Săptămânile trecute vă spuneam că există oameni care doresc să împartă din experienţa lor, din trăirile lor dar cel mai important din lecţiile lor. Cu mare drag îmi place să-i ascult, apoi să le scriu poveştile aici. Nu este uşor să vorbeşti despre lumea din interiorul tău aşa că pe ici pe colo mi-am permis să conturez textul fără alterez perspectiva ce mi-a fost împărtăşită într-un mail mai mult sau mai puţin anonim. Thanks for the text, here is your story:

„Am văzut ce faci, ţi-am urmărit postările şi cam tot ceea ce scrii. E foarte interesant cum priveşti tu lumea şi cum alegi să fii privită. Mă regăsesc în multe idei, dar cel mai mult m-am regăsist într-un clip pe care l-ai postat pe explore. Acolo o tipă vorbea despre experienţa sa ca persoană diagnosticată cu TULBURARE DE PERSONALITATE BORDERLINE. M-a impresionat foarte tare acel clip, dar ce nu ne impresionează pe noi 🙂 ? Mi-ar plăcea să nu mă prezint, chiar dacă-i nepoliticos dar motivul este unul destul de raţional: la noi în ţară când vine vorba despre anumite afecţiuni, să spunem că oamenii îşi schimbă radical perspectivele din care te privesc. E trist, dar la noi nu se discută despre aceste afecţiuni. Un diagnostic în acest sens se face greu, pentru că, cei mai mulţi dintre noi cred că sun ok. Ani de zile m-am întrebat de ce mă simt aşa, de ce gândesc aşa sau de ce acţionez aşa. Presupun că ştii cum funcţionează cei ca mine. Azi avem energia la nivelul o mie, mâine abia ne ridicăm din pat. E o fluctuaţie permanentă dintre două stări care te duc rapid în confuzie. Cu timpul, se poate transforma în patologie, în boală, iar mulţi ajung să trateze cu medicamente, depresia, maia sau bipolaritatea dacă nu aleg alte căi mai dureroase. Practic, nu înţelegi cum ieri iubeai viaţa şi azi vrei să mori, sau poate nu să mori dar să te simţi apăsat de toate greutăţile lumii. E aşa ciudat, am găsit unele explicaţii, care vizează hormonii şi dezechilibrele produse de ei. Cu timpul am învăţat să mă balansez şi să mă echilibrez. La fel ca şi tine am ales să-mi explorez interiorul prin artă şi scris spre desosebire de tine, abia acum am prins curajul să scriu mai….public să spunem. Motivaţia este simplă, ştiu că sunt mulţi ca mine, cu trăiri similare, iar cei ca mine sunt mereu confuzi, nu-şi găsesc locul, nu-şi găsesc liniştea, au în ei o permanentă stare de vid pe care doresc să o umple cu ce pot sau cu ce au mai aproape. Mulţi dintre noi, nu ştiu că acel vid se poate umple cu lucruri frumoase că poţi avea o viaţă frumoasă şi echilibrată. Mulţi se tem de diagnosticul „nebun şi irecuperabil” sau de medicamentaţie. Eu am ajus greu la un terapeut şi sinceră să fiu exceptând diagnosticul nu am fost de accord cu ce metode a vrut să abordăm. Uneori am tendinţe paranoice şi nu mă simt confortabil să mă las pe mâna oricui. Ce-i drept, mecanismele mele de apărare funcţionează nu doar optim, funcţionează ca un ceas elveţian 🙂 pur şi simplu realizez imediat când ceva nu se potriveşte cu mine sau cu modul meu de funcţionare. De aceea, când aud „dă-ţi voie să faci ce simţi”, ei bine, la mine nu-i chiar aşa uşor cu acest „dat voie”. Mi-au trebuit ani să înţeleg că eu prin astfel de „pierderi ale controlului” mă pot răni, nu doar pe mine ci şi pe cei din jurul meu. Când aveam acele perioade de „high” să spunem că făceam multe tâmpenii. Eram agresivă, consumam mult alcool, fumam excesiv şi ripostam din orice, practic primul semnal de alarmă apare atunci când îţi faci rău ţie sau celor din jurul tău, iar asta cred că este valabil pentru oricine, nu doar pentru bordări 🙂 . Nu suportam să-mi spună cineva ce trebuie să fac sau cum să fac, modul meu de a vedea sau a simţi lumea era tare bizar, cum să-mi spui ce să fac când nu înţelegi cine sunt? Am trecut şi prin momente în care, fără un motiv aparent, întreaga mea lume se prăbuşea iar acel vid interior mă cuprindea şi mă sufoca. Pur şi simplu, vedeam o poză sau poate o pasăre în zbor sau poate o ştire la tv care mă ducea într-o stare de chin, dacă nu ai trecut pe acolo este greu să înţelegi cum este acea trăire. Te consumă şi simţi nevoia să te îndepărtezi dar nu ştii de ce sau de cine. Nu înţelegi de unde vine şi ce scop are, te simţi confuz, te simţi pierdut, pentru că este dificil să îi explici cuiva cum #oameniidor. Efectiv, oamenii din jurul tău dor, nu ştiu cum să explic asta. Senzaţia este ca şi cum tăieşti toată durerea lumii, durere care trecea prin tine la intensităţi greu de contorizat cu legile fizicii. La fel păţeam şi cu toată fericirea lumii dar acolo era mai uşor 🙂 . De mică am observat ce uşor pot „capta” trăirile altora iar în timp, frica de ce poate exista în cel din faţa mea s-a acutizat. Practic dacă erai fericit eram fericită dacă erai trist eram tristă. Nu mai diferenţiam ce este al meu şi ce este al celorlalţi. Un Om frumos mi-a explicat acum ceva timp că aşa funcţionează un emapt şi că eu eram un emapt foarte puternic, dar dacă asta era puterea, să fiu sinceră nu voiam ce nu cerusem. Mi-a spus că empatul captează tot ceea ce îl încojoară şi că poate oglindi foarte bine lumea exterioară, iar asta ajută foarte mult, i-am spus că eu nu vreau asemnea „puteri” iar el mi-a spus „cine te-a întrbat pe tine”. A fost interesantă perspectiva, pentru că eu chiar mă simţeam o ciudată, fără să vreau asta sau fără să cer asta. La acea vreme era reconfortant să-ţi spună cineva ce ai, să dea un nume, orice nume, au trecut anii şi am descoperit alte nume, un pic mai raţionale şi cu ceva mai multă ştiinţă în spatele lor 🙂 . Am început să mă documentez, să citesc, să mă informez. Nu eram capabilă să formez prea multe relaţii, iar de cele mai multe ori eu eram cea care le sabota. Aveam o nevoie atât de mare de afecţiune dar în acelaşi timp respingeam absolut pe totă lumea prin ceea ce făceam. Viaţa cu mine nu-i mereu o zi de primăvară. Mi-a trebuit mult timp să lucrez cu mine cu frica mea de a pierde tot ce iubesc. Partea cea mai urâtă pentru mine la acel „fă ce simţi” este „ce urmează„. Dacă stai printre oameni toxici, poate mai toxici decât tine, ajungi să simţi tot felul de lucruri şi mai grav să faci tot felul de lucruri pe care într-o stare de echilibru nu le-ai face niciodată. Oamenii profită de impulsivitatea ta şi vor să-ţi „testeze” teribilismul, eşti un fel de maimuţă la circ de care toţi se minunează dar pe care puţini o înţeleg. De ce? Pentru că în perioada în care eşti „zmeu” cum spui tu, adică ai un episod hipomanical sau poate maniacal, nu ţii cont de repercursiuni sau de oamenii pe care îi poţi răni, să nu mai spun cât te poţi răni pe tine. Oamenii sunt invidioşi când te privesc „câte poţi face” îţi invidiază curajul şi „trăirea din prezent”, ce-i drept la mine doar acea clipă contează, dar cu timpul am învăţat să raţionez şi posibilele rezultate. Am stat şi m-am analizat ani de zile până m-am hotărât să fac ceva. Am stat şi m-am observat, pentru că eu în mintea mea nu credeam că am o problemă. Dacă azi eram mai puţin bine, nu conta, ştiam că vine mâine. Sunt perosne care suferă de această afecţiune şi care, pentru că nu mai fac faţă, ajung să se rănească, să se taie pe corp sau chiar să se sinucidă. La mine, mulţumesc cerului nu a fost cazul. Eu am avut norocul să întâlnesc un om care mă iubeşte şi care mă acceptă exact aşa cum sunt. Un om pe care l-am provocat şi căruia i-am făcut viaţa un adevărat iad câteodată dar care nu m-a abandonat, indiferent cât de tare l-am făcut să sufere. Să spunem că pe mine nu terapia m-a „vindecat”, nici nu cred că vreau să mă vindec să fiu sinceră 🙂 pe mine modul în care am fost iubită m-a echilibrat. Mă minunam mereu cum Dumnezeu poţi iubi un om ca mine, eu clar nu mă iubeam, dar îl iubeam pe el pentru că mă iubea pe mine. Sună ciudat, dar aşa este. Brusc într-o zi am înţeles că îl rănesc şi atunci brusc am înţeles că ceva este foarte off cu mine. În loc să mai fac toate tâmpeniile posibile şi imposibile, m-am apucat să-i scriu ce simt.Pentru el am scris prima dată şi pentru el am vrut să fiu bine. Practic mi-am depăşit frica de a fi respinsă. Pentru că asta e cea mai mare frica, simţi cum îţi fuge pământul de sub tine când cineva te respinge, când cineva îţi spune că nu eşti suficient de bun, în mine, respingerea aşa se traduce. Mulţi dintre noi au traume despre care vorbesc doar în şoaptă sau despre care nu vorbesc şi punct. Atunci când eşti respins acea agonie revine şi te loveşte ca un tren. Mulţi nu îşi aduc aminte evenimente, dar îţi aduc aminte emoţii, trăiri, sentimente şi nu înţeleg de ce un simplu „nu” ,poate perfect argumentat, produce atât de multă suferinţă, revi la acele traume pe care nu le-ai depăşit, căutând să le vindeci cum poţi tu mai bine. Dar de cele mai multe ori nu e bine, afecţiunea asta poate da tot felul de dependenţe de la alcool şi sex la stupefiante, orice să te ţine amorţit te face fericit. Pentru mine amorţeala nu mai este de mult o soluţie, scrisul este dependenţa şi tratamentul meu şi uneori nu-i aşa simplu să scrii fără „anestezie”. Mi-am scris tot ce simţeam pe zeci de foi şi de atunci nu m-am mai oprit. Până nu fac „curat” printre stări nu mă oprec 🙂 raţiunea fiind simplă, nu-mi face rău, nu devin sclava unor substanţe nocive, nu devin o păpuşă uşor de manevrat, deci e ok. Când aveam compulsia să fac o tâmpenie 🙂 scriam, îmi imaginam scenarii, îmi trasam idei, încercam să văd cum s-ar simţi altcineva care stă lângă mine şi mă priveşte, încercam să înţeleg ce se vede şi din interior şi din exterior. Am scris zeci de poveşti, aşa am aflat că pot pune pe foi mai mult decât credeam. Mi-au spus mulţi că am talent, probabil, dar nu pentru talent scriu eu scriu pentru că aşa mă „vindec”. Ţi-am citit blogul, îmi place cum scrii, îmi place că te simţi aşa bine şi nu te deranjează să expui ce ai pe interior. Eu una, nu simt să mă „expun” aşa tare, dar mi-ai dat curajul să spun o poveste: povestea mea, m-am gândit că aceste rânduri pot ajuta şi altora nu doar mie. După ani de scris, după ani de analiză, după ani de muncă cu mine am reuşit să folosesc cea mai mare parte a elementelor într-un mod plăcut, benefic şi sigur. Recunosc că nici acum nu mă simt prea confortabil să spun „hei tu, eu sunt bordăriţă şi nu-i chiar aşa mişto să fii ca mine”, adică e complicat să le explici oamenilor că nu eşti de Câmpina (ador când spui asta btw). Frica de a pierde contactul cu realitatea este imensă pentru cei care simt că, undeva în ei este o problemă, că ceva nu funcţionează cum trebuie. Frica de repercursiunile propriilor acţiuni este la fel de mare, pentru că cea mai dureroasă repercursiune este să-i răneşti pe cei care te iubesc şi pe care îi iubeşti. În preajma mea nu există multă lume capabilă să mă accepte, iar de înţeles este aproape inposibil. O persoană care nu pricepe cum funcţionezi, nu are cum să înţeleagă impulsivitatea, frica de abandon, autosabotajul, starea de vid, starea de tristeţe, compulsiile de a face ceva anume sau nevoia de control. Mulţi te judecă dar unii te invidiază, iar asta este o chestie tare ciudată! Cum să invidiezi un om care pierde controlul volanului? Este absurd, este periculos şi este trist să admiri astfel de comportamente, ideal ar fii să le înţelegi. O perioadă, obsesia mea s-a mutat pe zona de control excesiv, eram acolo, la „manşa” şi dacă dormeam 🙂 . Nu cumva să fac ceva tâmpit, nu cumva să stric ceva sau pe cineva 🙂 era obositor, dar a fost o perioadă care m-a educat. În timp am cedat uşor, uşor controlul excesiv, o faceam exact ca un şofer care încercă frânele pe gheaţă. Nu era chiar uşor, am început să citesc şi mai mult, am început să-mi folosesc „nebunia” altfel. Acum „pilotul automat” este un stil de viaţă sănătos, din care nu lipseşte meditaţia, sportul, ieşitul în natură, muzica, oamenii frumoşi, emoţia dar cel mai important trăirea autentică pe care o experimentez cel mai frumos atunci când scriu. Există însă şi o parte frumoasă a aceste „nebunii”. Mi-am dat seama că pot vedea şi plusul şi minusul dar cel mai intersant a fost când am sesizat că pot a avea o a treia perspectiv: neutrul. Din acel centru, pot face atât de multe lucurui frumoase, încât, uneori mă uimesc pe mine 🙂 . De câţiva ani acesta este „normalul” meu, normalul pe care eu l-am construit şi pe care încă îl mai perfecţionez. Este o zonă greu de descris în cuvinte, pentru că depăşind o mare parte din blocaje, am devenit incredibil de creativă. Modul în care funcţionez acum, este greu de explicat, pur şi simplu atâţia ani de scris tipare, scenarii, perspective, am ajuns să „văd” dar mai ales să simt „soluţii” să simt oameni…..să mă simt pe mine. Foarte rar se întâmpla ca „pilotul” să dea rateuri, iar atunci îl iau la rost. Îl trag pe dreapta şi îl „perfecţionez”. Nu mai mă tem de oameni, nici de fericirea lor şi în mod cert nu mă mai tem de suferinţa lor, am înţeles-o pe a mea, cine sunt eu să judec oamenii când ştiu cât de greu m-am desprins eu de anumite comportamente. Probabil de aceea reuşesc să-mi fac jobul atât de bine. M-am iubit atât de mult încât m-am putut „distruge” şi „reclădi” în fiecare moment în care am considerat neceasar. Dar totul a început cu un om care mă iubeşte şi care a avut curajul să mă iubească „aşa defectă cum eram”. Am început procesul pentru el şi zi de zi îl perfecţionez pentru mine. Ţi-am scris ţie, pentru că am vrut „să-mi dau voie să simt” iar acum simt ce „trebuie” şi nu ce cred alţii că ar trebui 🙂 . Morala: mereu mi-am dat voie să fiu cea mai bună variantă a mea 🙂 pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Iar pentru tine: îţi mulţumesc că mă iubeşti, eşti esenţa a tot ceea ce eu reprezint: putere, echilibru, voinţă, iubire şi compasiune necondiţionată faţă de tot ce am primit de la Creator!

Cu drag, a ta pentru tine cu tine A. ”

Frumos text parcă era păcat să rămână anonim 🙂

Cu drag Toma, textierul de serviciu

PS. Eu sunt mai narcisistă 🙂 aşa că am pus o poză cu mine şi ca idee, nu subsemnata a buşit bmw-ul lol

Photo credit: Pantelimon George