„Există două categorii de oameni: cei care au vicii şi cei care nu recunosc că au vicii. Caută în alţii virtuţiile şi în tine viciile”

Plăcerea de a bârfi, de a „discuta” persoane, de a blama, de a împrăştia zvonuri mai mult sau mai puţin adevărate. Conform DEX avem urmărtoarea definiţie bârfi v [At: PRAV. MOLD. 132₂ / V: băr-, (nob) îm- / Pzi: -fesc / E: nct] 1-2 vtr A (se) vorbi de rău Si: a defăima, a cleveti, a huli. 3 vt A flecări, a îndruga verzi și uscate. Conform Codului Penal avem proceduri şi legi pe care nu le vom aduce în discuţie momentan. Ideea este simplă, în ciuda faptului că oamenii cunosc ideea de „nu e ok să bârfeşti” totuşi o fac. Mda, ştiu voi nu bârfiţi, nimeni nu bârfeşte pentru că nu este frumos dar hadeţi să fim serioşi, ce plăcere deosebită avem când vedem ceva „imoral” apoi ne punem rapid în rolulurile de procuror, judecător şi de ce nu executor. Există o plăcere aparte atunci când oamenii se întâlnesc să discute alţi oameni. Bârfa nu „discută” comportamente, bârfa discută oameni. Bârfa are un scop precis chiar dacă mulţi nu sunt conştienţi de asta, în primul rând acel scop vizează inflamarea artificială a stimei de sine.

Ştim că e „rău”, ştim că rănim oameni, ştim că nu este treaba noastră să ne băgăm pe viaţa şi sufletul altora dar totuşi facem asta. De ce bârfim? Care sunt mecanismele sociale din spatele bârfelor, care este psihologia bârfei? Există ceva ipoteze, una dintre ele ne spune că bârfa este un mecanism de adaptare socială. Mda, cică ne simţim bine să ştim că oamenii cu care „împărţim” bârfa „gândesc” ca noi, ne face să ne simţim într-un fel validaţi, bonus primim recompensa de „încredere” pe principiul că „am încredere că nu vei spune mai departe”. O altă teorie vizează Triunghiul Dramei. Atunci când omul nu se simte bine cu el/ea devine agresor. Oooo da, a bârfi este o formă de agresivitate „mascată”. Cine vrea să fie victimă? E mai cool să fi agresor. Te face să te simţi „puternic” pentru că tu şti sau „vezi” chestii pe care alţii nu le văd/ştiu. Asta te face special, te face să te simţi bine cu tine. Mai avem o teorie interesantă care spune că bârfa este un mecanism de proiecţie a ceea ce nu acceptăm sau nu tolerăm la noi. Aici ar trebui să dezbatem şi invidia pe principiul următor: bârfitorul undeva, prin umbrele lui întunecate ar vrea să facă nişte chestii, pentru că nu are curajul să le facă, proiectează pe cel care le face. „Are copii acasă şi umblă de nebună pe unde apucă” 🙂 Ar mai exista şi alte teorii care vizează tiparele din educaţia timpurie dar ne oprim aici, presupun ca prindeţi ideea de bază repede 🙂

Oamenii bârfesc nu pentru că vor să „repare” ceva sau pe cineva, nu pentru că pot schimba ceva, nu pentru că este o formă de a propaga moralitate, oamenii bârfesc pentru că undeva în creierul lor primesc „injecţii chimice” care le crează plăcere. Principiul este simplu „eu sunt superior lui X deci X este un/……pentru că face asta”. Bârfa vine la pachet cu multe alte lucruri, de exemplu o stimă de sine foarte scăzută. Aparent, cei care practică acest sport naţional par să deţină controlul, par puternici, par stăpâni pe situaţie, psihologic vorbind nu prea sunt 🙂 Un comportament de acest gen poate duce un om ca mine rapid cu gândul la tipare specifice unei copilării mai puţin plăcute, o copilărie în care comparaţia şi cenzura au fost la putere. Lipsa de înţelegere faţă de anumite comportamente, judecarea excesivă a ceea ce unii consideră „imoral” duce la „blamarea socială”. Suntem un popor educat prin RUŞINE. Ooo da, „e ruşine să faci asta” ,”nu e frumos”, „nu spune asta că e urât”. Normele sociale de care depindem au printre rotiţele lor şi „mecanismele” specifice bârfelor şi bârfitorilor. Le impunem nu pentru că este „bine” sau „rău” ci pentru că aşa am fost „dresaţi”: să executăm tot ceea ce nu înţelegem. „Hmmm, de ce îi merge lu’ asta aşa bine? Sigur face ceva indecent, imoral sau de ce nu ilegal” 🙂 . Ciudat că trăim în secolul xx1, criticăm aprig anumite comportamente specifice „epocii întunecate” dar am rămas la stadiul de omenilor din triburi. Aaa, este şi asta o teorie, bârfim pentru că atunci când trăiam în triburi era un mecanism de integrare la normele specifice acelui trib.

Bârfa se opreşte când atinge o ureche înţeleaptă, aşa spunea un citat de FB, cu toate acestea ieri găsesc pe Insta un cont foarte popular care se ocupă cu distribuirea bârfelor. E hai, v-am mai spus că transmitem idei de „epocă” prin comportamente nu prin vorbe. Se pare că tânăra generaţie nu se dezice de vechile cutume, tradiţii şi credinţe nescrise. Păi cum să facă asta când noi, adulţii, ne purăm ca la grupa mică pregătitoare. Să fim serioşi, chiar dacă nu recunoaşte nimeni bârfa oferă plăcere. E ceva în comparaţia cu cel care face „nasolia”, cu cel care, conform standardelor personale face ceva ce „nu trebuie făcut pentru că e ruşine”. Mecanismul este simplu „eu nu fac asta, eu superior, eu moral, eu perfect” 🙂 . Oamenii care discută oameni uită să aducă în dezbatere şi comportamentul personal. Oamenii care discută oameni fără dovezi palpabile atrag atenţie. De ce? Pentru că asta caută. Undeva, în copilăria lor cineva a uitat să le ofere acea atenţie. E trist, e chiar patologic uneori, pentru că astfel de „descărcări” sau defulări nu sunt productive în primul rând pentru cei care le practică. Furia latentă afectează anumite organe şi are tendinţa „să roadă” până în punctul în care organismul se degradează grav şi iremediabil.

Gura lumii nu o astupă nici vântul nici pământul. Dacă am învăţa ceva din înţelepciunea transmisă de generaţiile mai în etate poate nu am mai folosi astfel de proverbe. „Nu cleveti că-i păcat”. Este, este în primul rând un păcat îndreptat spre propria persoană. „Păcat” traducem aici ca „act ratat” adică în sensul lui foarte exact. Este un act ratat, pentru că ne spunem în primul rând nouă ceva: „tanti e o panaramă” întrebarea unei tanti mai isteţe este: „tu aşa te simţi?”. Jocul proiecţiilor este minunat atunci când îl înţelegi. Practic este imposibil să te superi pe cineva când înţelegi mecanismul de „cine zice ăla este ca măgarul din poveste” 🙂 . Cum poţi să ai sentimente de furie faţă de oameni care suferă? Cum poţi judeca oameni care suferă, în primul rând de ei? Da, ei suferă, pentru că nu se suferă pe ei. Ceva în mecanismele lor nu funcţionează cum trebuie, atunci caută conformarea la normă. Normalul în teorie este dat de majoritate dar ce te faci când eşti un om normal care trăieşte într-o societate anormală, societate care prin normele, cutumele şi tradiţiile sale foloseşte ruşinea şi vinovăţiile pe post de condiţionare a „comportamentelor dezirabile”. Oamenii liberi, aia cu adevărat liberi au aşa un talent deosebit să conteste tot ce e „normă anormală” prin atitudini şi comportamente „dubioase”, motiv pentru care sunt conştienţi de ce efecte pot produce comportamenele lor în mediul social „tradiţionalist” . Cei care privesc comportamentele din micile lor celule întunecate vor trece rapid degetul printre gratii şi vor face tot ce le stă în putinţă să „păstreze norma întunecată” 🙂 .

Trăim într-un secol în care se petrec multe lucruri, în care omul se pregăteşte de un salt fenomenal, cu toate acestea încă ne mai purtăm ca babele la Biserică, stăm pe la colţuri şi şuşotim „ia uite ce face aia, uite ce păr are, ce fustă scurtă, uită-l şi pe ăla ce a făcut” şi tot aşa. Bârfa ar putea fi funcţională dacă oamenii ar avea curajul să privească în ochi alţi oameni atunci când au ceva de spus. Ar avea un sens şi probabil ar regla nişte lucruri. Probabil cel pus pe scaunul „acuzatului” ar avea un drept la replică, poate ar înţelege de ce al său comportament deranjează şi poate unul mai „emancipat” ar căuta să-şi ajusteze atitudinea pentru a nu mai aduce aşa multe controverse pe tapet sau poate unul şi mai simpatic şi-ar măsura succesul pe baza acestor controverse. Cine ştie? Dacă nu ne putem privii în ochi ca nişte oameni maturi nu vom putea afla niciodată de ce acest comportament declanşează plăcere practicantului. Vrem să ne schimbăm, vrem să evoluăm, vrem să desfinţăm tot ce este urât sau vechi dar rămânem la această practică străveche 🙂 prin care atacăm ascuns, pasiv, parşiv şi nejustificat tot ceea ce nu este „conform regulamentului”. Prin „comparaţie în jos” căutăm să ne simţim mai bine. Este greu să te „compari în sus”, să te uiţi la unul mai zmeu decât tine şi să spui „bă eşti prost? Ăla de ce poate şi eu nu pot?” Cel mai uşor este să spunem „tanti face şi drege deci este o….” aşa nu poţi ridica ştafeta pentru că prin comparaţie cu X care comite nasolia eşti superior, te simţi superior. De ce să evoluezi dacă eşti „evoluat”? Aşa să fie oare?

Pe partea cealaltă a baricadei este mai simplu, atâta timp cât tu te cunoşti pe tine, atâta timp cât ştii ce faci şi ce nu faci, ce gândeşti şi ce nu gândeşti, ce simţi şi ce nu simţi, o bârfă mică te poate cel mult amuza. Cineva a spus ceva despre tine? Te-a jignit sau te-ai simţit jignit? Este o diferenţă subtilă pe care dacă o percepi nu ar trebui să ai probleme cu proiecţiile altor persoane, în cazuri extreme poţi acţiona pe căi legale unde lucrurile sunt mult mai simple. Asemenea procese sunt amuzante dacă ai ocazia să ajungi prin tribunal şi dacă simţi nevoia să dai o lecţie costisitoare unor persoane cu mentalitate de grotă. Zvonacii fac bani frumoşi, câştigă imagine, câştigă audienţă, tabloidele sunt pline de zvonuri care vând şi vând bine asta pentru că există o piaţă de consum în acest sens. Cei care consumă bârfe sunt la fel de trişti ca cei ce distribuie bârfe. Au mecansime similare şi desigur că vor intra la fel de rapid în rolul „judecătorilor”. Procedurile penale sunt destul de simple şi se bazează pe o chestie echitabilă în care cel din boxa acuzatului are dreptul la apărare 🙂 Aşa că, înainte de a vă apuca să exersaţi la acest sport naţional gândiţi-vă că există oamenii mult mai ofticoşi decât mine şi care nu tolerează prea bine anumite insulte, calomnii sau minciuni, care iau prea în serios anumite chestii şi care nu stau la discuţii filosofico-psihologice 🙂

Ca o mică şi simplă concluzie: în cazul în care distrbuiţi bârfe prin minunatul proces al telefonului fără fir folosiţi cu încredere întrebarea: „de ce fac asta?” apoi întrebarea: „de ce asta îmi dă o stare de euforie?”. Când veţi conştientiza răspunsul veţi discerne între a „a discuta oameni” şi a „discuta comportamente” când veţi dobândi această înţelegere probabil veţi sesiza de ce este important un proces terapeutic în viaţa fiecărui om la fel cum veţi înţelege că toate faptele atrag după sine şi repercursiuni. A „judeca” excesiv ceea ce nu stă în farfuria personală este un semnal de alarmă pentru multe boli ce se pot instala în organism. Somatizările nu cruţă pe nimeni, dezechilibrele psihice aduc după sine dezechilibre fizice oricât de îndreptăţiţi ne-am simţi atunci când facem ceva să rănim alţi oameni. În oglindă ne vedem doar pe noi, ce iubim sau urâm la noi, atât timp cât nu poţi spune ceva frumos despre tine, cum ai putea spune ceva frumos despre alţii?

Cu mult drag şi momentan cu mult tact vă scrie Toma, o tanti care păstrează mereu suma viciilor constantă, bună, bună dar şi când mă apucă nebuneala :)))

P.S să-mi aduceţi aminte să fac un clasament al topicurilor de bârfă, sunt şi alea tare amuzante, evidenţiază multe chestii pitite sub preşuri înalte cât Carpaţii :)))

Photo: Just smoke

Credit: colegul Marcel Horneţ