Să vă spun o poveste, poate similară cu multe pe care le-aţi ascultat în copilarie, dar o poveste în felul său unică, pentru că nu prea are final…..aşadar să fugim cel puţin astăzi în lumea basmelor…..tot se apropie halloween-ul.

A fost o dată, cum altfel să înceapă poveştile noastre? A fost o vreme în care a existat o pădure. Atât de magică, atât de frumoasă, încât prin toată frumuseţea ei a reuşit să stârnească invidia unui mare Spirit. Era prea perfectă, prea fără cusur această pădure. În mijlocul ei sălăşuiau cele mai minunate creaturi, „oamenii pădurii”. Marele Spirit, nu a suportat prea bine această perfecţiune, crezând cu multă forţă că este doar o iluzie. Astfel el, cu toată puterea lui, a aruncat asupra pădurii un descântec. La ultimul său cuvânt, toată pădurea s-a cufundat în întuneric. Oamenii au început să se agite, mulţi s-au speriat, mulţi au fugit, dar cei mai mulţi au început să uite de toată frumuseţea de dinaintea întunericului. Minunaţii oameni ai pădurii au început să se sălbăticească. Spiritul era acum foarte satisfăcut de profeţia sa. Până într-o zi în care un tânăr mai dibaci a început să se joace cu doua pietre de cremene. Se juca şi învăţa repede.

Fără să vrea, eroul nostru, a descoperit ceva minunat….. a descoperit focul. Mândru de iscusinţa sa, a început să colinde pădurea în lung şi în lat. Aprindea focuri pe unde găsea oamenii. Ce fericire lăsa în urmă, ce simţ poetic avea la fiecare zâmbet luminat de focurile sale. Eroul nostru avea însă un mare cusur, la rândul său era un om nerăbdător. El meşterise repede jocul cu focul, credea că şi cei pe care îi lumina vor fi la fel de iscusiţi în acest joc copilăresc, de altfel foarte simplu dacă eşti atent şi perseverent. Aşa că tânărul nostru, a tot aprins focuri prin pădure. Unele suficient de mari cât să mai arate pe ici pe colo frumuseţile de mult pierdute. Eroul nostru, aşa cum am spus, nu avea însă răbdare să stea într-un loc. Misiunea lui era foarte clară: să aducă înapoi frumuseţea pădurii. Pleca la fel de repede cum venea, fără să îşi dea seama că în urma lui, multe focuri se stingeau, iar altele deveneau atât de mari încât ardeau totul în jur.

În mijlocul acestui haos, îşi făcuse colibă o Vrăjitoare, nimeni nu îşi amintea de ea, dar mulţi credeau că este la fel de nebună ca cei care fugiseră în pustietatea întunericului. Vrajitoarea se obişnuise cu întunecimea pădurii, chiar îi dădea un oarecare simţ de linişte. Putea fi mai atentă la oamenii din jur şi fără ca aceştia să ştie, îi proteja de pericole. Simţea foarte uşor fiarele ce începuseră să îşi facă apariţia la adăpostul nesiguranţelor. Fiarele, prindeau din ce în ce mai mult curaj când simţeau haosul şi frica din pădure. Vrajitoarea noastră era o batrână, aparent firavă. Simţi imediat că cineva se juca prin pădure, a înţeles repede ce făcea tânărul erou. Furioasă, pe toată nechibzuinţa şi repezeala lui, şi-a aprins propriul foc. Dar nu pentru oamenii păduri a aprins focul, ci pentru a încălzi un cazan. În cazan a început să arunce rădăcini, frunze şi tot felul de lighioane, boloborosea un descântec numai de ea ştiut. Norii s-au adunat repede, iar ploaia a venit ca un răspuns aprig, aducând cu ea din nou întunericul. Acum batrâna era liniştită, aştepta, asculta. Ştia că tânărul va fi furios, iar ea avea să îl înfrunte, doar că nu aşa cum ar crede eruditul cititor.

Zilele treceau, iar toată pădurea vuia. Toţi oamenii păduri aşteptau marea confruntare. Toţi aşteptau eroul ce va distruge cumplita vrăjitorie aducând înapoi focurile lui calde şi luminoase. Acea zi sosi mai repede decât ar fi crezut mulţi.

Bătrâna vrajitoare stătea liniştită lângă focul său, ascultând întunericul. Simţi repede prezenţa tânărului şi vorbi mai înainte ca acesta să se apropie prea mult.

-Cred că ar fi cazul să îţi vezi de drumul, dragul meu călător! Aici nu este loc pentru oamenii mândrii şi plini de zel! Vocea ei era foarte apăsată, dar fără urmă de mânie în ea.

-Sfârşitul tău este aproape, vrăjitoare meschină, iar eu sunt doar un mesager!

-Este, ai dreptate, dar nu atât de aproape pe cât crezi tu, tinere călător!

-Eu sunt Erou, nu călător!

-Ce ar fi dacă, ţi-ai da acea haină grea jos, hai să te încălzeşti un pic la focul din faţa ta?

-Eşti mai nebună decât spun oamenii pădurii….dar tânărul era deja dezarmat, se apropie de foc. Calmul femeii din faţa sa îl liniştea mai repede decât ar fi simţit asta. Focul abia pâlpâia molcom, iar el cu o ultimă străfulgerare îi spune:

-Focurile mele ard mai puternic decât jarul tău, abia dacă vezi o flacără printre cărbunii încinşi!

-Se prea poate tinere călător. Cu focurile mari trebuie mai întâi să înveţi să te joci, apoi să le stăpâneşti. Altfel te vor stăpâni ele pe tine. Eu îl prefer pe al meu aşa cum este, molcom. Doar la nevoie îl ridic acolo unde crezi că doar tu îl poţi aduce. Iar batrâna zâmbeşte când îi vede pe faţă nedumerirea. Continuă însă la fel de sigură pe ea: Eu îţi propun un târg! Tu eşti foarte dibaci în mânuirea focurilor, dar mulţi dintre oamenii pădurii sunt slabi la minte. Unii sting repede ce aprinzi tu, iar alţii mai nesăbuiţi încep să dea foc la tot ce prind. Vezi tu tinere călător, ei au văzut doar două lucruri în viaţa asta a lor: frumuseţile pădurii şi durerile întunericului. Pentru că nu au înţeles nici una nici alta, au început să simtă frică mai ceva decât fiarele care ne dau târcoale de ceva vreme. Acum nu mai putem vedea frumuseţile pădurii. Puţini îşi mai aduc aminte de ele, dar nici întunericul nu este prea plăcut pentru ei. Nu mai putem aduce acea lumină de care doar ne amintim, cel puţin nu aşa cum crezi tu. Putem lumina însă singuri, dacă învăţăm să stăpânim jocul cu focul.

-Ba acea lumină va reveni! Este acolo, eu mi-o amintesc! Eu ştiu nu doar cred că ea există!

-Oohh, dragule cât poţi fi de naiv! Eu nu am forţa Spiritului. Nimeni nu o are, nici măcar tu cu toate minunatele tale talente! Uite, eu am învăţat ceva în aceşti ani, sau poate este doar o părere: nimic nu este întâmplător, însă mersul înapoi nu ajută cu nimic!

-Cum adică înapoi! Eu merg înainte! Din vocea lui se simte nesiguranţa.

-Aşa s-ar părea, dar să revenim la târg: tu iţi vei folosi dibăcia şi mă vei ajuta să aprind un foc chiar în mijlocul pădurii! Acel loc de care voi aţi uitat, dar la lumina căruia eu am reuşit să stăpânesc primul meu jăratec. Pe drum, voi avea grijă să nu te sperii prea tare…. ultimele cuvinte ale vrăjitoarei au fost atât de şoptite încât eroul nostru nici nu le-a auzit, era prea furios şi ţipă la bătrână cu multă furie.

-Cum lumină? Nu mai este lumină nicăieri!

-Taci şi ascultă! Vei vedea singur la momentul potrivit! Mai mult ghidat de curiozitate tânarul s-a supus.

Aproape hipnotizat, a urmat bătrâna prin întuneric. Aceasta nu i-a permis să mai aprindă focuri pe drum şi l-a îndrumat cum a ştiut mai bine. La un moment dat, undeva în beznă se vede ceva. Foarte vag, prin desişul pădurii se vede o gămălie de lumină. Sub ea două pietre de cremene. Degetele stafidite ale vrăjitoarei, au ridicat pietricelele. Fără prea mare efort a reuşit să aprindă un mic jar.

-Acum, maestre, să vedem ce ai învăţat! Adună surcele şi ridică focul! Bătrâna ştia că nu se va putea face ascultată, începe să adunde surcele dar rămâne foarte atentă la vorbele băiatului.

-Păi doar aici, restul ce vor face?

-Mai devreme sau mai târziu vor ieşi din întuneric toţi oamenii pădurii, trebuie doar să ai răbdare! O blândeţe aparte se simte în glasul obosit al vrjitoarei.

-Păi trebuie să fac un foc mare, de care îmi este teamă, îmi este teamă că nu îl voi putea stăpîni! Eroului îi era mai frică decât voia să recunoască.

-Parcă focurile nu trebuiau stăpânite? Iar râsul vrăjitoarei acoperea toată liniştea pădurii!

-Femeie nebună! Pentru ca ei să vadă sau să simtă focul tău, vom avea nevoie de multe lemne. Vom face mai mult rău decât am făcut eu la început! Pădurea nu va mai avea timp să renască!

-Dar dragul meu, ce te face să crezi că asta este singura pădure? Pe asta o vom folosi aşa cum este, apoi vom vedea noi ce este de făcut!

Tânărul foarte orgolios la început doar priveşte bătrâna care aducea vreascuri. Cu cât ridica focul mai sus, cu atât se apropiau mai mulţi oameni de el. Unii aveau atât de mare nevoie de căldură încât stăteau foarte aproape de foc. Alţii erau mai temători. Existau şi unii mai curajoşi care luau surcele mai mici şi aprindeau câte un jăratec lângă focul cel mare. Tânărul era tare mâhnit, vedea cum uşor, uşor pădurea dispărea în flăcări.

-Acum faci ce am făcut şi eu! Iar vocea lui acuză plină de amărăciune.

-Oare? Eu văd altceva. Văd că fiecare dintre aceşti oameni îşi iau din foc exact cât pot stăpâni, fără să distrugă prea mult prea repede, mai important, fără să se distrugă pe Sine. Acum, hai! Apleacă-te şi ajută o bărână care a obosit de atâta trudă. Nărozii aştia nu văd cât trebuie să munceşti la un asemenea foc. Iau, dar nimeni nu mai aduce înapoi. Asta e o lecţie pentru o altă zi, acum fi gentil! Eşti singurul suficient de puternic să mă ajute. Tânărul nu mai scoase nici un cuvânt, plin de forţă începu să doboare pădurea, plângând lângă fiecare trunchi pus la pământ, dar nu se opri.

Focul ardea, oameni luau şi plecau. Pădurea era încă deasă, iar acum oamenii pădurii se întorceau pe unde îşi cunoşteau drumul. Bătrâna se aşezase de mult lângă foc, nu mai căra vreascuri, nu mai avea forţă. Când ultimul om al pădurii se îndepărta cu micul său jar în palme, îl chemă la ea pe tânărul călător.

-Am muncit mult dragule, hai să ne tragem sufletul un pic!

-Dar, focul se va stinge, dacă este cineva care nu a primit?

-Stai un minut lângă mine! Începuse să îi fie atât de dragă vrăjitoarea încât îi făcu pe plac. În linştea focului, bătrâna chemă iar ploaia, iar tânărul începu să plângă cuprins de disperare.

-De mult nu ai mai privit în sus dragul meu! Ai muncit aşa mult, iar acum tu eşti cel care primeşte răsplata înaintea tuturor! Priveşte în sus! Printre lacrimi, tânărul nostru reuşi să vadă stelele. Doar în mijlocul pădurii erau tăiaţi toţi pomii. Doar de acolo se putea vedea bolta cerească, de unde marele Spirit le zâmbea cu atât de multă blândeţe, întinzând mâna către bătrâna vrăjitoare. Aceasta se ridică încet, dar mai privi o dată la tânăr, nu mai era aşa tânăr ca în ziua în care l-a cunoscut…..îl privea cu atât de multă căldură. Nu mai are nevoie să îi spună multe. Eroul nostru are lacrimi în ochi, abia vede cum cea care i-a fost alături pleca într-un alt întuneric, despre care el încă nu ştie nimic……

Ea ştie însă. Priveşte cu mult drag printre stele. Vede cum, prin pădurea întunecată mulţi se jucau cu focurile lor. Ştie că nu va mai dura mult până ce toţi vor reuşi să vadă cerul. Acum trebuie să plece, mai erau multe de învăţat. Cu stelele cerului nu înveţi să te joci la fel de repede cum înveţi să te joci cu focurile pământului. Pentru ultima dată, încercă să aline amărăciunea eroului nostru. Să aline sufletul celui pe care l-a vegheat atât de mult timp:

-Dragul meu, nu uita, voi fi mereu acolo. Ai învăţat multe: în întuneric ai nevoie mai înainte de tot să simţi, apoi să înţelegi…..focurile vor face văzută bolta cerului, dar mai este până veţi vedea şi soarele. Noapte e încă lungă, eu îţi voi aduce mereu ce ai nevoie, să nu mă uiţi curând! Bătrâna dispăru, iar tânarul cuprins de o mare linişte a rămas admirând stelele. A aprins focul, cu sufletul plin, acum focul lui era doar un jar…….

Povestea continuuă altă dată dragii mei! Sper că am reuşit să vă duc la vatra sobei pe o aşa vreme ploiasă, sau cel puţin să vă încălzesc sufletele.

Cu mare drag

Toma Ana-Maria L.