mi înţeleagă nu doar textele mele ci şi activitatea mea! Vă recomand şi aici cartea asta…..poate înţelegeţi mai mult ce şi cum e cu animalul din noi

Photos: Copertă „Hera” că merita un articol 🙂 cu mult lăv zic şi o poză în toată splendoarea ei, Lupii albi în sălbăticie să nu-i vadă orice cretin zic :))) că se simte îndreptăţit să poarte acea blană….iar aia vine bine doar pe Spirite puternice!!!!! Nu pe orice cretin care are impresia că s-a trezit şi cică e Om….Oamnii nu atacă Oameni ce să mai zic de animale?

Photo articole: „My wolves” şi „The Royals” 🙂

P.S acest text a fost scris cu multă compasiune şi toleranţă  ca răspuns la un comportamente de speţă animală! Am învăţat o lecţie dură pe pielea mea şi a durut ca naiba: mediocrul, inferiorul, inumanul, dacă îl tolerezi prea mult are impresia că are dreptate şi că este îndreptăţit să ia fără să ţină cont de repercursiuni

P.S Atacurile directe şi cu forţa necesită un răspuns pe măsură şi cu dedicaţie! Orice agresiune primeşte un răspuns echitabil şi echilibrat, mai ales când forţa este îndreptată spre femei sau copii. Să fim înţeleşi zic, lady, lady dar lupoaicele ştiu să se apere şi mereu folosesc forţa adversarului…..asta pentru că suntem mai firave şi mai delicate, să nu obosim zic! Fetelor mergeţi la clase de autoapărare #pontgratuit ascuţiţi simţurile, mintea şi coprpul v-a ştii ce să facă 🙂

Notă de subsol: „Let’s misbehave with integrity” Clarisa Pincola, preventiv, dacă ai traume mergi la terapie! Perfect nu există…..sau ?