Nu ştiu ce poate defini un om ca fiind patriot. Este complicat să discutăm despre patriotism sau identitatea unei naţiuni într-o eră a globalizării. Era globalizării este perioada istorică în care distanţa nu mai este un impediment. Fie că te plimbi virtual sau fizic, barierele culturale au început să cadă. Graniţele încep să existe doar la nivel geografic, iar era internetului ne-a făcut cunoştinţă cu multe culturi. Astăzi o infracţiune este înfăptuită fizic în Ungadunga de exemplu dar vizează o bancă din Elveţia. Tot astăzi UngaDunga nu mai este un loc pierdut pe hartă din simplul motiv că poţi interacţiona oricând cu locuitorii din UngaDunga. Într-o eră în care totul se petrece la viteze ameţitoare este greu să mai ţinem cont de valorile sau tradiţiile locale. Ce defineşte un popor? Probabil ideea graniţelor fizice. Ce ar trebui să definească un popor? Probabil istoria lui, tradiţiile, legendele, miturile, portul şi valorile. Astăzi eutansaiem purcelul să nu fim sălbatici ca toreadorii şi milităm pe vegetarismul ciudat într-o climă temperat-continentală. Mamele uită că românaşul are nevoie de carne să prindă putere, iar laptele de soia a devenit un minunat curent la modă.Nu mai creştem lupi, creştem pisoi. Amestecăm tot ce este de amestact şi nu mai mâncăm mere sau pere autohtone, păpam banane şi mango. Mămăliga e polenta şi ia tradiţională este inspiraţie doar pentru creatori de modă care loviţi de amnezie uită de idei cu mărci înregistrate. Copiii nu mai fac ţărâna să se ridice dar aleargă în siguranţă în minunatele cuşti de la „moluţ” 🙂 .  1 Decembrie cu poze de FB şi tot felul de urări siropoase 🙂 dar oare ce ne defineşte ca popor? Posibil mentalitatea de victimă cu care suntem atât de familiarizaţi. Că noi suntem propriile noastre victime, înainte să fim ale altora……hmm…..e vina oricui că uitam cine suntem, mai puţin a noastră!

În tot haosul informaţional care ne loveşte zi de zi am cam uitat de ceea ce ne defineşte ca popor. Recunosc că mulţi ani am fost la fel de ignorantă. Cu primele ocazii mi-am dorit vacanţe în afara ţării. Din aroganţă, din necunoştere sau poate din curiozitatea să observ şi cum este la alţii. Tata dar şi soţul meu, doi indivizi mai din topor aşa 🙂 mi-au spus pe şleau: „Făi asta, tu nu-ţi cunoşti ţara, mergi şi cunoaşte-ţi ţara şi apoi visează la cai verzi pe pereţi!”. Plină de snobism mă uitam aşa la mutrele lor lovite brusc de patriotism şi le răspundeam „Mă lăsaţi, cunosc destule despre români, vreau să cunosc şi alte locuri!”. De cele mai multe ori am fost dezamăgită de turismul românesc dar cel mai greu a fost să revin în ţară după ce vizitasem deşertul. Îmi venea să plâng, nu înţelegeam cum o naţie care nu are efectiv nimic interesant de arătat poate face turism din nisip şi noi nu eram capabili să valorificăm un patrimoniu greu de estimat ca valoare, atât intelectuală cât şi monetară.

În 2012 am început să călătoresc an de an prin ţară, la început din ambiţie mai apoi din curioziate şi în ultimii ani din pură fascinaţie şi interes. Cel mai mult am fost fascinată de miturile şi legendele dacice. Asta probabil şi pentru că am avut în gimnaziu o doamnă profesoară care vorbea cu atât de mult patos despre români şi despre evoluţia sau decăderea poporului român încât te îndrăgosteai rapid de toate poveştile ei. Era şi încă mai cred că este o profesoară foarte severă şi la ora dânsei nu prea aveai loc să o dai la întors. În pauze nu ieşea nimeni pe holuri şi la lucrări nu mişca nici gândacul pe perete. Cu toate acestea este unul dintre acei profesori de la care am învăţat cu drag şi nu ştiu cum la unele materii abia treceam şi la istorie mergeam la olimpiade. Nu-mi mai aduc aminte datele exacte dar îmi aduc aminte poveştile doamnei profesoare căreia şi la ora actuală îi port un profund respect. Fără dânsa nu cred că ajungeam să preţuiesc aşa mult miturile, istoriile şi simbolurile poporului neaoş. La capitolul geografie stau foarte prost şi recunosc spre ruşinea mea că geografia ţării am învăţat-o călătorind. După mulţi km am început să le dau dreptate oamenilor care-mi spuneau că habar nu am cât de frumoasă este ţara în care m-am născut. Exceptând Delta şi Maramureşul care sunt în plan pentru vara viitoare, cred că am vizitat toată ţara. În toată aroganţa mea, a trebuit să recunosc că nu ştiam decât foarte puţine lucruri şi cele mai multe istorii pe care eu le-am descoperit nu au fost niciodată spuse prin manuale sau cărţi de istorie. Prin manualele de istorie Decebal se plimbă în lanul de porumb dar cineva mi-a spus că pe melaegurile astea porumbul a apărut la mult timp după moartea lui Decebal……ce învăţăm noi la istorie? Aş vrea să nu mă pronuţ vis-a-vis de mediocritatea informaţiilor.

Fascinată de mituri şi legende vara trecută am urcat iar prin munţii Orăştiei. În toţi aceşti ani trebuie să recunosc că m-am îndrăgostit efective de peisajele montane. Poate am îmbătrânit dat fiind faptul că şi marea a ajuns să-mi placă doar iarna 🙂 . Las pe lângă subiect datele geografice, este suficent să daţi Google şi puteţi afla mai multe. Eu vă povestesc doar cum, plimbându-mă prin acei munţi m-am simţit Acasă. Sună bizar probabil, doar că drumul spre Regia îţi dă un sentiment aparte. Nu vă imaginaţi acum cine ştie ce buhuh-huri 🙂 e doar o stare de calm şi linişte departe de gălăgia oraşelor sau de grătarele plasate strategic la periferiile cartierelor. Munţii, când este senin şi îi poţi observa bine, parcă stau de strajă şi înţelegi rapid de ce dacii au ales acea locaţie. „Inima Daciei” are sens dacă vezi acele păduri. Tot urcând pe drumul şerpuind, băiatul meu mai mare mi-a pus o întrebare la care nu mi-am găsit prea uşor răspunsul: „Mătule, cum au urcat romanii până aici şi au cucerit Sarmizegetuza? Tu abia te descurci cu GPS-ul, plus că noi avem maşină”. Mda, recunosc, eu mă rătăcesc şi cu GPS-ul pornit 🙂 nu râdeţi. Am meditat un pic la întrebare, oare cum arătau aceste locuri acum mai bine de 2000 de ani? Nu existau drumuri, nu existau gps-uri sau maşini, oare cum găsiseră romanii cetatea? Este fascinant să te poziţionezi măcar la nivel de imaginaţie în acele timpuri. Probabil, la fel ca multe alte înfrângeri ale acestui neam şi acea înfrângere a venit tot în urma trădărilor. Popor viteaz şi plin de vipere. Doar că puţin ştiu că viperele jucau un rol important în templele dacicie. Preotesele şi preoţii din temple foloseau veninul pentru tot felul de leacuri dar şi pentru săgeţile soldaţilor daci.

Multe legende vorbesc despre lupul dacic dar printre animalele sacre ale dacilor cel mai cunoscut era ursul. Ursul este animalul „ambelor lumi” totuşi românii sunt cei mai familiarizaţi cu mtul lupui. Nu ştiu de ce, mitul lupuilor presupune războinicii, ori prin secolul xx1 eu nu prea mai văd războinici. Văd însă o multitudine de postări cu lupi 🙂 ceea ce este fascinant. Lupul şi poveştile lupilor sunt mai cunoscute astăzi pentru că ar viza războinicii, probabil în încercarea disperată a unora de a mai trezi în muritorii de rând ceva zvâc războinic. Războinicii daci făceau parte dintr-o frăţie care venera lupul. Potrivit legendelor ei se transformau în lupi în urma unui ritua. Chemarea sălbăticiei: „Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţa fizică sau de putera de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebui să-şi transmute umanitatea printr-un accces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate” spune Mircea Eliade în lucrarea sa „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. Nu se cunosc prea multe date despre aceste ritualuri. Atunci când Sarmizegetuza Regia a fost cucerită de romani, aceştia au incediant templele şi gropile cu vipere. Nici astăzi nu se cunoaşte exact ce leacuri dezvoltau preotesele din temple din veninul de viperă şi multe informaţii de o valoare incomensurabilă s-au pierdut sub cenuşa adusă de „imperialişti”. Istoriile din care nu se învaţă se repetă. Astăzi totul este acoperit de balastru, greu mai facem diferenţa dintre poveşti inventate şi aruncate fără conştiinţă prin spaţiul virtual şi istoria uitată.

Am urcat la Sarmizegetuza şi locul m-a fascinat. Arborii probabil sunt singurii care au în măruntaiele lor adevăratele mărturii. Regia este un loc liniştit în mijlocul unei păduri scăldate aproape permanent de razele soarelui. Locul este aproape mereu împânzit de tot felul de mistici. Am dat şi eu peste câţiva şi încercam să-mi explic ce Dumnezeu căutau. Unul dintre ei mi-a atras atenţia cu un ritual destul de interesant. Omul credea cu tărie că descoperise sau cunoştea nu ştiu ce chestie străveche. Oh whell, cine sunt eu să judec buhuhu-urile altora când şi eu le am pe ale mele 🙂 . Oricum Regia este unul dintre locurile istorice cele mai păzite din ţară. Eu nu am găsit nici muzeu, nici altă formă de locaţie istorică la fel de bine păzită ca Sarmizegetuza. La intrarea în locaţie, există un post de jandarmi. Cât te plimbi pe acolo nu ai cum să nu-i observi cum se plimbă mândrii cu puştile pe umăr. Yup, nu ştiu de ce unii au puşcoci iar prima dată când i-am observat m-am întrebat ce se afla sub picoarele mele de merita să fie păzit cu arma. Poate e doar paranoia mea şi locaţia este doar un loc ca orice alt loc. Doar că mai jos, la Costeşti este un alt post de jandarimi abandonat.

Cetatea Coşteşti am vizitat-o doar o singură dată. Este greu de ajuns cu maşina şi ai de urcat pe jos cam 30 de minute. Cu copiii nu-i mereu aşa simplu dar am urcat. Ce am găsit? Vechea cetate, acoperită şi „ferită” cu un acoperiş de tablă. Cam ca cel de la geheretele din piaţă. Un gust amar al unui loc istoric cotropit de tot felul de oameni de grotă. Îhh! Doar oamenii de grotă scriau pe pietre. În sec. XX1 nu te poţi numi humanoid când urci până la mama naibii doar să-ţi laşi numele pe pietre mai vechi de 2000 de ani. Nu este singurul loc în care se petrec astfel de acte de vandalism, Colana Infinitului a fost la rândul său victima profanilor. Probabil în patosul lor, acei babuini urcătoari s-au gândit să rămână la rândul lor în istorie. Acele pietre au rezistat 2 milenii, au trecut testul timpului şi au supravieţuit naturii, acum mă întreb serios dacă vor supravieţui igonaranţei grosiere în care este scăldată această minunată aşezare geogafică. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă eu aş intra în Catedrala Neamului cu o găleată de vopsea şi aş da cu ea pe pereţi? Mă întreb ce reacţii s-ar produce sau cum aş fi pedepsită, nu doar de lege ci şi de opinia publică. Pentru fiecare există locuri sacre sau cel puţin pentru fiecare ar trebui să existe. Cetăţile sunt locuri sacre, nu neapărat pentru conţinutul spiritual ce a fost dat uitării, ci pentru importanţa lor istorică. Dureros este că tot ce ar trebui să existe sub semnul sacralităţii astăzi cade în ridicol. Execes de zel din partea unora, aroganţa altora……urlă lupii în creierii munţilor iar urşii sunt vânaţi cu bestialitate de unii mai animale decât fiarele munţilor. Pădurile mor sub atacul crunt al drujbelor şi pentru puţini în ţara asta a mai rămas ceva sacru. Ne închinăm printre pietrele reci ale diverselor temple mai moderne şi mai poleite dar am uitat să ne închinăm naturii şi pământurilor udate cu mult sânge……Ai atras lupii şi azi lupii blesteamă iar urşii se retrag în peşteri…..”ce-ai făcut tu, pui de ghiaur?”…..

Poate Regia are o importanţ mai mare dacă este păzită cu arma în condiţiile în care locaţia de la Costeşteşti este lăsată în paragină. Nu este singura locaţie istorică lăsată în paragină. Ţara este plină de astfel de locuri. Din Dubai m-am întors plină de draci. Noi chiar avem istorie, tradiţii, mituri, legende, pentru care mulţi ar plăti bani grei să le descopere. Istoria noastră nu are doar 2000 de ani. Tărtăria stă şi ea mărturie pentru asta, chiar dacă tăbliţele de acolo nu au fost supuse testului de C14 ele atestă istoric milenii de istorie, istorie despre care nu ştiu şi nu am înţeles niciodată de ce nu se vorbeşte. Istorie îngrpată de multă ignoranţă şi uneori cred că este mai mult de atât. De ce manualele noastre încep aievea cu Burebista şi trec rapid la Războaile daco-romane? Nu ştiu, băieţii de la minister aşa au crezut ei că e ok. Că e ok să vorbim despre Esca prin manuale iar izvoarele adevărate să le facem nevăzute.

Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie? Îţi doresc să-ţi descoperi identitatea şi istoria. Nu te numeşti român doar pentru că te-ai născut între graniţele trasate aproape aleator când unii au hotărât să împartă lumea. Azi mulţi vorbesc despre Unire ascultând discursuri lamentabile ale unor trădători. Oh yes, noi ca popor nu am pierdut niciodată pe mâna noastră sau poate prea rar am pierdut aşa, noi ca popor am pierdut cel mai mult în urma trădărilor. Discursuri fără esenţă aruncate în scârbă spre un popor care aproape şi-a pierdut valorile, identiatea, tradiţiile, legendele, istoriile…..trist. Îmi place să cred într-o unitate globală dar cine a spus că pentru asta este nevoie să renunţ la identiatea mea sau a străbunilor mei? De ce astăzi este o ruşine să discuţi despre credinţele străbune sau este ruşine să spui că ai credinţe? Astăzi este normal să-ţi arăţi dosul pe pagini virtule dar este stupid să discuţi despre ceea ce poate defini la identiatea unui popor. Astăzi este normal să suţinem tot felul de deviaţii dar unii ca mine trebuie să tacă atunci când gândesc ceva. Prefer să rămân stupidă renunţând simultan la propria mediocritate. M-am săturat să calc pe coji de ouă când vine vorba despre acele lucruri sau locuri pe care eu chiar pun preţ. Familie tradiţională? Oh yes! Copiii crescuţi cu simţul răspunerii? În mod cert! „Iar suferi de patriotism?” Nu am suferit nicodată de patriotism am suferit doar când unii sau alţii au încercat să-mi dicteze ce identitate am voie să am. Cam ca în experimentul de la Stanford. Accept diversitatea şi o pot îmbrăţişa cu mare drag atât timp cât pentru acea diversitate nu trebuie să renunţ la ceea ce mă defineşte pe mine ca Om în primul rând. Şi ce defineşte un om? Moştenirea sa genetică, moştenirea sa culturală, experienţele sau trările sale, credinţele şi valorile sale…..ce ne deosebeşte de lupii din pădure? Mediocritatea, aroganţa, lipsa de respect, prea-multul……

Cultul străbunilor, prin munţi şi prin sate uitate de lume încă mai are ceva de spus. Există încă locuri în care moşii stau de drag cu tine la poveşti şi încă mai există oameni care culeg poveşti şi studiază folclorul neaoş. Americanii cu minunata lor istorie, o istorie fabuloasă care nu prea depăşeşte 400 de ani au o vorbă interesantă : „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă ce poţi face tu pentru ţară”. Eu mă gândeam că pentru ţara mea am făcut ce am putu şi ce am ştiut eu mai bine. Mă gândesc că tot pentru ţara mea pot pleca departe, îi pot duce dorul şi o pot iubi mai de la distaţa. Am avut aşa multe ocazii şi încă mai mă întreb dacă nu cumva sunt masochistă că rămân printre minunaţii giboni care îşi atestă numele cu aşa mult patos pe unde apucă degetul lor opozabil. Ce contează că e Coloana Infinitului sau alte Monumente Istorice din Patrimoniul UNESCO ? CA ÎN PeŞteRă……şi doar al naibii de rău. Ţara e frumosă şi ascunde încă multe poveşti dar acele poveşti nu cheamă pe oricine şi nu oricine le aude chemarea.

Nop, nu sufăr de patriotism şi nu am suferit niciodată de aşa lucruri măreţe. Mie doar îmi plac munţii, legendele, simbolurile şi folclorul pe care abia încep să-l descopăr. Istoria neaoşă are acea doză de mister capabilă să mă ţină mereu curioasă şi avidă de a descoperi mai multe. Nu e vina mea, e vina tatălui meu, profesoarei mele de istorie şi e vina tuturor acelor locuri minunate pe care le-am vizitat în ultimii ani. Pentru mine nu există plăcere mai mare ca atunci când împachetez ce apuc, urc copiii din dotare în maşină şi plec unde văd cu ochii. Îmi place să mă plimb, îmi place să ascult şi să scriu poveşti…..restul este poveste

Cu drag Toma  un alt fel de LMA dragi românaşi

Prin unele locuri se merge desculţ şi cu capul plecat iar despre altele se scrie, mai găsiţi aici un fragment dintr-o altă pveste 🙂