„I know the land of the fairytales” . Cunosc lumea basmelor, a poveştilor, a fanteziei, a imaginaţiei, a copilăriei şi tare tristă este viaţa celui care a uitat de această lume. Realitatea este un minunat loc al manfestărilor, este locul unde mintea, spiritul şi materialul se unesc pentru a crea, pentru a aduce la vedere tot ceea ce este nevăzut. Un basm, o poveste, o cartea, oricât de copilărească pare, este un act absolut de creaţie. Oricine poate vorbi despre realitatea palpabilă, oricine cu un pic de ambiţie poate descrie realitatea în cele mai mici detalii dar nu oricine poate vorbi despre „lumea nevăzută”. Acea lume este aparte şi aparţine copiilor sau celor care nu şi-au rătăcit prea tare „copilul interior”. Este lumea pe care puţini mai au abilitatea să o acceseze şi mai puţin să o înţeleagă. Este lumea unde s-au păstrat cu sfinţenie toate istoriile din „inconştientul” Umanităţii. Dacă ai curajul chiar şi pentru câteva momente să renunţi la ochelarii de adult poate îţi vei aminti şi tu cum funcţionează acel „nimic nu este imposibil” sau poate vei înţelege cum, timpul are alt sens în anumite colţuri de Spirit. Pentru un copil foarte puţine lucruri sunt imposibile. Pentru copii animalele au viaţă, pomii le vorbesc, florile le cântă şi vântul se joacă în părul lor. Pentru copii toate lucrurile au un sens magic, chiar dacă treptat, noi adulţii avem grijă „să-i aducem cu picioarele pe pământ”. Uneori prea repede şi prea brutal îi rupem de lumea poveştilor pentru că „cei care cred în poveşti şi fantezii sunt tot ceea ce este greşit cu această lume”. Adevărul este că un adult cu „Spirit de Copil” se descurcă un pic mai greu prin realitatea anostă şi tristă a adulţilor „serioşi” şi bine ancoraţi. Închipiuţi-vă cât de matură este Fiinţa celui capabil să contureze o lume care „nu există”. Încercaţi singuri să scrieţi o poveste, un basm, să conturaţi personaje sau peisaje pe care le puteţi vedea doar cu „ochii minţi”. Nu este aşa simplu pe cât pare 🙂 Jocul cu imaginaţia, jocul cu „mărgelele de sticlă” este imposibil celui care nu a primit „iniţierea”. Nimic nu este ascuns doar că puţini mai ştiu să privească. „Cu timpul vei vedea mai multe” spune orbul în faţa „lumii nevăzute” 🙂 Poveşti de viaţă despre care voi scrie cu altă ocazie, astăzi citim despre Cronicile atent istoriste ale Narniei, Lumea din lume….

Fascinată de basme, poveşti sau mituri mi-am aruncat un ochi şi la cei care le-au scris. Nu copii scriu poveşti, ei doar le ascultă. Maeştrii poveştilor sunt cei care încearcă să descrie realitatea fără să altereze experienţa, morala sau învăţămintele desluşite. C.S Lewis este unul dintre aceşti maeştrii şi trebuie să recunosc că oricât de mult ador sf-urile nimic nu mă provoacă mai tare ca o carte fantasy. Cel puţin asta cred cei mai mulţi, că aceste poveşti sunt fantezii, doar că aceste poveşti sunt minunate „minciuni” dăltuite să poată spune Adevărul greu de suportat în alte contexte. Cronicile din Narnia sunt cărţi fatasy. Oare? Dacă te uiţi atent, dacă ai posibilitatea să citeşti cu alte simţuri vei înţelege că aceste minunate cărţi sunt adevăratele „Cărţi Spirituale”. Ele povestesc despre călătoriile interioare ale celor mai curajoşi dintre muritori, cei care au avut curajul să plonjezeze în „absi” şi care s-au întors de acolo cu învăţături şi cunoşteri atât de simple încât puţini au abilitatea să le înţeleagă. Astăzi vom discuta despre o carte, „o carte care a fost scrisă, nu printată” o carte care a fost scrisă atunci când realitatea încojurătoare era mult prea crudă pentru a putea fi suportată de un „Spirit de Copil”. Cronicile din Narnia, alături de „Stăpânul Inelelor” sunt cărţi scrise de autori care au trăit momentele istorice dramatice ale celor două Răboaie Mondiale. Atât Lewis cât şi Tolkien au găsit căi de a „modela” realitatea interioară atunci când realitatea exterioră nu face altceva decât să îţi arate fiinţa umana la cel mai dezgustător şi morbid nivel al său.

Dacă vreţi să priviţi desfăşurarea de forţe a lui Lewis, puteţi viziona şi filmele. Scenele cu grifionii care atacă în lupte asemenea avioanelor de război ar trebui să dea multora de gândit. Eu vă recomand totuşi să citiţi cărţile înainte. Nimic nu se compară cu propriul film pe care cititorul îl construieşte cu fiecare literă. Fără să vă dau prea multe detalii, vă spun că poveştile Cronicilor din Narnia sunt o minunată incursiune în lumea mistică şi au abilitatea iniţiatică a celor deschişi să înveţe în cel mai frumos şi plăcut mod posibil. Autorul îşi ia timp să poată contura etapele maturizării pe care fiecare dintre noi ar trebui să le treacă. Gândirea magică ne ajută pentru o bună bucată de vreme şi în momente de criză ne poate deveni un aliat de nădejde. Cum pentru absolut tot este nevoie de echilibru, finalul romanelor ne pune în faţa unor alegeri pe care doar la un anumit grad de maturitate le putem face într-un mod absolut conştient şi responsabil. Mergem mai departe în lumea „poveştilor” sau ne recunoştem sensul în această existenţă? Ca orice aventură, noi, cititorii, suntem prinşi într-o lume în care binele şi răul se luptă. Curajul, demintatea, puterea de sacrificiu, integritatea, iubirea şi chiar ajutorul Divin sunt toate înglobate în minunata imagine a Regelui Leu. Aslan este cel care ghidează copii spre perioada adultă. Este cel care, intervine doar solicitat şi este cel care există în plan material doar atunci când „spiritul de copil” ştie să-L privească. „În lumea voastră am un alt nume pe care voi trebuie să învăţaţi să-L cunoaşteţi (…) Acesta este motivul pentru care v-a fost permis să veniţi în Narnia, pentru a mă cunoaşte”.

Basmele sunt pentru copii, ar spune mulţi, doar că basmele, poveştile, miturile sunt scrise de adulţi maturi. Sunt scrise pentru toţi cei care au uitat că animalele vorbesc dar „dacă le tratezi pentru prea mult timp ca pe dobitoace vor deveni dobitoace sălbăticite”. Firele narative ale acestor aventuri se ţes pentru a ajuta adulţii să-şi amintească cum arborii deţin înţelepciunea timpurilor, arbori care îşi ascund însă misterele atunci când sunt dezrădăcinaţi cu bestialitate. „S-au ascuns, au căzut în ei atât de mult încât vocea lor a amuţit”. Forţele răului, pe măsură ce cei patru aventurieri avansează în istoria Narniei, devin mai ocultate, mai ascunse. Două fete şi doi băieţi, patru fraţi care sunt meniţi să aducă echilibru într-o lume de fragilă şi îngheţată. Forţele răului, cu cât iţele se dessfac mai mult ajung nevăzute dar continuuă să provoace eroii, fii a lui Adam şi fiicele Evei. În luptele cu propriile fantome şi dorinţe ascunse nimeni nu are un loc al siguranţei, siguranţa reală se găseşte abia când maturitatea este atinsă. Cu toţii avem dorinţe ascuse, cu toţii avem slăbiciuni şi cu toţii trecem prin „nopţi negre ale sufletului” de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi. Dacă luptele din primele cărţi sunt evident ţinute cu exteriorul dominat de gheţă şi frig, lupta finală se duce mai mult la interior şi nu este o luptă care se finalizează cu înfrângerea răului absolut, frumos conturat în imaginea şarpelui-monstru . Lupta finală ţine de alegeri, alegerile complicate dintre ceea ce este corect şi ceea ce-şi doresc eroii. Sunt alegeri care ţin de maturitate şi pe care copiii ar trbui să înveţe să le facă oricât de tare ar durea ego-ul sau curiozitatea. Mai devreme sau mai târziu cu toţii sperăm să ajungem în Lumea Lui Aslan, o lume special construită „pentru inimi curajoase” dar „biletul” spre acea lume nu este niciodată ieftin sau uşor de dobândit . Ideal ar fi să trimitem în acea lume o mică părticică din noi, iar restul fiinţei să înţeleagă că aici, în această lume este nevoie de cei care au văzut Narnia. Este nevoie de cei care şi-o amintesc şi cei care pot aduce părţi din ea în realitatea nu foarte plăcută în care am fost trimişi „cu o misiune”. Desigur că nu am să vă povestesc cum induce autorul această minunată idee ar fi crud din partea mea să vă fur plăcerea propriei aventuri 🙂

În cărţile sale Lewis nu se dezice de credinţele sale creştine nici când îl „desenează” pe Aslan nici când contrurează şarpele. Spre  deosebire însă de dogmele mai greu de înţeles, metaforele din lumea lui Lewis sunt uşor de captat. Ca orice poveste nu este nevoie să-i dai crezare pentru a-i înţelege morala, iar morala este simplă: a fi matur înseamnă a avea curaj în primul rând, curaj să înfrunţi existenţa oricât de dificilă pare. A fi matru înseamnă a înţelege „lecţia sacrificiului” , lecţie care este oferită încă din primele capitole ale romanelor când eroii sunt „necopţi” dar deţin încă inocenţa cu care pot înţelege misterele lumii. În multe tradiţii „inocent” nu presupune automat prostie, presupune o înţelegere aparte a binelui şi al răului şi presupune o alegere conştientă a înfăptuirii binelui. Sună ciudat pentru că noi trăim o epocă tare alamicată la nivel spiritual. O epocă în care mulţi nu mai vor să facă diferenţa dintre bine şi rău. „poveştile” noi şi „editate” ne vorbesc despre o lume în care „răul are mereu o scuză” în care răul este mereu iertat la cel mai mic efort de îndreptare, scuza iremediabilă a toleranţei excesive. Cu toate acestea „vechile poveşti” au tendinţa să ne ancoreze în realitate. Omul matur este cel capabil să îşi păstreze inocenţa, să facă distincţia clară dintre bine şi rău. Este cel care îşi asumă decizia binelui indiferent cât de mult doare. Testele Eroilor nu le trece oricine la fel şi cu testul maturităţii. Cunosc suficient de mulţi adulţi care au mintea „îmbătrânită”, care au multe informaţii şi maturitatae de a înţelege acele informaţii la nivel cognitiv doar că, aceşti oameni nu s-au maturizat emoţional. Se poartă în continuare ca nişte copii răsfăţaţi cărora li se cuvine absolut orice. Imaturiate impiedică omul de la orice decizie asumat, nu este niciodată vina lor, mereu luptă, mereu în gardă şi mereu dornici de câştiguri uşoare, idiferent că vorbim despre romanţe sau despre lucruri materiale. Sunt acei muritori aflaţi în permanent război cu ei îşişi şi cu lumea exterioară. Sunt „Icarii” lumii sunt tot ceea ce este „greşit” cu această lume. Sunt cei ce s-au „înălţat” cu aripi de ceară spre soare şi cei ce se vor prăbuşi în sine dacă nu au abilitatea să se „trezească” din ignoranţă şi micism. Mici, nu asemni copiilor, mici în propria existenţă, mici în propria fiinţă, mici în propria viaţă, mici în propriile fapte, mici în credinţe, în sens sau scop.

Iacrii lumii sunt cei care înţeleg mecanisme dar nu înţeleg esenţialul Vieţii. Cele mai elementare lecţii le-au picat ruşinoş atunci când au renunţat la virtuţiile umane. Alegerea imoralităţilor, alegerea binelui personal în detrimentul binelui celui de lângă tine este cea mai urâtă formă a răului, este egoismul grotesc al celui fără scrupule. Egoismul îl traducem simplu prin acel comportament care te pune pe tine mereu înaintea oricui. Desigur că ai dreptul să te alegi pe tine dar asta  doar în momentul în care ai înţeles cum se măsoară binele şi răul, cum funcţionează puterea sacrificiului personal şi cum adevărata maturitate este o piatră rară la fel şi „desăvârşirea”. Dacă nu vei înţelege lecţiile, vei cădea……îţi vei frânge aripile şi vei fi sortit unei vieţi pline de lecţii care se vor repeta şi se vor repeta şi se vor repeta, crescând mereu în intensitate. Dacă eşti unul dintre cei care a uitat cum arată Narnia, te invit la lectură. Te invit să descoperi o realitate impalpabilă dar mai reală decât îşi imaginează mulţi. La fel ca orice altă poveste, are multe lecţii să-ţi ofere. Lecţiile se pot învăţa simplu şi de la tablă sau le poţi învăţa pe propria piele, alegerea, fie că vrem sau nu să recunoaştem ne aparţine. Divinul înţeles la cel mai simplu mod cu putinţă este acea variantă a noastră care ştim că există dar pe care puţin reuşesc să o atingă măcar într-o singură existenţă.

Există lucruri deosebit de frumoase în această lume, lucruri atât de sacre încât nu poţi glumi cu ele. Universul în care trăim are sens, are un tipar pe care este construit şi după care funcţionează, că unii sunt prea mici să-L vadă este altă poveste……

„Sarcina profesorului din zilele noastre nu este de a doborâ jungla, ci de a iriga deşertul” C.S Lewis

Photos….fără titlu

Credit Me

Locaţie: Munţii Bucegi 🙂