” Mă plimb prin casa îmbătrânită de timp. E soare afară, iar praful se ridică uşor printre razele ce îşi fac loc de după draperi. E la fel de cald cum îmi aminteam. Miroase a zahăr ars şi a mere coapte. Nu ştiu exact ce îmi amintesc, pentru că, orientându-mă în spaţiu, îmi dau seama că nu ştiu unde sunt. Chiar unde sunt? Casa asta pare străină şi în acelaşi timp am o vagă impresie că am mai fost pe aici. Doamne ce mare e! Câte jucării sunt aici! Îmi fac curaj şi merg spre uşa de la hol, rotesc uşor de mânerul rotund şi rece. Uşa se deschide cu un scârţâit strident, asta mă duce rapid cu gândul la un film prost de groză.

Nu era suficient că mă stresase uşa. Parchetul vechi de sub tălpile mele goale făcea un zgomot la fel de enervant. Unde Dumnezeu sunt şi de ce sunt desculţă? Mă uit un pic la mine, iar şocul este cam ciudat, am o cămaşă albă şi lungă…..ok, ce se petrece? Clar, ori visez, ori mi-au crescut aripi :). Îmi pipăi spatele, nu-s acolo. Deci ce Dumnezeu se petrece? Nu am timp să-mi răspund la întrebare, pentru că, de undeva se aude un smiorcăit înfundat. Las toate anlizele de gândire orientându-mã rapid în spaţiu. Se aude de undeva de sus. Alerg desculţă pe un şir de scări interminabile. Sesizez decât vag răceala degajată de marmura rece. Paşii se opresc în faţa unei uşi. Parcă aştept ca de nicăieri să apară iepurele lui Alice: „eternitatea, uneori este la fel de lungă ca o clipă”. Nu mai am timp să gândesc, plânsul pe care îl aud este mai dureros decât orice alt zgomot din jurul meu. Deschid uşa fără alte rațiuni prealabile. Păşesc într-o mansardă de unde zboară pe lângă mine câţiva porumbei. „Tataie avea proumbei”, fuge un gând de emoţiile mele.

Încerc să mă orientez printre umbre şi raze de soare. Parcă nu se mai aud decât suspine. Îmi fac mai mult curaj, trag cu putere o draperie care semăna mai mult cu un cearceaf. Particule de praf se ridică în aer, printre norişorii înecãcioşi pot observa un copil. Ce o căuta această fiinţă aici singură? Vreau să mă dau mai aproape, dar nu îndrăznesc, dacă se sperie? Îi privesc spatele, are părul aproape negru. Şuviţele inelate îţi dau impresia că sunt nişte arcuri relaxate. Lângă micul căpşor stau aruncate mai multe jucãri. O păpuşă, o mingie şi o maşinuţă. Ciudată combinaţie. O fi fată sau băiat? Ce întrebare tâmpită! Îmi fac curaj şi îi ating umărul, nu tresare!

-Unde ai umblat până acum!

S-a întors atât de brusc încât m-a speriat. Are o privire care ar pironi şi un lup flămând. Mă dau trei paşi în spate încercând să-mi revin.

-Ne cunoştem?

-Tu ce crezi!? Dacă te întreb pe unde umblii, tu doamna deşteaptă, ce crezi?

Ok, puştoaica asta are un temperament incredibil. De unde să o cunosc? Parcã seamănă cu cineva, dar nu înţeleg cu cine. Creierul meu nu procesează similtudinile. Las garda jos aproiindu-mã. Vocea mea, chiar dacă mirată, devine brusc caldă şi compătimitoare. Încă mă uitam de sus, aşa că mă aşez turceşte încercând să nu dau curs furiei micului arc. Era roşie la faţă, dar era aşa dulce ?

-Ce s-a întâmplat? De ce plângi!

Şi-a sters cu mult curaj obrajii, s-a ridicat în picioare şi a început să îndrepte un deget spre mine.

-M-ai pedepsit! Eşti o rea! M-ai pedepsit, nu mă mai joc cu tine! Eşti cel mai rău adult pe care îl cunosc! Toţi sunt răi, dar tu eşti cea mai rea dintre toţi! Tu m-ai pedepsit cel mai rãu!!!

Sunt un pic şocată. Chiar dacă nu înţeleg ce se întâmplă încerc să găsesc un punct comun.

-Cum te-am pedepsit? Eu în general nu pedepsesc pe nimeni. Mai zic că pedepsesc dar renunţ repede la idee. E cam stupidă şi demodată.

-Ştiu! Tocmai daia nu mai vreau să vorbesc cu tine! Eşti o rea! Îi iubeşti mai mult pe ei decât pe mine! Îţi pasă mai mult de ce spun ei decât de mine! Eşti o rea şi nu mai vreau să stau aici cu tine!

Fuge ca o zvărlugă oprindu-se în dreptul unui pian. Îi loveşte clapele furioasă. Mă ridic, nu foarte brusc şi mă apropii din nou de ea.

-De ce eşti furioasă?

-Pentru că nu mă mai laşi să fac nimic! Te uiţi la urâcioşii aia de lângă tine şi îţi este ruşine cu mine. Nu mă laşi să mă urc în pomi, nu mă laşi să mă joc cu apă, nu mă laşi să mănânc dulciuri, nu mă laşi să mă îmbrac cum vreau, nu mă laşi să vorbesc ce vreau, nu mă laşi să arunc cu pietre, mă obligi să dorm când ai tu chef, mă obligi să pap doar chestii verzi şi scârboase, nu mă laşi să pun 1000 de întrebări, nu mă laşi să merg să explorez, iar când greşesc te superi prea tare şi mă închizi aici! Te superi că sunt aia urâţi şi spun că nu ai voie să greşeşti şi te răzbuni pe mine! Voi şi perfecţiunea vostră, nimic nu ştiţi! Eşti o rea şi eu vreau să plec! Nu mai vreau să stau la tine, nu eşti nici distractivă şi nici simapatică! Vreau o altă casă, ACUM!

Loveşte din nou clapele pianului şi de data aceasta cred că a durut-o.

-Dar dulceaţă, noi adulţii avem nevoie să vă învăţăm pe voi copii cum ar trebui să fie trăită viaţa!

-Voi adulţii nu ştiţi nimic! Voi nu ştiţi să trăiţi, staţi toată ziua pe chestiilea alea luminiase şi ciudate!

Micul său deget se îndreaptă spre telefonul de lângă picioarele mele, cum Dumnezeu ajunsese acolo? Nu mai conta, micuţa era foarte supărată. Am încercat să mai spun ceva dar nu am îndrăznit pentru că a început iar să vorbească.

-Toată ziua, cât e ea de lungă alergaţi ca nişte şoricei când vine pisica în vizită. Dar nu e o alergătură frumoasă, ca aia când fugi spre leagăn sau în braţele calde ale mamei. Nu! La voi e o alergătură fără sens. Plecaţi dimineaţa în grabă, staţi toată ziua pe chestiile alea, vă plimbaţi între birouri, facturi şi bănci, iar de noi uitaţi aproape mereu. Când eşti supărată, cine crezi că te înveseleşte? Urâţii aia pe care vrei aşa mult să îi impresionezi? Nu! Eu te înveselesc când mă apuc să desenez pe foile tale sau când mă strâmb în oglindă sau când îţi arăt cât de frumoasă este pădure pe lângă care treci în fiecare zi. Eu te înveselesc când mă tăvălesc pe jos cu ceilalţi doi copii pe care nu ştiu cine ţi i-a dat în grijă pentru cã tu abia îți aminteşti de mine! Tu nuuuu eşti bunã! Tu eşti o rea, nu mã laşi sã fac nimic! Am vrut să mă strâmb la un urât care te supărase, dar nu m-ai lăsat! Am vrut să mă urc în pom fără scară după cireşe, dar nu m-ai lăsat! Am vrut să mă bat cu apă, că era prea cald, dar nu m-ai lăsat! Am vrut să ies desculţă în tricou şi pantaloni scurţi dar m-ai obligat să mă încalţ cu tocurile alea incomode! Am vrut să îmi pun vopsea de război pe faţa, m-ai obligat să-mi dau cu tot felul de chestii ciudate! Ştii ce mă jenează faţa de la tot ce pui tu acolo? Nu ştii! Eşti o urâtă şi nu mai vreau să stau la tine!

Sunt tare amuzată de boticul ăla bosumflat, e tare dulce copilul din faţa mea!

-Ei hai, că nu-i chiar aşa cum pare. Uneori trebuie să respectăm nişte reguli!

-Tu trebuie, eu nu trebuie nimic! Eu când vreau ceva fac, nu mai vreau să-ţi cer voie! Vreau acum să mănânc un tort maaare de ciocolată cu multă frişcă!

-Dar o să-ţi fie rău!

-Aşa şi? Înainte să îmi fie rău o să-mi fie bine şi de unde ştii tu că o să-mi fie rău?

-Pă ştiu, pentru că am făcut asta şi mi-a fost rău!

-Dar eu nu sunt ca tine! Tu eşti la fel de urâtă ca ceilalţi, ba chiar mai urâtă, pentru că tu eşti cea care ar trebui să îmi poarte de grijă! Mi-ai promis!

Hmmm, cred că înţeleg.

-Păi eu îţi port de grijă. Vezi tu? Eu nu te pedepsesc, doar te pitesc! Urâţii aia, nu-mi pasă de ei dar îmi pasă de tine. Ăia, te pot răni, te pot chiar ucide, iar eu nu vreau să păţeşti ceva!

Faţa ei s-a luminat brusc, dar obrăjorii erau încă roşii de la plâns aşa că am continuat.

-Vezi tu? Uneori te poţi răni şi singurică. Dacă te urci în pom, de exemplu, fără scară, te poţi accidenta. Eu doar încerc să te protejez. Uite, nu mai fi supărată! Hai să îţi arăt ceva care sigur o să îţi placă.

-Vrei să mă păcaleşti!

Ştia că nu o păcălesc, dar am stat o clipă să-i mai explic.

-Nu te păcălesc. Ai un pic de încredere. Înainte de surpriză, hai să facem o înţelegere: dacă tu ai încredere în mine, vei vedea că sunt mereu lângă tine chiar dacã nu mã vezi. Când te aduc aici, data viitoare voi avea grijă să ai mai multe lucuri cu care să te joci, aşa să nu te mai plictiseşti sau sã te simți singurã. Îmi e drag de tine când ne jucăm cu alţi copii. Te ador când te strâmbi, dar uneori vrei să şi loveşti, iar asta nu-i frumos, chiar dacă unii urâţi merită! Să ştii că nici cu mâncare nu este frumos să arunci, dar asta este altă poveste.

-Iar mă cerţi!

-Nu te cert, dar te înţeleg perfect. Uneori, noi adulţii, sunt prea prinşi în vieţiile astea plictisitoare, motiv pentru care m-am gândit să facem ceva frumos împreună!

-Ceee, ceee!?

Sărea ca un iepuaş şi era tare comică. Am luat-o de mânuţa durdulie, am coborât amândouă desculţe pe scări. Jos, în hol pe un trepied era o cameră foto.

-NUUUU CREEED! L-ai convins să ne ia camera!! Yeeeeyyy!

-Nu l-am convins eu, tu l-ai convins cu ochii tăi frumoşi şi cu boticul ăla pe care nici un suflet cald nu-l poate refuza.

-Şi ce facem acum?

-Dacă eşti cuminte…

-Iar începi? Vrei să plâng iar?

-Doamne, eşti o mică santajistă, dacă te porţi….

-Mă port cum simt!

-Clar, nu o scoatem la capăt! Hai să văd dacă o dăm la pace. Dacă facem noi muuulte fotografii  să le arătăm altor copii ca tine ce frumoasă este lumea, ţi-ar plăcea?

-Daaaa! Eu ştiu ce frumoasă este!

-Ştiu că ştii! Mai vreau să te rog ceva!

-Să nu mă pui să mă încalţ!

Un zâmbet mi-a apărut brusc pe faţă.

-Nu te pun să te încalţi. Aş vrea, când ne mai vedem cu urâţi din aia, în loc să fi răutăcioşă să te duci în vizită pe la ei, am aşa o vagă impresie că toţi au câte un copil pitit pe care nu îl lasă la joacă!

-Mai sunt copii ca mine?

-Ooo da! Te-ai jucat cu câţiva, dar ai uitat! A şi să nu uit! Noi două facem fotografii, iar cineva foarte special o să scrie poveşti la toate!

-Ceeee taaaare! Hahahaha, hai la joacă!

M-a luat de mână, am păşit desculţe afară din casă. Cu o mână o ţineam pe ea şi în cealaltă aveam camer. Din spate simţeam că mai sunt privită şi de alţi ochi, dar acum tot ce conta era că puteam să ne jucăm.

Aerul de vară plăcut, mirosea a iarbă cositã. Micuţa fiinţă era ferictă iar eu găsisem alt mod de a face şi pe alţii fericiţi. În definitiv, ce contează în viaţa asta în afară de zâmbetul unui copil, mirosul de iarbă cosită şi un minunat apus de vară?”

La mulţi ani de 1 iunie dragi copii, oriunde sunteţi pitiţi. Zâmbiţi, viaţa e mişto!

Cu drag Ana