Nu ştiu cum este la voi dar la mine, Universul ăsta lucrează pe căi tare misterioase! Adică nu ştiu cum reuşesc, nu ştiu ce fac sau de ce, dar mereu păţesc faze de faze. Eu sunt o căpiată, atrag tot felul de chestii şi de oameni. Dacă mă întrbi cum, pana mea artistică, nu ştiu să-ţi explic ce anume lucrează la sincron. Există acele coincidenţe, acele secunde perfecte de sincronicitate, fără ele, eu de capul meu….oh well chiar nu vreau să îmi imaginez. Sunt capabilă să-mi pierd şi capul, dacă lumea din jurul meu nu ar funcţiona într-un anume fel. La a doua fază în mai puţin de o lună, se merita un articol, nu de alta dar pe bune acum, doar eu păţesc faze din astea? Pur şi simplu vreau să cred că nu sunt singura care dă de astfel de întâmplări şi de astfel de oameni. Adică reţin cele mai dubioase detalii dar îmi pierd portofelul, cheile, ochelarii, actele şi tot aşa 🙂 .

Să vă spun cum a fost. Eu, copii, ghiozdan, parc, cărţi. Toamnă afară, copiii care aleargă prin parc, eu aşezată turceşte sub un copac citind. Deci zen, wtf, toată lumea la aer şi culori de toamnă într-o minunată zi caldă. Am stat mai bine de 2 ore şi am plecat suuuuper relaxată cu copiii obosiţi şi cu gândul că vor adormi devreme. Cum spuneam: zen mode. Ajung acasă, băiatul meu cel mare mă anunţă că-şi face duş singur, iar cel mic că e ok dacă nu face baie. Tata a făcut şi mâncare, deci, nu ştiu cum să vă spun, dar cred că s-au aliniat planetele sau ceva 🙂 . După ce le fac duş şi se pun la desene fără să se cert….minune, eu vă tot spun că azi a fost cu minuni, apoi sună telefonul. Văd un număr necunoscut, iar în general după anumite ore nu mai răspund decât dacă îmi spui că a luat foc oraşul sau au invadat ruşii 🙂 . Nu ştiu prin ce minune, am răspuns „Bună, sunt Claudia” ok, nu se auzea bine, „Bună, care Claudia” vocea spune „Claudia Iordache” ihh, ok, „acum ce-am mai făcut”, dar faza asta era în creieraşul meu. „Bună Claudia”, „Hei, tu cumva ai fost în parc ….” acum nu vă zic şi unde 🙂 eu răspund automat „Yes, abia am ajuns acasă” . „Ţi-ai uitat portofelul”. Io, tâmpită cum sunt, stau să procesez, Claudia insistă. „M-am uitat în el şi ţi-am văzut poza” în creierul meu îmi făceam procese de conştiinţă de genul: Doamne unde mi-o fi capul 🙂 vă spun tot io: în nori 🙂 . După o zi aşa mişto am tendinţa să plutesc 🙂 şi nu prea sunt atentă la chestii mărunte. „Claudia, vin eu în 5 minute să-l iau şi merci” „Ok, te aştept”. Să vă spun care e faza cu Claudia, practic noi vedem aceleaşi lucruri dar din perspective diferite. Astă iarnă ne-am cam „contrat” pe nişte chestii mai mult sau mai puţin profesionale. Cum eu nu pot să tac, am cam întrecut limita şi Claudia cred că s-a supărat. Bine, sigur s-a supărat că m-a blocat pe FB 🙂 . Ea m-a blocat, eu am înjurat în gând şi ne-am văzut de viaţă. Să vă spun că discuţia era despre ideea dacă un om îşi poate pierde sinele sau nu. Nu are sens să vă povestesc că am sărit calul şi la câteva luni am avut aşa o mini tentativă să-mi cer scuze, dar m-am lăsat la mâna mea. Uneori când simt că am dreptate sunt foarte, dar foarte ordinară 🙂 adică am catraliarde de argumente 🙂 . Aşa sunt eu, era o chestie profesională, nu personală.

Pe drum spre parc, stăteam să mă întreb care sunt şansele ca unu: eu să-mi pierd portofelul, jur că era pe scaunul din dreapta cănd am parcat. Adică, nu ştiu cum ar putea să cadă de acolo. Poate l-am dat jos când am pus ghiozdanul sau cine ştie, nu ştiu dacă a picat cum nu l-am văzut, în fine. Doi: care erau şansele să mă întâlnesc cu Claudia într-un parc când ştiu că ea nu are copii, care erau şansele să fie un parc în afara oraşului şi mai ales care erau şansele ca tocmai ea să-mi găsească portofelul şi eu să mă simt că o tută 🙂 . Universul ăsta are moduri tare mişto de lucru, trebuie să recunoaşteţi. Am aliniat copii ca la armată: „Plec fix 10 minute, Alex eşti la comandă, nu daţi foc la casă la şi 43 sunt înapoi şi o sfecliţi dacă faceţi ceva” 🙂 Aştept momentul de câteva săptămâni să fac o probă de 10-15 minute să-i las singuri. Tadada, de voie de nevoie, acum n-am mai avut scuze. Am urcat în maşină. Am ajuns, am salutat, am mai scos un pui de pupăză pe gură că nu m-am putut abţine „băi nu ştiu cum fac dar chiar nu reuşesc să pierd ceva”. Mă grăbeam, n-am avut timp să-i explic Claudiei la ce mă refeream şi sper că nu s-a supărat, chiar nu era o aluzie la discuţia noastră era un fel de insight foarte puternic. Aşa că merci Claudia eşti o bomboană de femeie şi scuze că eu sunt uneori o acritură, cel puţin din exterior ştiu că aşa poate părea.

Ajung acasă, casa întreagă, copii la desene. Nu murise nimeni, nu luase nimic foc, cel puţin nu mirose a ars, nu era nimeni rănit sau ceva. Deci minune! Îl sun pe soţul meu, pentru că el este singurul martor la toate fazele astea bizare de ani de zile şi mereu îl sun pe el foarte bucuroasă când cineva îmi arată că poţi spera în bunătatea şi moralitatea oamenilor. El mereu îmi reproşează că sunt o idealistă iar cu evenimentele mele caut mereu să-l conving că nu-i aşa. Acum două săptămâni, într-o mercuri, am uitat pe plajă ochelarii mei minunaţi. Nu îi scot des din maşină, pentru că sunt ochelarii mei pentru condus dar eram la plajă. Ca tuta, iar am plecat aeriană. Cât am stat la hotel n-am avut nevoie de ei şi sâmbătă mă trezesc că proasta: WTF unde-s ochelarii mei? I-am uitat pe plajă, bravo mă! Îi dau mesaj soţului meu, nu valoarea ochelarilor era importantă, dar ideea să conduc fără mă cam panica. Este foarte greu să conduci pe autostradă cu o pereche de ochi sensibiloşi ca ai mei 🙂 . Credeţi că speram să-i mai găsesc, care erau şansele ca ochelarii mei să fi ajuns la cineva din staff, care erau şansele ca acel cineva să fie în tură încă (era sfârşit de sezon) care erau şansele să-mi dea ochelarii înapoi, erau unisex şi nu erau chiar ieftini. Răspunsul este „da” eu speram, nu, ştiam că îi voi recupera. Am mers la barul de pe plajă, am întrebat, iniţial nu îşi aminteau, am insistat că nu pot şofa fără ei şi după câteva fracţiuni de secundă o voce din spate spune „cred că sunt aia negrii din sertar”. Yes, erau ochelarii mei şi se reîntorceau la posesoarea de drept, adică je. Soţul meu mă ascultă şi astăzi, mă dojeneşte aşa cum face mereu, dar încheie „la barza chioară”. Bă, chioară, chioară dar ceva oi face eu bine, când am nevoie de ceva fie găsesc eu ceva-ul sau ceva-ul mă găseşte pe mine 🙂 . Am început să-mi aduc aminte şi alte faze cu cheile şi telefonul uitate pe o scară de bloc, cu geanta lăsată într-un magazin, cu cheile de la maşină lăsate pe o tejghea în mall, cu foi importante pierdute prin autobuz sau cu lucrarea de licenţă uitată pe scările Universităţii cu o oră înainte de predare şi multe altele. O ameţită îmi spun mereu cei din jurul meu 🙂 probabil, dar pe mine fazele astea nu mă mai uimesc de foarte mult timp, m-au uimit astăzi pentru că eu am o „superstiţie” legată de ele. Nu vi-o spun că doar e superstiţie şi nu se spune 🙂 ştiu doar că două la intervale aşa scurte mă anunţă că-s unde trebuie să fiu 🙂 .

Am vrut să vă povestesc şi vouă, sunt convinsă că nu doar pe mine mă iubeşte cineva acolo sus 🙂

Cu drag Toma şi mulţumesc Claudia

P.S n-am rezistat până mâine că azi am simţit să scriu, atingând şi obiectivul de minim două articole pe săptămână deci merci Claudia pentru inspiraţie 🙂 ihh să vă spun că am uitat să iau toate rechizitele copiilor….acu am văzut 🙂

PS.PS dacă sunt prea multe greşeli pe litere sooory tre să culc copii n-am timp să-l iau la mână dar sunt convinsă că înţelegeţi voi ideea zilei mele mai mult decât productive

P.S P.S P.S nu eu am stricat bmw-ul din fotografia articolulului de azi-dimineaţă 🙂 lol aşa l-am găsit jur 🙂 plus că nu este tipul de motor pe care eu l-aş conduce, chiar dacă pare puternic, uitaţi-vă ce uşor se îndoie tabla n-ar face faţă 🙂 link la articol aici

Photo. „This is God” credit MEEE 🙂