Întreaga exitenţă umană gravitează în jurul unor sisteme de credinţe şi valori sociale. La fel cum avem o moştenire genetică, avem şi o moştenire culturală (aici într-un sens foarte larg). Moştenirea noastră culturală reprezintă absolut toate poveştile, miturile, simbolurile, credinţele, ritualurile mai mult sau mai puţin spirituale, tradiţiile, cutumele, dogmele, modelele de viaţă, visurile, dorinţele, învăţăturile, traumele sau experienţele frumoase pe care adulţii le pun cu mult tact în procesul de educaţie al copiilor. Educaţia este ceea ce noi transmitem mai departe tinerilor. Bun sau rău, trasăm drumul pe care un copil trebuie să-l urmeze în viaţă sau mai clar pe care credem că trebuie să-l urmeze. Trăim într-o societate în care schimbările vin tăvălug peste noi. Vrem să scăpăm de tot ceea ce este vechi şi disfuncţional sperând că noi, cei mai în putere vom putea da un nou curs existenţei umane. Vestea proastă? Nimic nou sub soare. Istoria, pentru cei care au învăţat ceva din ea, ne spune că umanitatea trece des prin astfel de ciocniri de sistem vechi vs sistem nou. Deci da, nimic nou sub soare, nu noi inventãm roata. Totuşi  în minunatul secol al vitezei, tinerele generaţii se confruntă cu o dilemă pe care puţini o înţeleg. Astăzi avem pe masă tot. Toate sistemele de valori, credinţe, mituri, comportamnte, dogme, cutume ale lumii. Ce facem cu ele? Ce păstrăm, ce aruncăm? La 15 ani mi-am pus prima dată această întrebare. Nu mai ştiu ce citeam dar întrebarea asta m-a lovit ca un ciocan în moalele capului. De atunci şi până astăzi pot spune că am trecut prin multe crize existenţiale sau spirituale, le puteţi spune cum vreţi. Ele au multe denumiri, depinde unde sau ce citeşti. „Nopţi negre ale sufletului” dar şi „Experienţe de vârf” în care fie simţi efectiv „cum mori o moarte infinită şi dureroasă” fie „simţi zile pline cu soare” în care ai impresia că te-ai prins cum funcţionează lumea în care trăieşti…..că înţelegi efectiv ceva.

Experienţele, diferă de la persoană la persoană. Unii ajung prin spaţii închise cu minunate zăbrele care opturează priveliştea, alţii devin brusc „iluminaţi”, alţii susţin că înţeleg sensul Divin şi tot aşa. Senzaţiile unor astfel de experienţe sunt descrise de multã lume. E o joacă ciudată a emoţiilor cu o intensitate greu de explicat. Frica e teroare şi fericirea devine euforie. Un sus foarte sus şi un jos foarte jos. Episoade psihotice, hipomanicale sau maniacale. Când sistemul de valori, credinţe şi reprezentări este „lovit” totul capătă un sens fatalist. De ce eu? De ce mie? De ce trăiesc? Ce sens am? Ce scop? Oare ceea ce cred este adevărat? Oare am făcut bine ce am făcut până acum? Oare mai existăm şi după ce corpul moare? Oare există Dumnezeu? Dacă da de unde ştiu că există? De ce oamenii fac rău? De ce cei care spun că înţeleg fac rău în mod conştient? Există o oridine pe care nu o putem sesiza? Întrebările astea vin ca o furtună şi dacă nu ai bine înfipte picioarele în pãmânt poţi zbura cu ele oriunde te duc. Unii încep să scrie, alţii să picteze, alţii să modeleze, alţii să compună, alţii să danseze, orice poţi face să scoţi din tine, să exprimi ceea ce simţi. Chestia este că dacă te apuci să faci asta este greu să mai opreşti „procesul” înainte sã se epuizeze singur, procesul sau tu, acum depinde. Brusc ai senzaţia că „te-a lovit inpiraţia Divină”, că poţi reprezenta „sensurile ascunse” ale lumii 😎. Că poţi înţelege efectiv anumite lucruri pe care înainte nu ştiai de unde să le apuci. Lumea din jur devine „oarbă”. Asta pentru că realitatea ta nu prea se mai pupă cu realitatea exterioară. De ce tu înţelegi şi alţii nu? Au înţeles şi alţii dar în acele momente tu te „vezi” doar pe tine. Apoi te uiţi la ceea ce creezi şi nu ştii de ce alţii nu pot „decripta” sensul când pentru tine este aşa de evident. Printre cititori sigur e unul, doi care ştie exact ce scriu eu aici 🙂 dar probabil, la fel ca şi mine şi-ar găsi prea greu cuvintele să poată descrie în detaliu anumite senzaţii sau trăiri.

Logic că pentru tine sensul este evident. Acolo, eşti tu nu alţii. Acolo sunt toate procesele tale interne, trecute, prezente şi poate câteva proiecţii viitoare care probabil îşi dau „upgrade”. Se dărâmă un sistem de valori şi credinţe anterior şi se construieşte un altul iar asta uneori seamănă cu o naştere alteori cu o moarte. Cumva simţi nevoia să le reperezinţi şi nu la nivel faptic. Nivelul faptelor este prea mic să poată cuprinde toată „nebunia” aia. Ai nevoie de metafore, de comparaţii, de culori, de note, de mişcări, de ecuaţii de orice ai la îndemână să poţi exprima şi integra tot ce este necesar. Cum exprimi? În funcţie de ceea ce cunoşti. Ai definiţii spirituale prin sistem, aşa vei reprezenta. Ai terorii ştiinţifice aşa vei exprima. Ţine de modul în care ai văzut lumea până atunci. Dacă ai citit doar despre spiritualitate vei merge pe idei şi simboluri spirituale, vei uita rapid de logică. Dacă ai doar logică la îndemână vei căuta o poveste logică. „Nebunia” o poţi reperezenta în multe feluri şi folosind multe filtre 🙂 . Eu am ajuns să cred că astfel de momente de criză au dat Omenirii multe sisteme de reprezentare ale lumii în care trăim. Era normal ca, în funcţie de epoca în care ele au fost experimentate să fie exprimate într-un mod anume. Revelaţii sau efectiv descoperirea unor răspunsuri logice cu privire la „user manual” ? Inspiraţie Divină sau momente în care creierul funcţionează la un nivel pe care nu îl înţelegem încă? Poate câte puţin din toate, cine ştie? Astăzi mi-e greu să cred că suntem produsul haosului. Pentru mine este mai simplu să cred că totul are logică şi sens chiar dacă nu pot eu vedea mereu logic sau sensul dar asta este concluzia mea nu este obligatorie şi a altora.

Secolul vitezei, secol în care suntem bombardaţi zi de zi cu păreile altora. De la „prea multă informaţie” astfel de experienţe pot ajunge la o intensitate greu de exprimat în cuvinte. De ce eu văd aşa şi alţii văd invers? E un mecanism de „upgrade/evoluţie” sau o  restarea a sistemelor de valori într-o epocă în care aparent nimeni nu ştie ce vrea sau ce face? Răspunsul nu este simplu. Ce păstrez şi ce arunc? De ce oamenii din jur par superficiali? De ce am senzaţia că prin mine uneori trece toată durerea şi suferinţa lumii? De ce simt nevoia să mă izolez în acelaşi timp în care caut disperat oameni ca mine, oameni cu viziuni similare într-un sistem amplu care integrează tot ce există? Se pare că astfel de experienţe sunt oarecum normale când „lucrezi intens” la construirea propriului eu, propriului sistem da valori, concepte, simboluri sau comportamente. Cine sunt eu? Dacă staţi şi analizaţi intens această întrebare veţi observa ce greu este să vă definiţi în afara funcţiilor sau rolurilor pe care le deţineţi. Există multe sisteme de reprezentare atât ale lumii exterioare cât şi ale lumii interioare, chestia este că, în anumite circumstanţe nu prea îţi mai convine niciun sistem de reprezentare. În toate trebuie să completezi cu ceva sau să scoţi ceva. De ce experienţa mea trebuie să fie ca a altora? Eu sunt special! Ete na 🙂 nimeni nu este special. În procent de 90% toţi funcţionăm la fel. Ne distingem în prea puţine lucruri. Cu toţii avem nevoi similare, dorinţe sau visuri. Cu toţii vrem să fim iubiţi, apreciaţi, acceptaţi. Cine spune că nu-i aşa, minte sau e bolnav! Asta e fiinţa umană. Criza apare tocmai pentru că simţim cum nu mai aparţinem. Cã ceva ne-a „scos din rãdãcinã” şi acum cãutãm sã ne „înfigem” în orice ne poate „împãmânteni”. Ceva se petrece. Că modul în care vedem lumea nu mai coincide la cum văd alţii lumea. În anumite crize,  tendinţa de izolare este destul de puternică pentru că „nimeni nu înţelege” sau „nimeni nu ştie prin ce trec” sau poţi simţi foarte conştient anumite lucruri care descoperi că nu prea îţi aparţin. Te izolezi pentru că toate trăirile sunt greu de procesat, parcă în acele momente sunt suficiente doar trăirile tale. Tristeţea singurătăţii începe să te inunde. Cum ieşi de acolo? Păi uneori laşi procesul să-şi facă de cap. Scrii, pictezi, dansezi, cânţi, devii vegan, devii brusc spiritual sau ateu. Alteori îţi dai două palme şi ieşi de acolo pentru că realizezi că o iei pe arătură şi pierzi contactul cu realitatea colectivă. Ideea este să nu rămâi blocat în astfel de experienţe. Fie ele de „sus” sau „de jos”. La cât material „spiritual” inundă reţelele de socializare cred că este imposibil să nu apară astfel de crize la din ce în ce mai multe persoane. Faza este că nu există o reţetă unică şi universalvalabilă! Astfel de crize pot apãrea în cele mai diverse contexte, de la un decese sau divorţ şi pânã la o banalã frazã care îţi contestã întreg sistemul de credinţe.

Fie că trăiţi „experienţe de vârf” foarte intense în care simţiţi efectiv sensul Vieţii, fie că aveţi momente de „jos foarte dureroase”, ideea este simplă: nu vă opriţi iar în cazul în care nu mai faceţi faţă cereţi sprijin în acord cu propriul sistem. Dacă eşti un om foarte logic o explicaţie spirituală o să te lase rece la fel cred că funcţionează şi invers. Cred că în acele momente omul are nevoie de stabilitate şi de orice poveste cu care rezonează indiferent cât de abarentă poate părea ea. După ce sistemul începe să se stabilzeze probabil pot fi acceptate şi alte variante dar în momentele acelea dacă cineva crede că se „transformă în şaman” părerea mea este să nu vină nici un interesant să-i spună că nu este aşa 🙂 Este doar părerea mea cu care probabil, mulţi nu vor fi de acord. Este doar o părere, trataţi-o ca atare. Eu cred că din ce în ce mai multe persoane vor avea astfel de crize ca efect la mediul social incredibil de complicat în care trăim. Unii cred o chestie, alţii altă chestie. Pentru unii un comportament x este normal pentru alţii este anormal. Este un mic haos prezentul şi cum mulţi nu simţim nevoia să ne izolăm de lume ba din contră, cred că astfel de crize sunt inevitabile. Jung spunea că atunci când doi oameni se întâlnesc există o „reacţie chimică” ei bine, cum o fi reacţia când zeci şi zeci şi zeci de sisteme se întâlnesc? Este un efect al internetului, al informaţiilor mai mult sau mai puţin adevărate, al globalizarii şi eu zic că înainte de stabilizare există…..destabilizare. Voită sau nu, sincer nu mă pot pronunţa. Uneori cred că este un efect al ignoranţei şi prostiei umane alteori…..parcă prea multă prostie din asta miroase a intenţie. Prea mult, prea repede, cum să „prjeşti” nişte lucruri……spargi sisteme de valori, este cel mai simplu. Apoi pui „upgrade” şi vedem ce iese. Multe lucruri pot fi viciate cu sau fără intenţie parerea mea este că nimeni nu poate controla chiar tot, ce o să iasă……om trăi….om vedea.

Urmăresc multe forumuri unde sute de persoane vorbesc despre astfel de experienţe la fel cum alte sute le contestă şi alte câteva zeci le caută. Probabil viteza de mişcare la care a ajuns umanitatea în acest minunat secol dă asemenea „efecte” sau probabil ele au existat mereu doar că acum sunt evidente. Cum este realitatea sistemului în care m-am născut eu vs realitatea sistemelor pe care le descopăr on-line sau la tv? Avem impresia că tot ce vine spre noi nu ne influenţează. Ce rahat? E doar o postare. E doar o memã. Ei bine, creierul ştie el ce ştie. Disonanţa între ce ştie el şi ce vede unori poate fi cruntă. Mama m-a educat să fiu tolernată, cu toate acestea zi de zi văd oameni intoleranţi. E cum ştiu eu sau cum ştiu ei? Zi de zi căutăm şi căutăm şi căutăm răspunsuri. Chestia este că nu există răspunsuri personalizate. Există generalităţi. Trebuie să ai o criză existenţială, nu terebuie să ai o criză existenţială. Trebuie să crezi în ceva superior, nu trebuie să crezi în ceva superior. Trebui să mănânci carne, nu trebuie să mănânci carne. Trebuie să iubeşti necondiţionat, nu trebuie să te ataşezi de oameni. Trebui să simţi asta, nu trebuie să simţi asta. Trebuie să crezi asta, nu trebuie să crezi asta. Trebuie să gândeşti asta, nu trebuie să gândeşti asta. Vă sună cunoscut? Câte idei disonante vedeţi zi de zi? Dacă eşti „hipersensibil” la mediul extern poţi experimenta crize de acest gen la o intensitate care te poate ameţi şi dezorienta. Senzaţiile nu sunt plăcute şi uneori te întrebi de ce naiba caută omul astfel de trăiri.

Oricum, empiric vorbind, chiar dacă există puncte comune, ele diferă foarte mult de la om la om.  Creierul caută logică, ce să vezi? Nu o poate găsi mereu. De milenii oamenii spun că în astfel de momente trebuie să „let go” gen. Adică să nu te ataşezi de nicio idee. Chestia este că nu este chiar aşa simplu. Mai ales dacă trăieşti în culturi puternic prinse în Viaţa Simbolică. Delirul mistic nu-i departe şi dacă nu ai ce face cauţi şi tot felul de substanţe care să intensifice nişte lucuri. Eu una zic să nu faci asta dacă bagi creierul „pe repede înainte” este posibil să îl prăjeşti la cel mai serios mod posbil. Avem o viaţă simbolică, fie că oamenii vor să recunoască asta sau nu. Avem o zonă în noi care „nu se explică ştiinţific” dar care, atunci când iese la suprafaţă nu e uşor de procesat. E ca o formulă de asocieri, mituri, poveşti, experienţe, simboluri, credinţe, valori…..e ca un arbore pe al cărui trunchi cobori în căutarea rădăcinilor.  Ce se leagă cu ce? Ce vine de unde şi cum? Unii asociează anumite idei cu rai sau iad, alţii cu nirvana, alţii cu formule matematice…..vedeţi de aici şi diversitatea poveştilor unor astfel de experienţe. De la zeităţi la şerpi la formule matematice la Coloana Infinitului depinde de complexitatea sistemului. E ceva în noi care vrea să se exprime şi la unii găseşte „portiţa”. Nu e o chestie mistică, nu din punctul meu de vedere. Oameni care nu au treabă cu spiritualitatea în astfel de momente au găsit tot felul de formule sau teorii. Cei spirituali au găsit la rândul lor variante de formule pentru vieţi armonioase sau cel puţin aşa susţin. Cred că nu prea poţi blama ceea ce nu ai experimentat sau nu ai înţeles. Pentru unii aceea era calea pentru alţii alta şi tot aşa. Nu există „o cale” există căi, toate care duc la Roma cică 🙂 În momente de criză este minunat să găseşti calea care te reprezintă cel mai mult în acel moment, dacă nu o găseşti o construieşti, restul e poveste şi noi oamenii avem nevoie să credem în poveşti la fel cum avem nevoie de mâncare 🙂

De ce căutăm astfel de experienţe? Pentru unii cred că deja este o modă mistico-fantastică pentru alţii este pură întâmplare. Poate pentru că, supuşi la stimuli intenşi zi de zi, nu mai are ce să ne stimuleze şi aşa găsim o portiţă spre „dreapta” când „stânga” e prea logică. Ce vă pot spune eu este că nu mereu aceste experienţe seamănă cu „Niravana”. Uneori sunt ale naibii de dureroase şi dogmele religioase au scăpat câteva descrieri poetice ale iadului 🙂 . Liniştea, pacea, mulţumirea de sine, un sistem de valori puternic, asta ar trebui să construim zi de zi. Excesul de mistico-fanstastic la fel ca şi excesul de logică te pot duce la praguri pe care Dumnezeu ştie dacă le mai poţi trece înapoi. Ideea este să armonizăm o relitate complexă care să integreze atât mediul intern cât şi cel extern. Cunosc câteva persoane care, din păcate, în căutarea lor, au rămas în „lala land”. Practic nu mai vor să se ancoreze în această realitate. Consideră că nu se merită. S-au izolat, grav este că s-au izolat în ei. Oamenii dor şi în anumite circumstanţe poţi „simţi” suferinţa altora sau mai clar sã o înţelegi/interpretezi în cel mai personal mod cu putinţã. Să devii „hipersensibil” la totul în jur este complicat. Undeva trebuie să exite un echilibru. Un echilibru între tine şi mediul tău înconjurător. Cum poţi face asta când zi de zi dai de oameni care fac pe dos? Oameni care ar face orice să încline balanţa în favoarea lor, cu orice preţ şi prin orice mijloc? Cine spune că este simplu? Nu este simplu, probabil de aceea apar şi astfel de crize. Un fel de mecanism care ajută sistemul să integreze şi ce nu-ţi convine şi poate să găsească soluţii la anumite probleme care îl macină. Un mecanism al inteligenţei existenţiale sau spirituale despre care vorbeam aici. Cum să aprinzi o lumânare la Biserică în acelaşi timp în care practici Yoga şi vorbeşti despre „iluminare” ca fiind un proces psihic perfect logic şi fără urmă de misticism în el. Cum să susţii că toate religiile, ritualurile, miturile, simbolurile, practicile lumii au sens în acelaşi timp în care ştii că ştiinţa are răspunsurile clare, nu toate dar o parte dintre ele. Cum să împaci şi religie şi ştiinţă? E stupid? Poate pentru mulţi este, eu cred că sunt doar două limbaje diferite dar care vorbesc despre fix aceleaşi chestii. Chestia este că trăim într-o lume mare, foarte mare şi nu doar că astăzi începem să sesizăm asta ci începem să sesizăm că trăim într-un Univers pe care nu-l putem cuprinde nici măcar cu imaginaţia. Atâta diversitate pe o singură planetă mică şi albastră, dacă la noi e aşa cum o fi prin alte părţi?

Răspunsul este în tine! Iete aici clişeu de trei lei, alături de multe alte clişee care azi vor să te educe să fii într-un fel anume. Nimeni nu mai spune cum a ajuns la ideea x sau y, toţi le iau dea-gata şi când ajung în aceste mirobolante crize observă că…..ce să vezi? „Nu era ideea mea, cum naiba am luat-o de bunã?” Uite daia răspunsul este în tine. Să ieşi din criză înseamnă să ai curajul să-ţi construieşti propria poveste, propriul sistem de valori, să găseşti calea de mijloc dintre tine şi restul lumii, ori asta nu te poate învăţa nimeni. Nici unul mai spiritual, nici terapeut, nici dogmă, nici practică, nici ştiinţă. Asta înveţi singur, poţi lua de la alţii diferite idei sau concepte dar cum le vei integra în sistemul tău ţine de tine. Cel mai trist este să observ cum mulţi caută extraordinarul în tot felul de chestii mai mult sau mai puţin dubioase. De la puteri extrasenzoriale la tot felul de substanţe. Căutăm senzaţionalul pentru că un apus de soare în munţi nu mai impresionează . Mult prea mulţi stimuli ne-au făcut indiferenţi la „adevăratul extaz”. Am devenit imuni la frumos şi armonie. Vrem puteri paranormale dar nu am descoperit normalul. În căutările „spirituale” sensul este altul. Probabil de aceea „iniţiaţii” vorbesc cu foarte mare atenţie despre anumite lucruri. „Testele şi examenele”din „călătorie” au un anumit sens şi presupun maturizare, fiecare test presupune „purificare”. Maturizarea presupune înţelegerea lumii simbolice care este mult mai complexă decât pare ea la prima vedere. Mereu Autorul spune ceva, faza dubioasă apare când începi efectiv să înţelegi ce vrea să spună Autorul în mod automat 😎

Poate de aceea porţile se închid în nasul multora. Lor nu le place ce „văd”. Să te „vezi” pe tine în tot ce există cum mai poţi jigni, lovi, urâ, distruge? Poate de aceea mulţi nu îşi mai pot defini Viaţa, Sensul sau Scopul. Aşteaptă un răspuns miraculos şi o „iluminare”, un salvator care să-i scoată din propriul abis pentru că nu le place ceea ce văd. Să vezi apoi cum din inconştient încep să curgă tot felul de apocalipse simbolice spre care ne îndreptăm nu pentru că ele vor exista ci pentru că nouă nu ne place să nu avem dreptate…..fatalitatea este inevitabilă pentru că suntem al naibii de buni să imaginăm tot felul de sisteme pedeapsă/recompensă. Monştrii peste tot sau doar oameni schimonosiţi de crunte suferinţe? Cum le vezi? Sunt şi în tine. Cum le schimbi? Te schimbi pe tine! Din fericire asta nu o poate face nimeni în locul tău. Să treci o astfel de criză înseamnă să te ancorezi bine în realitatea văzută şi cea mai puţin văzută, iar aici mă refer la acele lucruri care nu se văd dar care există…..relitatea altora nu o poţi vedea tu. Sistemele de gândire, valori şi credinţe ale altora nu le poţi pipăi dar ele există. Când înţelegi cum funcţionează propria ta fiinţă înţelegi că nu mai poţi judeca sau pedepsi pe nimeni. Vezi că există o serie de cauze şi efecte care se întrepătrund şi care dau variate rezultate în timp şi spaţiu. Pur şi simplu nu mai ai cum să judeci pe nimeni, pentru că nimeni din prezent nu are o vină clară, cauza originară…..Dumenezeu ştie. Pardoxal înţelegi cã existã şi plus şi minus. Şi „a construi” şi „a distruge” iar ambele sunt ok. Înţelegi ce vrei sã distrugi şi ce vrei sã construieşti întâi în tine. În astfel de experienţe se pare că iei la „mână” şi traumele sau experienţele de familie nu doar pe cele personale. Înţelegi că alţii nu au cum să înţeleagă exact ca tine lumea şi asta este ok. Aşa devii flexibil în gândire, în comportamente, în acţiuni.

Crizele existenţiale vin şi trec la fel ca experienţele de vârf, contează mai puţin cum apar, contează enorm de mult cum sunt integrate. Unii s-au apucat să scrie despre ele, alţii le-au pictat, alţii le-au cântat. Din prea multă suferinţă sau din prea multă euforie s-au născut opere de artă. Cele mai armonioase astăzi se exprimă în muzee, biblioteci sau în săli de concert. Practic, Spiritul nemuritor pe care puţin l-au atins pentru că puţini şi-au putut „sacrifica” fiinţa. Puţini ajung la măreţia aromniilor din sunete sau din matematică. Puţini au putu şă-şi exploreze fiinţa în profunzimile „nebuniei”. Puţini au dat ordine haosului.

Noi, muritorii de rând facem această majoră eroare, credem că scopul este acea „neamurire”…..acele „superputeri” acele „superînţelegeri” ale lumii, acele „superexperienţe” . Căutându-le dai de multă suferinţă când nu  le găseşti. Faima, gloria, banii, extazul, plãcerea, durerea, controlul tău asupra altora, acestea să fie scopul cunoaşterii? Ce trebuie să dai la schimb? Ştiai cã mereu existã un preţ, pentru orice zic?!

Nimeni nu este salvatorul nimănui, lumea se schimbă. Din ce în ce mai mulţi oameni îmi povestesc cu „ce se joacă” dar joaca cu propria minte nu ar trebui să fie o joacă la fel cum joaca cu mintea altora aduce după sine tot felul de repercursiuni. Credeţi sau nu suntem direcţi responsabili de ceea ce facem asta ar presupune şi o conştientizare mai profundă a ceea ce facem, vorbim sau gândim. Drumul spre iad este pavat mereu cu bune intenţii. Înainte să schimbi lumea, vezi dacă te poţi schimba pe tine. Aşa, pe final de articol, vă spun că există prin lumea asta oameni care ar face orice să profite de naivitatea unor sisteme de credinţe şi valori simple, rudimentare şi fragile. Oameni care vor profita de orice slăbiciune pe care nu o cunoaşteţi şi care vor încasa profituri imense de pe urma necunoaşterii sau a falselor cunoşteri. Oameni care au înţeles exact ce putere are un sistem de reprezentare şi cum acel sistem poate fi manipulat fără ca măcar „posesorul sistemului” să sesizez asta. Frica cea mai mare…..”Eu nu aparaţin lumii” soluţia cea mai simplă „Eu îmi aparţin Mie” iar acel „Mie” este mare şi are un sens imposibil de explicat 🙂

Cu drag Toma …..mereu necredincioasă 🙂

Photo: Fluturi

Credit: je 🙂