Sincerã sã fiu nu ştiu dacã meseria mea am ales-o eu pe ea sau ea pe mine. Eu am cam fugit de ea, mereu am privit-o ca pe o pasiune. Acum cred cã ştiu şi de ce. Încã din perioada adolescenței, când cineva spunea „psihologie” mã „activam”. Psihologii eu i-am vãzut ca pe zei. Nu râdeți cã aşa simţeam eu. Era suficient sã se prezinte sunt „psihologul x” (btw wtf), eram ochi şi urechi. Când omu’ spunea psiholog eu traduceam în mine zeu. Putea sã spunã orice aberație pentru mine era lege.

Acum nu râdeți cã eram trântã cu piedici. Aşa idealizam eu meseria nu oamenii. Credeam cã dacã termini o aşa facultate nu doar cã îi poți înțelege pe alții dar te înțelegi pe tine. Pentru mine psihologul era egal cu un zeu. Era omul cu un bagaj imens de cunoştințe, cu unelte deosebite specifice interacțiunilor umane, rãbdãtor, curios, etic şi mai ales echilibrat.

Prima datã când chiar am întâlnit un aşa zeu am rãmas ca la dentist. Am putut compara abia atunci iluzia din capul meu şi realitatea. Cred cã atunci am zis  „vreau şi eu sã mã fac zeu”. M-a întrebat de ce nu mã fac? Am evitat „ba copiii, ba job” bla bla dar târziu am înțeles cã nu ştiam dacã pot deveni zeu. Tot ce cunoşteam învãțasem din pasiune şi din propria expereiențã. Când gãseam concluziile personale prin diverse cãrți ale unor somitãți în domeniu, ei bine, plãceri mai mari în viațã nu cred cã existã. Cu toate acestea tot nu credeam cã pot deveni zeu. Cã mulți ştiu calea puțini o calcã.

Conştiința propriei eficiențe la nivel de sub nivel, m-a motivat sã acumulez multe cunoştințe. Practic aveam un mecanism de ceas, îl desfãceam sau îl fãceam şi în somn, îl foloseam dar nu ştiam cã se numeşte ceas. Pentru asta m-au taxat mulți muritori. „Tu sã taci cã tu nu ai terminat psihologia” în trafucere liberã era ceva de genul: „Tu sã taci cã tu eşti human”. Trântã cu piedici cum sunt mã bosunflam ca un copil. „Pãi nu mã fac eu zeu?”.

Pe drumul meu am gãsit foarte puțini zei şi îndoiala era mereu acolo alãturi de multe dezamãgiri. Am vrut sã aflu de ce aşa mulți muritori şi aveam o teorie din observațiile mele. Începusem sã vãd o realitate care recunosc, nu-mi plãcea foarte mult.

Sãptãmâna asta am aflat şi cum se numeşte ceasul pentru cã da, am zis sã mã duc şi eu la şcoala de zei, cã abia acum am prins ceva curaj. Wtf, nu râdeți! Cicã niciodatã nu e prea târziu. Deci am aflat cã din toți studenții doar 33% au chemarea. Din acei 33%, 33% nu profeseazã, alți 33% merg în domenii conexe şi doar 33% ajung profesionişti. Adicã din tot eşantionul doar între 2% şi 5% sunt zei. Eu am avut impulsul sã-i spun zeului de la catedrã cã pe ceasul meu este fix 2%. dar încã nu mã simt suficient de aptã sã comentez la „grei”. M-am abţinut. Am zis sã nu, poate nu am dreptate. Se pare cã instinctul meu de conservare este zmeu.

Dupã ce vezi statistica, parcã mai pierzi din aplombul de începãtor cãpiat. La aşa şanse, oi ajunge şi eu zeu? Cã de simțit încep sã mã simt ? În general stau prost cu nesimțirea motiv pentru care am tendința sã supracompensez.

Uite din aceste motive vã spun cã cea mai cretinã întrebare este „Tu ce vrei sã te faci când vei fi mare?”. Lumea se schimbã, joburile la fel. Sistemul este foarte infectat sã nu zic corupt iar cei 5% devin 2% în orice domeniu. Vocația e una jobul e alta. Vocația te cheamã şi dacã nu rãspunzi la apel te ia la bocanci. Jobul doar te plãteşte. Sã le împleteşti pe amândouã înseamnã sã gândeşti multidisciplinar. Înseamnã sã vezi tot mecanismul ceasului şi sã intuieşti rolul ceasului în secolul vitezei. Nu ştiu dacã voi ajunge zeu, pe undeva mi-am satisfãcut multe nevoi. Nu ştiu dacã sunt pregãtitã sã renunț însã la visul de a deveni zeu. Dacã circumstanțele o cer, posibil sã renunț la idee. Sã rãmân doar parte din 33%. Mediul din țarã nu este cel mai mişto pentru zei….credeți-mã. Îmi place liniştea, calea bãtutã la pas şi aer curat. Cã da, mulți cunosc calea dar puțini merg pe ea.

Pentru cã momentan nu sunt zeu, îmi permit sã dau sfaturi: Nu mai trimiteți la cabinet adolescenți cãrora sã le spun ce sã facã! „Trebuie sã fie doctor aşa sã-i spui!” Eu vã spun din experiențã o singurã chestie „Nu mâniați zeii :)) Lasaţi puştimea sã facã ce simte şi aveţi încredere cã fiecare dintre ei o sã gãseascã cea mai bunã variantã a sa. Mediul în care trãim, dinamica lui, mâine joburile vor fi altele. Astãzi mizaţi pe vocaţie, pe educaţie, pe creativitate şi mai puţin pe „câţi bani o sã facã”. Oferiţi-le elevilor o trusã de scule, e mai practicã decât un vagon de teorie :))

Spor la treabã dragilor şi „dream big”

Photo: Marcel Horneţ

Locaţie: pe undeva prin Bucegi :))