Dacă m-ai pune să aleg un film preferat mi-ar fi aproape imposibil. De la K-pax, Shutter Island, Aviatorul, la Avatar, Atlasul Norilor şi Maşina Timpului, este foarte dificil. Nici The Nootebook sau Harry Potter nu cred că sunt departe de top. Dar dacă chiar ar trebui să aleg filmul preferat ar fi INCEPTION. Dintre toate este filmul pe care îl revăd cu plăcere în orice moment în care nu-mi place realitatea. Practic este imaginea în care îmi place să mă scufund să mă pot detaşa de alte imagini. Este un film cu multe straturi, în care, fiecare cadru sau replică mie îmi comunică ceva. Este un fenomen complex explicat şi exprimat incredibil de simplu. Probabil de aceea pe lângă acest film mulţi trec cu vederea întrebările profunde. Oamenii prind partea cu vinovăţiile, idealizările, ataşamentele, angoasele, creativitatea şi cam atât, cred că puţini înţeleg esenţa filmului. Nu vreau să fiu rea dar am discutat cu mulţi tematica filmului şi mai toţi mi-au spus că eu văd ce vreau nu ce spune filmul 🙂 este şi asta o posibilitate de aceea nu voi intra decât foarte puţin în amănuntele nebuneşti ale filmului.

„Tu ceri Inception! Ştii oare ce ceri?” „Inception este posibil dar pentru asta trebuie să poţi penetra suficient de adânc!” „Este creativitatea în cea mai pură formă a sa!”. Să poţi „implata” un vis despre lume într-o lume a viselor. Practic în viaţa conştientă noi suntem limitaţi. Se pare că alta este povestea în visele pe care le avem noapte. Mie una îmi sună ciudat când aud oameni care spun „nu ştiu ce am visat” sau „eu nu visez”. Eu îmi amintesc foarte bine vise  pe care le-am avut în copilărie uneori mai bine decât îmi amintesc experienţe reale. Unii mai neinspiraţi să spunem, ar crede că nu e chiar normal acum depinde cine din ce unghi priveşte. Nu ştiu de ce pot face asta dar pentru mine asta a fost cheia multor dileme. La început când nu ştii cam care sunt procesele din spatele viselor ai impresia că totul fie nu are logică fie este mistică. Uneori te poţi speria de anumite răspunsuri pe care le poţi identifica în vis, alteori este amuzant să vezi cum visul coincide cu realitatea, asta dacă ştii cum îţi funcţionează lumea simbolică interioară. Mulţi oameni confirmă că în vis au „primit mesaje” importante şi există persoane care au putut rezolva întregi teorii de matematică în vis, alţii au creat în vis lucruri cu totul şi cu totul noi. Există declaraţii ale unor oameni precum Tesala care susţin că pentru ei zona de vis şi imaginaţie nu era uşor de deosebit de cea reală, se pare că diferenţa dintre geniu şi nebunie o face modul în care poţi controla acea arie a minţii tale. Deci, nu este de mirare că acest film mă fascinează în cel mai frumos mod posibil. Să poţi naviga în vis, este o abiltate pe care puţini o au şi mai puţini o înţeleg. Să poţi naviga în visurile altora este o realizare să poţi naviga în visele altora este o minune. Filmul cam asta vrea să arate. Puterea creierului uman în vis. Să ai o „secetă” de vise, pentru mine este cea mai oribilă suferinţă pe care o poate experimenta un om.

Secvenţa în care eroii filmului caută un sedativ puternic pentru a induce Inception este una memorabilă pentru că ei sunt duşi într-o cameră în care mai multe persoane sunt conectate la un singur vis mai clar la un singur visãtor. Oamenii stau inerţi visând în urma sedării. Cineva întreabă „De ce fac asta, de ce plătesc pentru asta?” un bătrân înţelep răspunde „Ei vin aici să fie lucizi  (să fie treziţi). Pentru ei lumea viselor a devnit lumea reală, cine eşti tu să conteşti asta?”. Această secenă prezintă o realitate de care cred că puţini sunt conştienţi, oare de ce? Poate pentru că puţini înţeleg cum funcţionează sedativele. În film, inabilitatea de a putea visa este o mare problemă. Psihologii ar trebui să înţeleagă şi de ce. De ce nu se poate odihni şi relaxa un creier suficient de mult să poată vedea ce visează, adică să-şi amintească. Oboseală, stres, probleme, puţini visează pentru că puţini pun capul pe pernă relaxaţi. Aşa că poţi visa pe sedative „virtuale” că  există antestezic pentru „seceta de vise”. Sună foarte ciudat ce spun eu mai ales dacă nu ai cunoştinţe aprofundate. Mergem pe încredere, plus că din ceva experienţe vă pot spune că atunci când „seceta de vise” apare te simţi excat ca peştele pe uscat. Eu cunosc cum e cu vise cum e fără vise. Când am perioade fără vise înţeleg că ceva mă stresează şi îmi consumă energia. Caut să mă relaxez.

Filmul Inception vorbeşte de straturile profunde ale zonelor inconştiente. Despre importanţa lumii simbolice, a asocierilor şi a creativităţii. Vorbeşte de straturi mai mult sau mai puţin profunde dar vorbeşte şi despre o idee deosebit de importantă: inserarea unei idei „străine” în cel mai adânc strat al unui visãtor. Se pare că pentru a face asta este, cum spun eroii „nevoie de imaginaţie” şi o imaginaţie deosebită, adică de un arhitect cu o imaginaţie deosebită. Eroul principal, Cobb, era arhitectul cel mai iscusit doar că el nu mai putea construi vise. De ce? Avea în el o proiecţie care masca vina neprocesată şi neintegratã cu privire la moarte soţiei sale. Practic, subconştientul său construia o proiecţie pe care el o lua mereu în vis şi nu era o proiecţie paşnică pentru că ce să vezi?”Nu putem controla subconştientul” spune Cobb, îl putem educa spune Toma 🙂 . Vinovăţiile combinate cu iubirile şi idealurile iubirii nu prea se pupă. Pentru că el comisese o eroare majoară, soţia sa nu a mai putut deosebi realul de vis. Singura scăpare când visul nu atingea limita de timp era să mori. Mureai în vis te trezeai în realitate. Am tendinţa să vă dau multe „şpoilăre” asta pentru că niciun film nu mi-a captat atenţia aşa de bine. Faptul că pot reproduce întregi dialoguri sau secvenţe ar trebui să vă spună ceva :))) A construit o închisoare doar pentru ea, numai că ea era el, pentru că ea în realitatea reală nu mai exista. În el exista doar proiecţia lui pe care o avea despre ea, o iluzie, o himeră de care nu se putea descotorosi. Vedeţi voi ce şi cum până la finalul filmului şi poate dacă sunteţi atenţi, deschideţi mai des uşa cabinetelor care se ocupă cu partea de sănătate psihică 🙂

Straturile psihicului uman sunt fascinante şi consider că Inception este o realitate cât se poate de reală. Filmul în speţă explică cât de mult contează să asociezi simbolul de emoţii, mai clar de emoţii care dau senzaţii plăcute. Cum faci asta? Filmul aratã şi implicaţiile mai puţin plăcute care apar atunci când nu ştii să faci asta, ca orice idee mãreațã are scris pe ea „ATENȚIE”. Când greşelile devin fatale şi rupturile sunt aproape iremediabile omul pierde contactul cu realitatea. Omul are o punte între el şi lumea reală. Între realitatea lui internă şi realitatea externă. Când omul „cade în el” acea pune se poate rupe şi o refacere a ei este aproape imposibilă. Deci, filmul nu vine doar cu o idee deosebit de fascinantă ci şi cu un avertisment. „Să pot face asta am nevoie să cunosc totul despre tine. Absolut totul. Nimic nu ne poate lua prin surpindere!”.

„A: Am un subconştient foarte politicos”

„C: Ai răbdare un pic, nimănui nu-i place ca un străin sã-i umble prin minte”. „Subconştientul are un sistem de apărare. Seamănă cu globulele albe”. Cine spune că psihicul şi fizicul funcţionează diferit sau separat habar nu are despre ce vorbeşte. Este normal să existe un „sistem de alarme şi războinici” în sistemul psihic, e practic sistemul de imunitate al psihicului şi acolo unde psihicul este puternic, anticorpii atacă automat, nu este nevoie de partea conştientă ca ei să poată face asta. Când sistemul imunitar este slăbit, apar „infecţiile” cu idei să spunem. „Că ideea, ideea este ca un virus. Odată ce prinde rădăcini este aproape impsoibil să scapi de ea”. Gândeşte-te la elefanţi, ai vrea să nu faci asta dar mintea ta s-a gândit deja la ei şi dacã nu te gândeai acum te gândeşti automat eventul îi şi poți vedea în minte chiar dacã nu vrei automatul a fost declanşat de elefantul mare frumos şi alb 🙂  Nu vreau să intru în etica ideilor prezentate în film, filmul merge foarte departe cu conceptul de „vis lucid” şi postulează ideea unui mecanism exterior care să poată facilita experianţa visului colectiv. Ştiinţa inovatoare a fost mereu la limita etică, pentru că, uneori, în goana unor idei salvatoare, rar concepem şi ideea că am putea face rău. Aşa sunt unii oameni de ştiinţă, prind greu ideea cu „curiozitatea a omorât pisica”.

Scena de început, totemul în formă de „titirez” care în realitate se opreşte şi în vis este în mişcare infinită. Ancorele necesare să nu te duci pe partea cealaltă a „spiralei”, toate sunt descrie într-un mod plastic. Fiecare totem este în sine un simbol ce defineşte purtătorul. Este ceea ce leagă purtătorul de lumea reală. Un „spinăr”, un zar, o piesă de şah frumos personificată. Toate spun ceva despre o parte mai puţin văzută a filmului. Simbolistica din film este una de excepţie pentru că….INCEPTION….adică plonajarea în INCONŞTIENT. Malul de mare, trenul, clădirile dărâmate, paradoxul infinitului, labirintul, seiful, călătoria eroului. Cum spuneam simbolistică de interpretat o viaţă, toate acestea să poţi repara din interior o realţie ce ţine de exterior. Totul pentru o situaţie banală, relaţia disfuncţională tată-fiu dar peste care sunt construite zeci şi zeci de poveşti pe care eroii au nevoie să le rezolve, asta să nu spun spargă că sună urât. Da, se pare că noi nu avem probleme prea mari, doar probleme mici pe care le învelimi în tot felul de poveşti care să ne justifice comportamentele, punea dintre intern şi extern. Cu cât puntea este mai lungă cu atât poveştile mai interesante 🙂  „Nu construi niciodată din amintiri” o averizează Cobb pe tânăra învăţăcică care, la un anumit nivel îl depăşea, ca intuiţie, imaginaţie şi putere de acţiune îi era superioară. Când aduce două oglizi una în faţa celeilate şi construieşte iluzia infinitului, garda lui Cobb cade şi ea îi păcăleşte cu mult tact subconştientul care se vede pe sine. Bine, asta pentru scurt timp, apoi subconştientul prin proiecţia sa cea mai răzbunătoare atacă fără drept de apel.

Început şi final de vis, pardon de film, „cunosc acest lucru ştiu exact ce este, l-am văzut acum mulţi ani”. Totul se termină pentru a închide o buclă de evenimente şi a readuce eroii în realitatea reală. Nu vreau să dezbat prea multe pentru că filmul poate comunica pe variate trepete de înţelegere şi pentru fiecare privitor poate aduce ceva deosebit. Când nu te poți trezi este nevoie sã cazi sau mai plastic sã te scufunzi.

Am zis să vă povestesc despre singurul film pe care cred că îl pot replica din memorie, de la mimică la desfăşurarea acţiunii, oricând la orice oră din zi şi din noapte. Mda, cred că toţi avem un film pe care îl privim cu plăcere şi pe care oricât de des l-ai vedea mereu găseşti ceva nou în el. Este singurul film cu care aş pica în Limbo 😉 asta pentru că eu am nevoie uneori de explicaţii plastice ale lumii mele interioare. Cam ăsta ar fi secretul filmului şi nu numai. Ce te atinge în interior suficient de profund să te poţi „declanşa” în exterior. Ce poveşte, ce sămânţă trebuie plantată şi unde pentru a prinde rădăcini şi mai ales pentru a fi productivă. Ce poveste trebuie să construiască un arhitect pentru ca ea să nu fie distrusă de sistemul imunitar. Cât de reală să fie, secretele stau în tot felul de detalii ale imaginaţiei, creativităţii şi puterii de acţiune conştinetă. Diferența dintre proiecție şi personaje puțin o pot face. Misterul nu constă în visul lucid ci în modul lucid în care ajungi să priveşti realitatea, ori de asta cred că foarte puţini sunt capabili. Majoritatea nu ştiu că sunt în vis şi cine suntem noi să îi contrazicem 🙂

Cu drag Toma