„Când istoria devine legenedă şi legenda devine mit” dacă eşti iubitor de cărţi şi filme fantasy sigur recunoşti replica de început din Frăţia Inelelor. Astăzi vom vorbi însă despre un alt film, care pe mine m-a fascinat, chiar dacă, pe alocuri s-a îndepărtat de mitul foarte cunoscut al Regelui Arthur, mi-a plăcut amprenta şi viziunea personală a celor care au adus legenda, povestea, mitul şi istoria la lumina de neon a ecranelor mai mici sau mai mari. Să purcedem în aventură zic şi să-l descoperim pe „Regele Arthur şi Legenda Sabiei” pentru alte detalii mai puţin plastice puteţi intra aici.

Deja nu mai este un secret faptul că sunt efectiv îndrăgostită de mituri şi legende. Oh well, sufletul de copil, am nevoie de poveşti ca de aer, iar miturile, legendele şi poveştile prezintă o altă istorie a lumii. O istorie a pshicului,  o istorie a Spirituluii Umanităţii. Este o istorie a interiorului, este o istorie pe care puţini mai vor să o înţeleagă sau să o accepte ca fiind reală, mulţi vor să o distrugă, iar alţii o folosesc cu scopuri nu chiar nobile să spunem. Balauri, dragoni, prinţese, zâne, elfi şi tot felul de creaturi mai mult sau mai puţin reale, mai mult sau mai puţin înzestrate. Aceste minunate fiinţe ne ţin departe de orice asociere cu lumea reală, pentru că…..doar copii mai pot trăi în acea lume, asta dacă le dăm voie şi nu-i stresăm prea tare cu „realitatea reală”. Acum, să ne depărtăm un pic, să venim cu picioarele în această lume şi să vedem dacă putem înţelege acel tip de istorii, legende, mituri sau poveşti. Uităm cât de complexă este fiinţa umană şi uităm cât de abilă poate fii atunci când interpreatză pe „interior” exteriorul. Unii, doresc ca acel interior să devină exterior şi uite aşa avem un minunat „iad” desenat foarte plastic de Botticelli, fiind foarte, dar foarte inspirat de infernul lui Dante. Dante care suferise foarte tare dintr-o dragoste idealizată. Aşa apar minunate desene sau poveşti care există mai mult pe interior decât pe exterior. Că unora le lipseşte abilitatea de a face distincţia dintre cele două lumi este o poveste lungă şi complexă. Şi uite aşa dragii moşului, pardon babei, apar chestii pe pereţi reci şi „sfinţiţi” cu tablouri foarte „artistice” ale demonilor din iad…..Iadul personal, devenit colectiv şi acceptat la un nivel prea dogmatic ca fiind adevăr absolut. Metaforele, analogiile, simbolurile, comparaţiile cu animalele, cu fenomenele naturii cu tot ceea ce formează mediul extern al omului au dus la minunate poveşti ale interiorului. Practic stăteam în grotă şi era frig, şi era foame şi era naşpa…..hmm cu ce aş putea să asemăna starea interioară dacă nu cu noapte şi întunericul ce aduce după sine necunoscutul? La fel şi cu starea de bine, omul era sătul, era la adăpost, era înconjurat de semeni şi era în siguranţă. Hmmm, o zi caldă de primăvără cum sună? Bine! Sorele, lumina, totul are formă, are sens. Înţelegeţi ce vreau să spun?! Omul a tânjit să lase o amprentă a propriul interior vizibilă, enigmatică şi „codată” 🙂 . Aşa e Omul un „mistic” ,chiar dacă azi nu mai crede în magie, în vrăji sau poveşti. Chiar dacă astăzi metaforele lui se mişcă pe zona tehnologică şi aproape că uită de natură. Natura care l-a hrănit dar care l-a şi ucis. Uite aici complexe şi conflicte interioare cu privire la Mama Natură 🙂 .

Am făcut aceată mică introducere, nu chiar de amorul artei, ci pentru a delimita foarte bine ce simţimi şi ce trăim de ceea ce se petrece cu adevărat. Psihanaliza cam asta a făcut, interpretarea interiorului simbolic, doar că puţini o iau în serios, pentru că uneori psihanaliza este rezumată de foarte mulţi doar la pulsiuni şi instinc, hmmm psihicul nu-i doar asta, cel puţin eu nu cred asta, ar fi prea grotesc, iar noi touşi purtăm în noi şi Cerurile nu doar Abisurile. Bun, asta este altă poveste, pentru care astăzi îmi cam lipsesc literele 🙂 dar mi-ar plăcea să despicăm firul în paişpe pe un personaj-erou emblematic şi anume Regele Arthur. Legenda este interesantă, mitul eroului supus la anumite probe pentru a testa nu doar „bărbăţia” dar a testa integritatea şi umanul. Oh yes, spada, sulţia, pumnalul, sabia, toate sunt simboluri falice….hai că nu spun prostii 😉 . Adică sunt obiecte de penetrare.  Staţi, nu daţi cu pietre! Priviţi efectiv organele masculine şi cele feminine. Unele sunt pe exterior altele pe interior. Masculin este egal cu explorarea lumii în exterior iar feminin cu explorarea lumii pe interior. Fiecare „energie” are rolul şi sensul său. O fiinţă echilibrată le foloseşte pe amândouă într-un mod înţelep. Acum, să privim un pic spada înfiptă în piatră. Oh well, mergeţi pe ideea că piatră este una dintre cele mai dure forme ale materierie grosiere. E dură, e rece şi e gri şi….nu se mişcă. Ba e şi nesimţită pentru că ţine captivă în ea spada Eroului….să-i fie ruşine gen! Modul în care este punctată istoria stâncii în film …..o viziune foarte tare. De ce? Pentru că stâca era de fapt, tatăl eroului . Tatăl decedat în luptă, pe care eroul refuză să şi-l amintească. Toată acţiunea în această zonă se derulează. Cale prin care sau pe care (vă gândiţi voi) Arthur trebuie să-şi cucerească lumile interne pentru a deveni…..bărbat, erou şi Rege.

Călătoria este scoasă în exterior, pentru că lui Arthur îi este „furată” iubirea şi protecţia părinţilor. El este crescut şi protejat de un „grup de femei” (în film), femei care îşi câştigau existenţa din practicarea prostituţiei, dar pe care Arthur, personajul din film, nu doar că nu le judecă dar ajunge să le şi protejeze. Eroul din film, ajunge dintr-un copil firav un tânăr puternic, călit de existenţa, călit de viaţă. Acum, trebuie să urmăriţi şi voi filmul, pentru că mai apar pe acolo două mituri, de această dată biblice. Avem o călătorie pe apă, similară cu cea a lui Moise (care era profet) şi o vânătoare de copii, similară cu vânătoarea copilului Isus (care era învăţător). Acum dacă mai adăugăm strategic la asta şi o sabie prinsă în rocă din care se poate vedea decât simbolul crucii…..hmm vedeţi câte legături în doar câteva imagini? Roca, mormântul Tatălui….amintirea de nepătruns a Fiului. Refuzul de împlinire a destinului, băiatul egosit care nu doreşte nici responsabilitate şi nici conştientizarea trecutului, tercut care îl obligă efectiv să poarte mai departe destinul deja scris de eroismul Tatălui Rege.

Scenaristii au avut petrecere când s-au jucat cu aşa multe simboluri dar au reuşit să le dea un sens, pe care un psihanalist fin îl poate observa fascinat.  Avem dorinţa nebună ce aparţine altei dimensiuni a masculinului, cea de a „cuceri lumea exetrioară” într-un mod absolut şi cu orice preţ. Unchiul lui Arthur, este cel dispus să-şi sacrifice fiinţele iubite. Soţia şi fiica sa sunt oferite drept ofrandă unui monstru marin, apoi după ce apa este colorată în roşu, trupurile sunt purtate în abis de tentaculele fiinţei marine. Omul, bărbatul practic infantil, îşi sacrifică propriul interior cald, iar prin acest sacrificiu îşi crează propiul iad, propria închisoare, închisoare care îl consumă şi care până la finalul filmului îl transformă într-un demon.  Frumos pusă în scenă bătălia din altă lume. Bătălia dintre Arthur şi demonicul său unchi, care desgiur voia să obţină puterea dată de moştenirea Tatălui, puterea sabiei, ce fusese eliberată din stâncă de sigurul ei moştenitor de drept……adică de Arthur.

Hmm, sper că nu v-am pierdut pe drum. Filmul este mai complex decât pare la prima vedere. Modul în care perosnajele se „mişcă” din lumea comună în lumea suprarealistă, magică şi mitică, psihică şi terifiantă, este demn de urmărit cu o lupă. Desigur că şi ultima bătălie se duce la convergenţa acestor lumi. Finalul bătăliei dându-se însă pe „lumea ailaltă”. Şi ce lume, şi câte bestii zac în ea şi ce greu călătorşete eroul nostru prin această lume. Arthur este „ajutat” de o Vrăjitoare să penetreze aceste tărmâuri. O Vrăjitoare, aparte, ultima din „rasa ei”. Femeia avea abiltatea de a stăpâni natura, de a o înţelege şi de a se folosi de ea, în special de animalele. Şarpele apare în film ca simbol benefic, practic altfel decât suntem noi obişnuiţi. Noi creştinii zic, pentru că nu poţi reduce simbolurile doar la jumătatea lor. Toate simbolurile sunt cel puţin duale. Înţelese complet devin „întregi” iar muritorul de rând accesează o „altă lume” ascunsă  şi străveche, devinind astfel „înţelept ca şarpele”. Şarpe, care în film este folosit în multe rânduri şi care pe mine mă duce cu gândul la miturile şi legendele neoşe, despre protese cu brăţări în formă de viperă, despre temple arse din aroganţă şi necunaştere şi depre veninul folosit atât în scop curativ cât şi pentru a ucide inima duşmanilor.

Hmmm….sper că încă mai sunteţei pe recepţie 🙂 . Cică pe la noi oamenii adoră să vorbească despre nimic, gen să facă un conţinut doar de dragul de a fii prezenţi pe on-line. Ca o paranteză, decideţi voi ce este şi ce nu este calitatea, cum se sau cum nu se foloseşte veninul preoteselor vrăjite 🙂 în film zic. Eu merg mai departe, încercaţi să nu daţi cu pietre. Pentru că pietrele au şi ele propietăţile lor în acest film. Bolvanul în care era prinsă spada-cruce, era un mormânt…. care ajunge să stea adăpostit mulţi ani în adâncurile mării. El reapare, doar atunci când eroul nostru este pregătit să elibereze „cruce” care în realitate este o spadă. Spadă cu care poţi da sau poţi lua viaţă. Simbol cu două tăişuri, folosit de oamenii trişti şi răzbunători….pumnalul ce străpunge pieptul celor două femei, sângele care se diluează în apă. Pentru că da, mulţi „bărbaţi” ucid ceea ce îi face vulnerabili, ceea ce îi face Oameni. Pentru că da, ce mama mă-sii, să iubeşti, este egal slăbiciune, cel puţin asta cred ignoranţii.

Bun, revendim la drumul şi parcursul lui Arhur. El ajunge să cunoască iubirea, chiar dacă nu aşa cum cred unii că ar trebui. Cunoşte în primul rând iubirea părinţilor, dar mai ales pe cea a mamei, chiar dacă nu şi-o amintea foarte bine. Îşi amintea de căldura mamei. Mamă care a murit cu el în braţe, mamă care l-a înfăşat într-o blană similară cu blana de urs. Eu cel puţin asta cred, că blana era de urs, deoarece, etimologia numelui Arthur  în legendele celţilor face referire la acest animal mistic. Animalul, în viziunea celtă este simbolul războinicilor. Ursul îl găsim şi pe meleagurile neaoşe, dar puţini ştiu că a fost cel cu care mulţi daci s-au asociat, poate mai mulţi decât cei care s-au asociat lupul 🙂 . Ursul este un simbol mistic, al fiinţei aflate între lumi. Ursul iarna se retrage în grote şi peşteri (simboluri feminine) ca mai apoi să „învie” primăvara.  Este un animal „lunar” care on însoţeşte pe zeiţa Artemis, este un animal puternic şi agil, chiar dacă nu pare. Este un simbol al stărilor alchimice interioare, al fluxuli şi ciclurilor naturii: viaţă-moarte-viaţă….Este multe şi este tot ceea ce caracterizaeză călătoria interioară a eroului nostru, purtat de „veninul vrăjitoareri” pe terenurile abrupte ale lumilor „mistice”. Călătoria porneşte la exterior, când Arthur este „capturat” de Vrăjitoare şi de cei care o ajutau. Este ignorant şi arogant, iar vorbele ajung să-i fie pedepsite. Pedeapsa, este în speţă doar o atenţionare, pe care o Femeie Înţeleaptă este capabilă să o oferă, oricărui „învăţăcel”. Practic, Vrajitoarea, canalizează o mistică forţă spre calul lui Arthur, iar Athur este aruncat la pământ. Haha, dacă asta nu este cea mai intereseantă metaforă pentru toţi aroganţii care se cred pe cai mari…nu ştiu care este. Căzătura vizează mai mult Egoul imens şi prea puţin lezarea sau durerea fizică. Pe drum Prinţul îşi adună nu doar oameni loiali ci şi importante forţe interioare.

Cu ajutorul mai mult sau mai puţin subtil al Vrăjitoarei, Arthur începe o călătorie în „lumea nevăzută”. Întâi explorează în vis, apoi într-o stare de conştiinţă, modificată aş spune eu, dar decideţi voi cum este cu acel tip de călătorie. Practic Arthur până la finalizarea călătoriei, nu reuşeşte să stăpânească sabia. Sabia este cea care îl domină, cea care are putere, este simbol al unei moşteniri ancestrale dată din tată în fiu, moştenire pe car nu o înţelege şi nu o acceptă şi deci….nu o poate controla. Cam ca orice fiu care îşi neagă rădicinel, care nu le acceptă şi care unori le-ar da chiar şi foc doar să stea departe de inflenţa lor. Unori moştenirile nu sunt tocmai ce ne imaginam sau ne dormi, dar renunţarea la ele, este renunţarea efectivă la noi şi la trecut, care vrem să recunoaştem sau nu ne defineşte, fie că ne defineşte biologic, faptic, metaforic sau cum mai vreţi voi. Este valabil şi pentru doamna dar despre ele cu altă ocazie. Călătoria mistică merge în paralel cu călătoria efectivă a eroului aflat în drum spre război. Război pe care Arthur îl poară întâi cu sine apoi cu lumea exterioară. Iese din „tărâmul nevăzut” mai mult mort decât viu, pentru că întâlneşte tot felul de fiinţe periculoase, dar cu care se luptă vitejeşte, cucerindu-le FĂRĂ FRICĂ.  Drumul exterior este „drumul spre coroană”. Coroană care de multe ori stă pe creştete ce nu o merită. Corana este mereu simbol al cercului, aflată  pe creştetul celor ce „conduc lumea”.  Coroana fizică este mereu împodobită mai mult sau mai puţin, corana simbolică este „conducătorul” este „Regele” sau după caz Regina. Coroana aici în film duce simbolul într-un sens deosebit. Înainte de Încoronarea oficială, Arthur construieşte o masă rotundă….simbol al egalităţii celor care ajung să stea la acea masă, simbol ce în timp devine emblama Regelui Arthur şi a Cavalerilor Mesei Rotunde.

Final de film, final cu copii care poartă corana pe o pernă din fulgi….probabil pentru că la acea vreme nu cred că existau materiale sintetice zic şi io 🙂 Un vultur imens care intră pe uşile gigantice ale balconului înainte ca Arthur să iasă să-şi salute supuşii. Vultur care artă cum minunata Vrăjitoare salută şi inspiră Regelui idealuri de la Înălţimi greu de imaginat dacă nu ai…..ochi de vultur zic. Ar mai fii multe de povestit despre poveşti, mituri şi legende, despre istorii ale omenirii. Despre faptul că Arthur a ajuns să poată controla sabia abia când şi-a amintit, şi-a înţeles şi şi-a acceptat trecutul. Oare cum am putea trăi în prezent dacă nu ne-am înţelege trecutul şi pe ce baze am putea construi viitorul? Poate nu mereu dorim să urmăm paşii care ne-au fost deja scrişi, dar pentru a ajunge mari lideri sau cel puţin eroii propriilor vieţi ar trebui să putem înţelege „ce zace în noi”. Ce are formă de cruce şi este captiv în pietre reci. Ce zace pe fundul mării, ca bolovanul lui Arthur…..Ce ne poate ajuta să atingem mari înălţimi şi ce poate face pentru noi legătura dintre Pământ şi Cer, dintre Apă şi Foc. Ce ne poate da aripi să înfruntăm şi cele mai „înalte atmosfere” . Eiii, dragii moşului….mă rog babei, hai să încheiem povestea, mă rog filmul, pentru că filmul este înţesat cu multe alte simboluri, sensuri şi scene, pe care le puteţi descoperi şi singuri. Eu doar am vrut să vă fac poftă de poveşti, de mituri şi de legende…..pentru că unii vor „învăţătură” fără poveste. Unii vor pe tavă de argint linguriţa de aur, ori asta nu se poate dragilor. Este nevoie de poveşti, de trăiri, de puterea de a învăţa şi a extrage din ele ce simte fiecare că are nevoie….Cel ce caută să dea sau să primească decât soluţia este cel care cade rapid de pe cal….iar căzutul ăsta este unori dureros, alteori te ambiţionează, alteori te accidentează dar este posibil să te şi omoare….cine ştie pe ce piatră cazi cu capul….zic şi io….capul omului este mai sensibil decât pare la prima vedere….foloseşte un coif tura viitoare apoi caută coroana zic…..dragul meu cititor 🙂

Şi-am încălecat pe o Şa şi v-am spus o chestie interesantă sper

Cu drag textierul de duminică adică Toma

Photo „The hero” and „The sword” credit Je că uite am găsit o utilitate utila la omuleţii de plastic 🙂

P.S Arthur nu avea armură….hm oare de ce? Îmi suneţi voi prin comentarii dacă v-a plăcut filmul sau dacă vă place blogul 🙂

P.S P.S Poate că unii se nasc regi dar nu toţi ajung….Regi, Regine, asta pentru că nu toţi au curajul să devină întâi eroi 🙂