Mă bucur că vă plac poveştile mele. Am mai găsit una veche, are cam trei ani. Mi-a plăcut maxim să o scriu şi sper să vă placă şi vouă. Poate cu ajutorul poveştilor mă pot face mai uşor înţeleasă. Nu ştiu dacă voi vă imaginaţi ce este în mintea copiilor voştrii eu fac asta des. Cel mai des o făceam atunci când copiii mei nu vorbeau. Ce a ieşit vă las pe textul de mai jos. Chiar dacă mă ceartă lumea „Toma asta nu e postare de blog, iroseşti textul, nu ştii să-ţi apreciezi munca” eu mă gândesc că povestea poate fi o minunată unealtă :). Probabil că amica mea are dreptate dar cu mult drag vă împărtăşesc anumite trăiri sau idei. Singurele momente când mă consider cu adevărat liberă sunt momentele în care scriu exact ceea ce simt. Sper să vă placă manuscrisul meu 🙂 şi dacă cineva crede că merită publicat să mă anunţe şi pe mine LOLOLOL

„La mintea copilului, aventuri din viaţa unui românaş”

Capitolul 1: Când un tâmpit nu are ce face!

-Hei, hei, prietene ce faci? Pune-mă la loc! Mă tu nu auzi? Pune-mă la loc! BĂĂĂĂI! Dă masca aia jos de pe faţă şi pune-mă la loc, ai înebunit? De parcă dacă îţi dai masca jos m-ai auzi mai bine, tu nu înţelegi ? De ce faci asta? Te-a rugat cineva să faci ceva? Eşti sănătos la cap? Senzaţia asta din piept este îngrozitoare. Simt cum mă arde ceva! AUUU! Ceva nu este cum trebuie! Te rog ,te rog să mă pui la loc…mă doare îngrozitor în piept!

-Totul este bine doamna, absolut totul a decurs normal!

-De ce plânge aşa de tare?

-E un baieţel cu multă personalitate, vrea să se fac remarcat!

-Remarcat pe naiba! Eşti un mare dobitoc! Ştii tu ce simt eu? Cine oi mai fi şi tu? Offf, mi se închid ochii. Sunt atât de amorţit, totul se stinge în jurul meu, sunt atât de oboist…….

-Dupa trei zile de internare, dacă nimic nu se schimbă, putem să vă externăm! Acum faceţi bine să vă odihniţi, veţi avea nevoie de odihnă!

-Da, sunt foarte obosită! Nu credeam ca poate durea ceva ata de mult şi atât de tare, cred ca v-a fii şi ultimul…

-Aşa ai spus şi data trecută. Chestiile astea mici pot devini atât de drăgălaşe încât au abilitatea să te facă să îţi mai doreşti o mie ca el. Probabil aşa supravieţuieşte rasa umană! Indiferent cât de nemernici putem deveni, este greu să negi existenţa unei creaturi atât de inocente. Doamna asistentă vă v-a conduce acum în salonul pentru recuperare. După câteva ore de somn veţi putea coborâ la alăptat.

-Vă mulţumesc domnule doctor!

-Pentru puţin! Acum la odihnă! Vorbim mâine mai multe, asistentele au terminat şi cu baieţelul. Îl puteţi ţine în braţe pentru cateva minute, apoi amândoi la somn! A fost o zi lunga, iar baieţelul a fost incrdibil de încăpăţânat!

-Păi nu le ştii tu pe toate? Dacă ai ştii cât de bine era unde eram eu nici tu nu ai fi vrut să ieşi! Trebuie să recunosc însă că mami e tare simpatică! Aşa cu faţa asta a ei terminată e simpatică! Pieptul ei este atât de cald. Este bine lângă ea. Hei, hei, iar începeţi? Acum unde mă mai duceţi? Măăăă! Staţi mă un pic! Va rog, aţi făcut destule pentru o zi! De ce nu mă lăsaţi în pace? Vreau la MAMAMA….MAMAAAAMIIIII!

Asta se întampla acum aproape doi ani. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama ca nimeni din jurul meu nu mă întelege. Eu înţelegeam perfect ce exprimă toţi dar ei erau incapabili să mă înţeleagă. Doar mami prinde bine mesajele mele, restul zici că sunt retardaţi! Mi-am dat seama ca la fel păţesc şi eu acum, devin retardat! Creierul lor, care apropo, este perfect  la început, se schimba în timp. E ca şi cum cineva se joaca cu o jucarie muzicală ,o strică, o repară dar ea nu mai funcţionează ca la început. Stiţi voi, ca acele jucării muzicale capabile să scoată tot felul de sunete stridente nu armonioase? Sunt amuzante dar nu mai sunt la fel de interesante ca la început. Vă întrebaţi cum ştiu eu ce este un creier? Să spuneam că ştiu foarte multe….încă!

Dar ce nepoliticos sunt! Mă numesc Nicolas. Am aproape 2 ani şi m-am decis să folosesc aceste ultime sclipiri de înţelepciune şi putere înainte să le pierd sau nu ştiu dacă se pierd dar la cum îi văd eu pe adulţi, ceva dubios oricum se petrece. Totul începe cand voi adulţii ne obligaţi să învăţăm sunetele distorsionate pe care le numiţi limbaj. Pentru că voi adulţii sunteţi retardaţi şi nu mai cunoşteţi alt gen de comunicare. Noi pentru că simţim o nevoie deosebita să vă facem pe plac, începem să vă imităm ca nişite papagali tolomaci asta până când se produce primul declin. Eu am rostit prima dată “mama”. M-am riscat să fac asta când am observat cât de tută este şi cât de multe se consumă când crede că nu mă înţelege. Atunci am observant că încep să îmi pierd din abilităţi. Sincer nu a contat! Eram aşa de fericit de fericirea ei încât am început să repet tot mai mult figura. Pe măsură ce făceam asta începeam sa uit. Acum nu mai ştiu atât de multe, doar lucruri de baza. Dacă adulţii ar înţelege limbajul noastru am rezolva atât de multe împreună. Asta e……probabil că ştiam de ce se întampla aşa, acum nu mai ştiu.

Va întrebaţi cum scriu aceste rânduri? Am numai doi ani, deci exceptand cazul în care aş fi un geniu, aşa cum îl definesc adulţii (nu sunt acel tip de geniu) vă întrebaţi cum scriu asta? Păi simplu. Înafara de limbajul vostru „preţios”, eu ştiu să comunic şi altfel cu mămica mea. Trebuie să recunosc că încalc un pic regulamentul şi mă folosesc într-un mod mai subtil de aceasta comunicare. În speţă ea, adică mămica mea, crede că scrie tot din propria sa imaginaţie, care nu contest este foaaarttee bogată. Când scrie se amuza de ce a scris şi crede cu tarie ca totul îi aparţine propriei fantezii. Aşa sunteţi voi adulţii, aroganţi şi consideraţi că le cunoşteţi pe toate. Cum spuneam, voi adulţii aţi uitat multe secrete. Voi uita la rândul meu, am nevoie însă de explicaţii, de speranţa că atunci când voi citi ce scrie acum mama îmi voi aminti măcar o fărâmă din puţina înţelepciune care mi-a  ramas.

Ţin totuşi să vă avertizez! Cum mă folosesc în mod abuziv de mintea şi spiritul mamei mele, filtrul folosit este în mare măsură influenţat de ea. Pe alocuri veţi observa un limbaj licenţios. Foarte nelalocul lui pentru un copil dar de, aşa e mama! Uneori mai scapă prostii pe gură sau pe taste. Nu o face din răutate, mama când vorbeşte urât o face pentru că e emoţională şi se ataşează prea tare de unele evenimente sau de unii oameni. De cele mai multe ori se abţine să le rostească. Daca i-aţi putea asculta mintea aţi spune ca e mai rea decât un şofer de TIR oprit la controlul greutăţii pe autostrada. Asta este o analogie pe care numai mama o putea face! Cum spuneam, filtrele nu îmi aparţin. Spre surprinderea mea are o minte foarte agera şi greu de controlat. Probabil ăsta a şi fost motiviul pentru care am ales-o să îmi fie mamică sau poate pentru că ştie să scrie poveşti, nu ştiu sigur. Acesta este secretul nr.1!  Noi vă alegem pe voi şi nu invers! Cam naşpa pentru egourile voastre. Voi adulţii credeţi că noi vă aparţinem, că suntem un fel de bunuri capabile să vă îndeplineasca toate acele visuri sfărâmate de viaţa voastră anostă şi plictisitoare pe care o duceţi cu atât de mult stoicism. Este purul adevăr! Nimeni nu aparţine nimănui! Unii dintre noi vin să înveţe. Alţii vin să predea adulţilor lecţii complicate şi greu de înţeles în absenţa îneţelepciunii la care renunţăm cu toţii. De exemplu, acei copii care mor repede sau care se nasc cu handicapuri vin să îşi educe părinţii cu privire la sacrificii, putere , iubire necondiţionată şi acceptare. Nimeni nu este „stricat” cu toţii avem un scop bine stabilit. Unii părinţi îşi dau seama. Încep să înveţe repede. Alţii sunt incredibili de încăpăţanaţi. Pur şi simplu nu vor să înţeleagă, iar lecţia se repetă de mii de ori, până vor avea capacitatea necesară şi înţelepciunea să accepte. Acum se petrece ceva bizar, unii adulţi au devenit egoişti şi nu ne mai dau voie să coborâm. Nu ne mai vor, nu mai ne cheamă. Ne neagă dreptul la existenţă, iar aşa ceva nu se face. Se perturbă echilibrul şi aşa prea fragil. Când o să mă fac mare o să ştiu ce am de făcut, cred, sper….chiar ce am de făcut? Îhh, am nevoie să mă concentrez mai bine sper să-mi amintesc!

A, să nu uit! Mama citeşte mult, foarte mult. Îi place în special să citească despre psihologie dar îi plac şi ficţiunile la nebunie. La fel de mult îi plac şi filmele. În special îi place orice îi provoacă imaginaţia. Dacă pe parcurs vor apărea pe aici termini dubioşi sau metafore, fiţi liberi să vă documentaţi. Chiar dacă nici ea nu înţelege prea bine ce simte sau gândeşte acum de exemplu, aceste filter mă vor ajuata să explic multe chestii. Modul în care comunic eu cu mama, adulţii îl numesc telepatie. Ce termene ciudate aveţi pentru tot felul de chestii simple. Practic este doar o conexiune puternică. Ca multe alte chestii pe care oamenii le denumesc sau le presupun şi nu le înţeleg, telepatia nu e tocmai cum îşi imaginează lumea. Nu e ca atunci cand te uiţi la un ecran şi încep să apară imagini. E mai mult ca o senzaţie. Un gând sau o trăire care puţin îşi dau seama că nu le aparţine. Sunt adulţi care primesc şi transmit multe printr-un aşa tip de comunicare. Cu cât „conexiunea” este mai puternică cu atât mesajele au mai mult impact. Eu nu am nevoie să ţip sau să urlu decât foarte rar şi asta când mama este obosită şi nu este atentă. În rest mama simt exact ce îi transmit că am nevoie. Adulţii, pentru că nu înţeleg, dau vina pe intuiţie ori imaginaţie. Cred că oricine a păţit măcar o dată în viaţa conştientă o fază în care se gândeu intens la cineva şi acel cineva a sunat ori s-au întâlnit inopinat în cine ştie ce loc. În fine veţi înţelege mai multe în capitolul următor. Trebuie doar să ştiţi că aşa cum eu îi transmit aceste rânduri mamei mele, ea îmi transmite la rândul ei propriile percepţii, emoţii şi trăiri. Uneori este complicat să îmi dau seama unde este ea şi unde sunt eu. Pe măsură ce limbajul meu articulat avansează, abilităţile mele devin mai greu de controlat. Uneori sunt influenţat de ea, aveţi răbdare. Până la final veţi înţelege multe. Unde sunt eu şi unde este ea. Chiar şi sub influenţele ei încă mai ştiu ce spun.

Capitolul 2 : O revelaţie, momentul de AHA, Eureca sau cum vreţi să îi spuneţi

Să încep cu începutul. De fapt cu mijlocul dar vă veţi intui repede ce vreau să spun. La noi acasă toată ziua este un dute-vino. În casa noastră intra şi ies mulţi oameni. Persoane prietenoase în general. Spun în general pentru că unii pot fi incredibili de antipatici. Mă rog, nu e locul meu să judec. O altă lecţie importantă! Nu judeca pe nimeni. Pur şi simplu nu ai idee cum a ajuns acel adult atât de nesuferit, violent sau arogant. Toate acele comportamente îl fac pe el să se simta bine chiar daca cei din jur se simt naşpa. Aşa au unii adulţi impresia că rămân copii. Ce nu cunosc ei? Să rămâi copil înseamnă să rămâi mereu curios, dornic de explorare, dornici de poveşti şi mistere, dornici să creezi nu să distrugi. Doar copiii neiubiţi distrug, asta ca idee. Copiii prea răsfăţaţi sau copiii care nu prea au multe. Sper să înţelegeţi că extremele nu sunt niciodată bune dar cum să vă explic eu lucururi elementare când voi faceţi din lipsa de echilibru un joc periculos? Lăsam asta şi trecem la alte poveşti că tare îmi este frică. Mi-e teamă că toate lucrurile simple sunt tare greu de procesat. Aduţii au minte aşa plină de tot felul de aberaţii şi informaţii inutile încât este aproape imposibil să proceseze ceva simplu şi concret. Au nevoie de mii şi mii şi mii de explicaţiă. Să dea nume la tot şi la toate. La tot ce mişcă şi există, iar în goana asta după nume şi explicaţii, paradoxal uită cele mai rudimentare adevăruri.

Într-o zi, mama împreuna cu câteva alte mamici s-au hotarat să serbeze ziua unei alte mămici. Mămica în cauză e o tipă dolofană dar cu un spirit imens. Probabil un Spirit aşa mare trebuia să încapă undeva. Mami uneori are un impuls brusc şi greu de controlat. Acea mămică era tristă chiar dacă zâmbea şi mama a simţit asta şi eu am simţit asta. Mama îşi dorea incredibil de mult să îşi ia prietena în braţe. Să îi spună că totul este ok, că poate să plângă şi are dreptul uneori la momente de slăbiciune. Asta pentru că prietena mamei era mereu cea care nu arăta urmă de slăbiciune. Era divorţată îşi creştea singură gemenii şi locuia la părinţii ei. Încerca să facă pe viteaza. Mama o simţea şi voia să-i spună că este iubită şi poate iubi din nou dar mami ştie ca un astfel de comportament sperie multă lume. Adulţilor nu le place când cineva le observă slăbiciunile, atunci mami se abţine. Mulţi nu înţeleg cum gândeşte mami sau simte mami. Doar eu şi fratele meu mai mare ştim exact ce se petrece. Mda am şi una bucată frate mai mare, vorbim imediat. Unii cred că mami e chiar nebună sau dacă nu nebună măcar pe aproape. Mami înţelege ca ei nu vor să înţeleagă şi se abţine de cele mai multe ori. Doar că nu rezista mereu. Eu în locul ei nu aş face asta. Poate daia m-am supărat mai tare în acea zi. Simţeam ce simte şi mă enerva că tace. Ştiu că abţinerile astea îi provoacă o suferinţă enormă. Ea considera că fiecare este responsabil de propria viaţă şi nu este locul ei să dea explicaţii sau păreri nesolicitate. Doar că uneori, este nevoie de adevăr, iar asta mami nu înţelege. Ea crede ca îi menajează şi se menajeaza şi pe ea acceptând eticheta nebunului. Nu are dreptate! Nu am însă voie să mă bag pe alegerile ei dar mă enervează aşa rău, o simt şi mă doar să simt ce simt!

Revenind la momentul cel mai interesant. Cum vă povesteam, ne-am adunat în curte mamicile şi copiii. Hărmălaie mare. Bătaie cu apă, urlete şi ţipte, ale mamicilor mai puternice decât ale noastre. Ar trebui sa o auziţi pe prietena mamei! Ce tonalitate are cand strigă la micii ei ursuleţi, se cutremură pomii!

-Jos de acoloooo! Măăă nu auzi? Dacă mai strig odată la tine mă ridic de aici şi nu ştiu ce îţi fac!!! Măăăă, nu îl mai stropi pe fractu’ cu apa rece! Mă ridic şi vă agăţ în gard pe amândoi, vă leg de pom până plecăm!!! Bineînţeles că mămicile nu prea fac nimic din ce spun. Aşa exagerează ele, au impresia că suntem de sticlă şi ne spargem sau ne ciobim la prima buşitură. Atât ce au tonalitatea aia terifiantă, îţi îngheaţă şi maduva oaselor, doar atât. Cum noi ştim ca e doar gura de ele, nu le ascultă nimeni.

Nici cu mamai nu îmi e ruşine. Staţi liniştiţi! Să vedeţi când îl ia pe David  la rost. Ah, David e fratele meu mai mare, care seamănă incredibil de mult cu mama. Este omuleţul pentru care nutresc o căldura greu de descries prin limbajul vostru adult. El seamănă atât de mult cu mami. Când se ceartă, nu vrei sa stai în cameră. Ies atât de multe scântei încât te temi ca vei lua foc. La propriu, ies scântei dar numai noi copii care încă nu comunicăm prin cuvinte le putem vedea. E ca un foc de artificii între ei. Uneori mami îşi iese atât de mult din fire încât ia foc în cel mai serios mod cu putinţă. Vă spun, îi ies fulgere din ochi şi e un pic înspăimântătoare. Nu vrea să-l rănească dar se sperie aşa tare de năzbâtiile pe care le facem încât nu mai poate controla toată vâlvătaia ce se ridică din ea şi iese prin ochi şi mâini şi trăsneşte peste tot în jurul ei. Nici David nu e mai prejos. Începe să urle să o lovească, apoi mami îi imobilizează mâinile, îl pune să respire, respiră şi ea zâmbeşte şi uneori îi dă un şut în funduleţ. Nu atât de tare cât să îl rănească dar sufiecient de bine plasat cât să-i lezeze orgoliul suprainflamat. Dupa toata altercaţia de lângă piscină improvizată, mami şi David înţeleg ca au exagerat. Focurile lor încep să se domolească şi totul se încheie cu o îmbrăţişare plus promisiuni deşarte. Eu ştiu că minunea ţine până data viitoare.

Acum la pisicina avusese loc o astfel de ciocnire doar că mai blândă. Eu nu am fost atent prea bine la ce se întâmpla, când, am auzit-o pe mama cu glasul ei de autoritate supremă atenţionându-l pe David, sau cel puţin aşa crede ea că este, autoritatea supremă.

-Daaaaaviiiddd!!!De câte ori ţi-am spus să încetezi?!  Mi-am luat distanţa necesara şi am aştepat să termine  ce aveau de împărţit. Nu vrei să stai pe lângă ei în asemenea momente. David e mai puternic decât crede mami şi din ochii lui ies fulgere mai mari decât ale lui mami. Zici că cineva dă drumul la furtună şi chestiile alea din ochii lor sar în toate părţile. Nu vrei să te prindă una. Dacă te prinde vei simţi rapid ce simt ei. Eu am păţit-o când eram mai mic. Stăteam şi eu ca tot omul în pătuţ şi îmi beam biberonul când încep să văd deasupra capului tot felul de lumini dubioase. Ce era să fac? Nu stăpâneam corpul ăsta la vremea aia. Abia îmi ţineam bibieronul. Unul din fulgere m-a lovit fără drept de apel. Toată noaptea am văzut stele verizi. Am plâns că mă usturau ochii, băi şi ce am plâns! Că îmi era şi frică, că eram şi furios că mă enervaseră. Cum Dumnezeu să nu-ţi poţi controla fulegerele? Le arunci aşaaa, pe unde îţi vine şi pe unde te apucă. Tălâmbilor, aşa ceva nu se face!

Între timp, la pisicină, toată lumea se distra de minune. Mămicile începuseră să bârfeasca. E ceva specific mămicilor plictisite. Subiecte tabu cum le place lor sa spună. Mami era un pic distrată chiar dacă se calmase. Eu mă luptam cu tricoul de pe mine. Ceva ce trebuie să ştiţi! Am să vă explic însă detalii mai târziu despre corpul ăsta greoi. Este incredibil de greu de manevrat. Până nu începi să îţi dai seama ce face fiecare particică şi cele mai banale lucruri pot fii incredibil de complicate. Cum spuneam, era  greu să mă lupt cu tricoul ud, faptul ca era ud ma deranja groznic. Se lipea de mine şi mă incomoda la joacă.

Atât în mine cât şi în afara mea se ducea o lupta complexă şi complicată. Tricolurile sunt foarte încăpăţânate. Încercaţi să vă imaginaţi cum cineva vă prinde gâtul şi mâinile cu sfori şi tu încerci să scapi dipserat de ele plus vă mai acoperă şi ochii. Cu cât te lupţi mai tare cu atât sforile se strâng mai rău şi totul în preajma ta devine ameţitor. De fiecare dată când mă întorc aici, asta îmi pare cel mai dificil de făcut. Să învăţ pentru a nu ştiu câta oară cum se folosesc toate chestiile noi dar vechi. Să vă ajut cu imaginaţia. Stăteam lângă piscina improvizată. Totul era ud. Toată lumea ţipa lânga urechile mele. Ochii mei erau acoperiţi de pânza verde. Copiii alergau care încotro. Simţeam mişcarea din jurul meu şi mă temeam că în orice moment voi fi dărâmat de unul dintre colegii de joacă. Cei mari nu prea sunt atenţi la noi, ăştia mai micii. Mămicile erau pierdute în conversaţiile lor. Eu nu vedeam nimic în afară de nemernicul de tricou cu care aveam o “conversaţie” intensă. Nu mi-am dat seama imediat dar  “conversaţia” cu tricoul era repetată în limbaj articulat undeva în spatele meu. Mama repeta exact fiecare replică şi se amuza teribil că folosea o voce tare morocănoasă.

-Pe bune? Hai mă, încă un pic! Bag mâna asta pe aici, şi, şi, şi ……şi tot nu mai văd nimic. Ce Dumnezeu am făcut?Ahha, gata! De data asta pot! Da, da, nuuuuu!!! Iar nu văd nimic! Tricou afurist, mâini ciudate şi greu de folosit! Nu pot, nu pot! Houdini nu ieşea din ăsta!!!  Aaahhhh, să mai încerc odata! Mâna asta pe aici acum…..

Mi-am dat seama ca mama replica exact ce conversam eu cu mine şi tricoul. Atunci una dintre mămici o întreabă pe mama dacă s-a lovit la cap spunându-i că iar se comportă ciudat. Mama s-a amuzat în sinea ei şi îi răspunde:

-Uita-te la Nicolas cât se chinuie să îşi scoată tricoul. Doar îmi imaginam ce îi trece prin căpşor acum. Îţi închipui ce luptă apriga e cu tricoul ăla încăpăţânat? Ce crezi că gândeşte  sau simte el acum când a observant că l-am vazut? În capul lui sună sigur ceva de genul ăsta: „Te uiţi ca vita în calendar! Bine că stai acolo ca tuta  şi eu mă chinui ca blegul cu nemernicul ăsta de tricou! Ridică-te şi vin-o să mă ajuţi!!!” Asta cred că e în bibilica lui acum dar e băiat mare se descurcă singur.

-Eu cred că se gândeşte cât de nebună e mă-sa şi se întreabă ce soartă cruntă a avut să pice pe mâna ei! Ajută fată copilul! Se auzea vocea critică a unei alte mămici.

-Nu încă! Aşa învaţă!

Chiar aşa scandal era în mine în acel moment? Într-un final s-a ridicat şi glorioasa mea mamă. Şi-a stins tacticos ţigara, urăsc acest prost obicei al ei. M-a ajutat într-un târziu să scap de udătura tricoului. Puteam să răcesc sau mai rău să mă sufoc în acel tricou! Asta dacă tot am adus discuţia madame! În momente ca astea i-aş spune mamei mele că poate să îşi ia filosofiile ei despre independenţă şi să le vâre în pampersul meu plin după o masă gustoasă de fructe şi iaurt şi să le pape la cină! Scuze mamă dar uneori eşti tare enervantă!

Scăpasem de tricou dar eram foarte nedumerit. Îmi dădusem seama că acea conversaţie cu tricoul fusese foarte intensă, atât de intensă încât mama a fost capabilă să îmi prindă fiecare exprimare. Vă daţi seama ce tensionat eram? Din acest motiv spun că adulţii nu înţeleg care e faza cu telepatia. Ea cu toată “ştiinţa” ei a crezut că este o combinaţie dintre intuiţia de mamă şi imaginaţia ei foarte bogată, ceea ce este bine pentru mine până la urmă. În acea zi am înţeles că dacă îţi doreşti ceva incredibil de mult, te concentrezi incredibil de tare, se pot întâmpla chestii surprinzatoare, chiar şi pentru mine. Au existat multe momente în care mami înţelegea perfect ceea ce doresc să îi coumunic dar niciodată nu a replicat atât de bine ceea ce spun. Da. mămica mea e cam anormală. Face la fel şi cu câinii sau cu alte animale. Stă în dreptul lor şi imită tot felul de dialoguri. Eu aud ce comunică şi animalele, iar mami amuză pe multă lume chiar dacă nu realizează şi crede că este doar mintea ei.

Uite aşa a început munca mea de lămurire cu mami. Mami are o abilitate şi îi place să scrie, doar că tot timpul îşi găseşte scuze şi ignoră orice mesaj care sună cam aşa: „SCRIE ACUUUM SCRIE”. Ok, sună cam înspăimântător dar profitam de orice  ocazie. Îi insuflam mamei mele dorinţa de a scrie. Mai bine spus dorinţa de a termina o carte. Pentru ca de scris, scrie mult, numai sa vă uitaţi câte manuscrise şi caiete are începute. Atât pe calculator cât şi în caiete doar că niciunul nu este terminat. Tot timpul are pretenţii să scrie într-un anume fel. Cred ca ceea ce scrie e mediocru şi greu de înţeles. Nu vă închipuiţi cât de complicat a fost să o fac să înţeleagă că e cazul să termine ceva. Până la urma, această poveste v-a avea un rol în viitor, pentru mine şi pentru David în principal dar şi pentru alţii care vor să mai creadă în poveşti frumoase. Textul aceste este incredibil de importanta pentru mine, iar ea a înţeles într-un sfârşit asta. Îmi doresc ca puterea mea de convingere să fie îndeajuns până la finalul poveştii dar nu ştiu cât voi mai beneficia de înţelepciunea şi puterea mea. Uneori totul devine ca o ceaţă densă prin care nu mai pot vedea nimic.

In principiu, mama nu prea are talent artistic. Acum îi sună în cap un: “pe bune puştiule?”  dar ăste e adevarul. Literatura clasica a apus, filtrele ei sunt însă potrivite să exprime ceva pe înţelesul meu. V-a veni ziua în care voi deveni un adolescent plin de Viaţă şi fără răbdare. Adică nu vreu să mă plictisesc singur, dacă voi începe să filosefez prea mult, în mod cert  îmi voi da cu flit singur. Vă imaginaţi să îmi dau cu flit singur? Tot filtrele mamei scuze. Să îmi ignor propria poveste, cât de varza aş fi? Bine acum încerc să mă manipulez singur nu mă luaţi prea tare în serios. Data viitoare vă voi poveste cum am venit eu pe lume! Cu furtuni, cu fulgere, cu chestii grele, cu faze în care m-am ambiţionat să învăţ rapid cum funcţionează acest trup şi cum era mami să facă un atac de cord în câteva rânuri. Azi am cam obosit totuşi aşa că fac o pauză. Nu-i uşor să o ţii pe mami într-un singur loc pentru aşa mult timp. Ne auzim în curând! Cu drag Nicolas….pardon Toma”

Din următoarele capitole: „(….) începem cu începutul. Oarecum începutul ca nu e chiar început, e momentul în care am început să exist în acest trupuşor foarte greu de manevrat (…)”.

Sper că vă place idee mea 🙂 desigur că este inspirată din fapte reale dar este îmbinată cu fantezia mea. Orice asemănare cu perosnele din realitate vă ….mulţumesc pentru inspiraţie! Orice interpretare vă aparţine. Nu ştiu dacă acest tip de poveşti sunt ideale pentru bloguri dar eu am aroganţa să cred că nu scriu doar un simplu blog 🙂 . Promit să adaug capitole oricând am timp să transcriu din minunatul meu jurnal 🙂 şi când veţi sesiza fotografia cu kinder-ul simpatic veţi găsi şi următoarele capitole 🙂

Cu drag Toma Ana-Maria L.

Photo: Kinder Joy credit la fotografie….a lui „Mă-tu” 🙂