Toma scrii prea mult, Toma vorbeşti prea mult, Toma divaghezi, Toma fă articolele mai scurte! Replici amuzante pe care eu le primesc de când mă ştiu. Ce nu ştie multă lume este că nimeni nu are voie să îţi spună cine sau cum să fii! Ani la rând mulţi oameni au încercat să-mi găsească butonul de „silenţios” iar cei mai insistenţi au găsit doar „pauza. Toma e „in the flow” aşa că nu vă stresaţi prea tare că nu o să asculte 🙂 are treabă iar cei care nu au altă treabă, dacă stau pe margine sunt rugaţi să nu-l deranjeze pe cel ce este în mijlocul actului artistic 🙂  . Să nu-i stricăm „zen-ul” zic .

Ca orice cititor înrăit am devenit „invidioasă” pe scriitori. Cum Dumnezeu puteau ei creea astfel de lumi doar cu mintea? Ce trăiau ei? Ce simţeau ei, dar mai ales de ce simţeau nevoia să scrie? Anii au trecut şi am înţeles că doar mintea nu era suficientă, aveai nevoie şi de corp şi de spirit, iar acea înţelegere nu a venit uşor. Cine îţi spune că te poate învăţa să scrii te minte. Scrisul, ca orice alt talent este cultivat de experienţă şi multă practică. Pe măsură ce exersezi se dezvoltă, iar în timp devine o abilitate specială, la fel ca orice alt „talent”.

M-am apucat să scriu prin clasa a 4 a, când deja eram acel „copil ciudat”, greu de suportat sau de tolerat de cei din jur. Eram incedibil de curioasă, puneam mii de întrebări şi adoram să fac pe deşteapta 🙂 . Nimic din ce făceam sau am făcut, nu am făcut din răutate, dar am înţeles că mulţi aşa vedeau lucrurile. La fel ca atunci citeşti, tu citeşti cu vocea ta interioară, iar când priveşti spre alţii priveşti tot cu interiorul tău. Eram doar curioasă, încercam să învăţ cât mai multe, aveam o sete de cunoştere care nici până în ziua de astăzi nu s-a domolit. Atunci când am văzut că oamenii din jurul meu nu mă înţeleg, la un nivel destul de profund, m-am izolat. M-am închis în mine. Chiar dacă în aparent eram acolo, de cele mai multe ori visam cu ochii deschişi. Simţeam însă nevoia să mă exprim, iar de fiecare dată când nu făceam faţă vieţii cotidiene, mă apucam să scriu. Când simţeam că cineva nu mă înţelege mă apucam să-i scriu. Multe scrisori nu şi-au atins destinaţia, dar unele au reuşit să umezească ochi care niciodată nu aş fi crezut că pot face asta.

Uite aşa au trecut anii, mi-am exersat talentele, iar la un moment da am putut chiar să scriu şi „la comandă” . Până acum doi ani însă, când am păţit ceva destul de interesant. Se spune că, informaţia se activează în funcţie de condiţiile de mediu atât cel interior cât şi cel exterior. În urma unei tragedii şi a unei imaginii destul de dramatice ceva în mine a făcut un de-click puternic. Vedeam cum, un firicel de sânge se amesteca cu apă, apoi se prelingea pe pământul secat de soare. Imaginea asta mi-a declanşat o stare de flow. Am ajuns acasă, am pus mâna pe un caiet şi un pix şi 2 săptămâni nu m-am oprit din scris.

Am pus pe foi mii de gânduri, dar de această dată aveau un sens, aveau o poveste, aveau personaje. Printre orele de scris îmi observam comportamentul, aparent nimic nu se schimba la exterior, totuşi interiorul meu se transforma cu fiecare literă. Foarte interesant a fost în acea perioadă să observ lumea, să înţeleg şi să simt lumea. Parcă totul avea sens, avea logică, avea un tipar bine conturat, dar pe care, cei mai mulţi dintre noi, nu-l pot observa. Mă uitam în oglindă şi mă întrebam dacă nu cumva băieţii de la fabricile ce poluează oraşul or fi scăpat ceva nasol pe furnale 🙂 . Era o senzaţie de beatitudine, pe care, nu doar că nu o pot explica, nu o pot exprima. Dacă ar fi să mă analizez prin ochii unui psihiatru, m-aş fi trimis direct la Bălăceanca cu un episod maniacal sever 🙂 . Totuşi eram conştientă, eram conştientă de realitatea în care trăiesc dar în acelaşi timp trăiam în realitatea personajelor mele, pe care le proiectam într-un trecut îndepărat şi într-un viitor destul de apropiat. Totul în mine şi în afara mea avea şi nu avea formă în acelaşi timp. Capacitatea mea de sinteză crescuse considerabil, asocierea, transpunerea, analiza şi perspectivele erau în plină expansiune. Am petrecut acea perioadă destul de atentă, nu doar la mine ci şi la evenimentul tragic care a declanşat acea minunată stare de înţelegere şi acceptare a vieţii şi a morţii. O mare parte din viaţă căutasem ceva, ca să pot conştientiza doar că acel ceva zace în mine de când m-am născut (un clişeu dar alt limbaj nu am să descriu senzaţia), iar eu am o vagă impresie că acel ceva există în toţi şi ne leagă pe toţi. La un anumit nivel, cred că am experimentat ceea ce unii psihologi numesc „experienţă de vârf” sau cei mai spirituali dintre noi definesc ca fiind „transcendere”. Sună aiurea, ştiu, acea stare are multe denumiri, ca orice altceva de pe Planeta asta. Mi-am „revenit” cam după 1 lună 🙂 iar în faţa aveam bazele primului meu roman, pe care niciodată nu am avut curajul să-l arăt cuiva, (cel puţin nu pe tot) iar astăzi zace undeva prin pod. A fost prima experienţă interesantă, care mi-a dat o satisfacţie şi o înţelegere greu de imaginat dacă nu o trăieşti, motiv pentru care mă abţin de la alte detalii inutile.

A mai trecut ceva timp, iar toată experienţa pot spune nu doar că m-a marcat ci m-a şi schimbat. Atunci eram atât de împăcată cu mine încât nimeni şi nimic nu mă putea enerva. Mai aveam şi eu răbufniri, dar destul de ponderate prin comparaţie cu alte reacţii ale mele. M-am apucat să scriu, nu mai era ca în acea perioadă dar scriam, scriam mult mai cursiv, mai complex şi mai cu sens. Transformam toate lucrurile urâte pe care le întâlneam în ceva constructiv, aşa am înţeles că eu, prin scris, într-un fel ciudat „purificam” lumea mizerabilă de care mă tot loveam şi pe care nu o înţelegeam. Practic, când cineva mă scotea din minţi în loc să mă cert sau să fac ceva, îi copiam mimica, gesturile, tonalitatea vocii, replicile în zeci de pagini de eseuri cu întâmplări, pagini pe care mai apoi le uitam undeva în dulap sau chiar le pierdeam.

Niciodată nu am scris pentru cititori, mereu am scris pentru mine! Era destul că în afara foilor mele trebuia să fiu cum este „dezirabil” în foile mele m-am decis că sunt cum vreau eu. Fără cenzuri inutile, fără tăieturi dureroase, fără corecturi, fără critică, fără reproşuri. Foile mele erau şi sunt şi vor rămâne o transpunere a propiului Univers interior pe care foarte rar îl scot la vedere, nu de alta dar ştiu exact în ce lume trăiesc, că n-am acceptat-o aşa m-a făcut să vreau să o schimb, dar prin litere nu prin alte lucuri inutile. Sunt conştientă că nu pot schimba pe nimeni, iar lecţia asta a durut cel mai rău.

A mai trecut ceva vreme până să mă apuc să scriu public sub numele meu, din simplul motiv că vedeam mediocritatea patetică a celor care îşi iau acest statut. Scârba de a scrie pe on-line exista din lipsa dorinţei de a mă numi lumea „bloggăr”. Da, sună aiurea, dar când tu trăieşti în Universul cărţilor îţi dai seama despre ce vorbesc. Nu e neapărat aroganţă, dar este o formă ciudată de orgoliu, peste care am trecut greu. Am tot încercat să citesc virtual, iar nervii mei uneori erau întinşi la maxim. Că aveam o frustrare personală, asta se poate observa cu ochiul liber 🙂 dar muream de ciudă când vedeam acele „blogguri cu coperţi”, acele chestii pe care unii le numeau cărţi dar nu erau decât nişte postări de on-line puse pe hârtie apoi legate cu lipici de coperţi. Mai trebuie să mâncam şi noi ceva, dar să ne prostituăm aşa în văzul lumii, parcă nu-i mişto.

Am început să scriu şi eu timid, crispată de „regulile” celor care practică acest sport virtual, ştiam că nu ai voie să ieşi din tipare, iar eu încă nu aveam o strategie care să-mi perimită câteva „aroganţe”, asta până într-o zi. Aveam în faţă ecranul aprins, începusem deja să scriu al doilea roman, că de luasem microbul, de fapt începusem să-i conturez povestea despre care tot citiţi prin postările mele. Eram tare prinsă de ceea ce făceam, iar pe undeva căutam validare. Scrisesem deja de 3 ore când, am fost oarecum întreruptă de un amic. Am stat câteva minute de vorbă, el la rândul său scria pe „virtual” şi era tare mândru de ceea ce scria. Nu zic, era bunicel, dar la fel de crispat de reguli ca restul lumii. La un moment dat, după ce mi-a ridicat nervii până în tavan cu arta şi scrisul, a vrut să ne „măsurăm talentul” 🙂 a scris pe tablă o frază, care sincer, dacă ar fi fost aşa bună, mi-aş fi amintit-o, apoi cu multă aroganţă în nas mi-a aruncat ceva ce se poate traduce în „tu nu poţi”.

Acel „nu poţi” din creierii mei, mi-au declanşat o a doua stare de flow, dar dacă prima semăna cu un Paradis, asta a semănat cu un iad şi nu exagerez cu nimic când spun asta. Dacă prima experienţă a fost caldă, deosebită ca o zi de vară trâzie, totul era calm şi parcă timpul pornea dor când îi dădeam eu voie, a doua oară totul se mişca atât de rapid încât uneori de la prea mult scris avea senzaţia de ameţeleală. E complicat de explicat în cuvinte cum nu-ţi poţi opri creierul dar mai grav nu-ţi poţi opr mâinile din scris. Acum totul era rece, nimic nu mă mai mulţumea, totul mă enerva şi mă tacasa. Nu voiam să fac altceva decât să scriu, când nu puteam scrie deveneam nervoasă şi când cineva încerca să mă oprească (mai fă o pauză şi dormi) răbufneam „tu nu înţelegi că eu trebuie să scriu, altfel simt că pierd ideile”. Exact aşa era, dacă nu „prindeam ideea” dispărea ea ştie unde 🙂 iar asta mă enerva gorznic. Nu că mă laud eu, dar vă jur că aveam numai idei minunate, acum când le citesc stau şi mă întreb „de unde au ieşit” şi cum 🙂 .

„Creierul virtual: The story of EllyLight” mi-a exorcizat toţi demonii, tipa asta (adică personajul meu) are un vocabular şi o atitudine de te sperie, uneori mă sperii şi eu de ea 🙂 dar ştiu că este doar „umbra” mea, pe care am putut să o „transcend” sau mai bine spus să o mut printre litere. Comparând astăzi cele două experienţe şi cele două poveşti ce s-au născut din imaginaţia mea, pot spune că a fost nevoie de ambele să-mi pot desăvârşi un stil impecbil şi original, cel puţin aşa îl văd eu 🙂 . A doua experienţă de vârf, mi-a dat upgrade şi restart la tot sistemul. Am început să-mi scriu a doua poveste compulsiv, manical şi dramatic. Ideile curgeau aşa repede încât nu le puteam opri. Nu exista spaţiu, timp, nu mai exista nici criticul interior nici cel exterior. Era doar o stare de curgere, surprinzător, chiar dacă ştiam cum fusese prima dată, nu mă aşteptam să mă „prindă” atât de mult. Mi-a fost mult mai greu să mă opresc de această dată, din simplul motiv că am arătat ce am scris altora şi am fost încurajată de laude. Era o fugă de idei, cum spun psihologii, dar care la mine funcţiona perfect pe hârtie şi nu doar acolo. Aşa mi-am conturat inclusiv o strategie, aşa am înţeles cum sau de ce oamenii sunt încorsetaţi în reguli şi tipare, aşa am înţeles că secretul este să rămâi TU. EU, după ce am terminat şi cu a doua poveste, am stat să-mi analizez toată scriitura. Uite aşa am conştientizat că nu am nevoie să mulţumesc pe nimeni şi că puţin îmi pasă mie de regulile de scris pe on-line. Dacă eu simt să scriu 5000 de cuvinte, le scriu, dacă tu vrei să le citeşti, e doar meritul tău. Unele sunt, altele nu sunt aşa interesante, dar eu le scriu, pentru că, orice scriitor are o singură aroganţă :ştie că cineva îl citeşte 🙂 . Starea de flow este ca atunci când ai chef să pleci de la birou direct la piscină, doar că eu chiar plec la piscină fără să-mi pese de şefi 🙂 avantajulul confortului cu efect secundar în metanevoie. Starea de flow este copilul dezbrăcat care vrea să alerge prin ploaie şi pe care adultul de lângă el nu-l opreşte dar îi dă o umbrelă şi un „hai fugi la joacă!”.

Ambele experienţe, sunt ceea ce unii au început să numească „stare de flow”. Probabil Flow (curgere) este cuvântul potrivit, pentru că totul curge. Exact ca un râu plin de somoni, tu eşti ursul greoi şi agil care prinde din apă ce şi cât are nevoie, ideal fiind să nu te caliceşti, nu de alta, dar din experienţă îţi spun că poţi face indigestie 🙂 . Acum doi ani, cineva mi-a spus „dacă ai înţeles mergi mai departe„, cum eu sunt căpoasă am insistat că nu-mi place să merg singură. Mie îmi place compania 🙂 nu toată ce-i drept, dar când nu-mi place scriu, destul de mult public, iar asta era ce lipisise prima dată. „Nu pot merge mai departe pentru că lipseşte cineva sau ceva” iar cu asta am avut dreptate, lipsisem eu. Eu întreagă, adică jumătatea din mine care nu tolera „fixiştii şi fixaţiile”, rebela pe care o pitisem aşa de adânc printre umbre, încât mulţi ani am crezut că a dispărut definitiv. Abia după ce i-am dat voie la „joacă” am prins curajul să exprim exact ceea ce simt pe on-line. Virtual încă mai am ceva din „perdeau Îngeraşului” dar în eseuri sau poveşti scriu exact cum cred eu de cuviinţă. Momentan nu m-am descis să public din variate motive, dar cine ştie cum evoluează on-line-ul 🙂 din ce observ, aici sunt ca peştele în apă chiar şi sub propia semnătură, cu suficient loc de eaxpansiune 🙂 de ce nu şi de creştere, loc să fie că litere am destule 🙂 .

Astăzi pot intra în acea stare de flow la pura exercitare a voinţei, când simt şi cum simt, astăzi singurul lucru pe care nu-l mai pot face este să scriu la „comandă”. Interesant este că, acea stare nu apare acum doar când scriu, apare şi când lucrez în cabinet, apare şi când fac fotografii, când desenez, când bricolez, când învăţ sau când citesc. Partea simpatică este că, dacă înainte puteam să-mi maschez excentrismul sau „nebunia” acum nu mai văd sensul acestor măşti, chiar mă amuza reacţia exagerată a unora. Nu am pretenţia să înţeleagă prea multă lume de ce fac ce fac, nu o zic să par interesantă, dar am acceptat că nu mă pot explica pe placul tuturor. Să fiu sinceră nici nu mai simt nevoia să mă mai explic, iar acum singurul grad de comparaţie a rămas cu mine, cea de ieri. Aceasta este partea plină a paharului, partea mai puţin plină este că nu mai simt nevoia de companie, mai ales a celor care îşi aleg prost „partenerul de ring” :), acei oameni care îl iau în braţe pe „nu pot” sau „nu se poate”, acei oameni care joacă rolul prostului sau mai grav al deşteptului pedant, acei oameni care rămân în zona limitată a sinelui, acei oameni care se mulţumesc cu un iphone şi o brăţară de la Pandora o mini vacanţă la munte/mare, acei oameni care merg în aceleaşi locuri şi discută aceleaşi subiecte patetice, acei oameni cu enorm potenţial dar plafonaţi patetic în mizeria cotidiană.

Unii spun că experienţele acestea cu tentă spirituală te ajută să accepţi limtările celor din jur. Prima dată aşa a fost, n-aş fi jignit pe nimeni,n-aş fi rănit pe nimeni chiar dacă eu eram cea rănită, pur şi simplu nu mai simţeam nevoia nici măcar să mă apăr. Înţelesesem că fiecare are dreptul să vadă ce poate, doar că dacă eu pot, voi de ce nu puteţi? Sunt convinsă că poate oricine, de aceea astăzi am o mare problemă în a mai tolera aroganţa „superiorului”. A celui care se bate cu pumnii în piept ca o gorilă în călduri că a înţeles esenţa vieţii din gură că din fapte-i mai greu, a celui care se crede superior doar pentru că îl validează o foaie sau un bmw în parcare. Pur şi simplu a doua poveste mi-a deschis ochii spre un echilibru de care nu mă credeam capabilă. Ok ai voie să trăieşti, dar şi eu am voie. Pentru că lumea mea începe şi se termină cu mine, ea se extinde şi se contractă până unde îi dau eu voie. Lumea mea, nu-ţi aparţine, dar îţi poţi arunca o privire spre ea, lumea mea este făurită din forme şi litere doar ca tu să îţi poţi arunca un ochi spre anumite idei interesante, dacă vrei sau nu să înţelegi ceva din ele, asta nu mai stă în puterea mea.

Am decis să schimb conţinutul virtual când am înţeles cum e cu practica, de teorie eram oricum sătulă 🙂 . Toată lumea cu reguli, norme sau standarde, dacă unii se dau aşa cititori înrăiţi de ce Dumnezeu nu au răbdare să citescă câteva rânduri în plus? Motive ar fi multe, ce spun eu nu-i interesant, ar fi unul, ele sunt însă mai multe. Oamenii au nevoie de poveşti ca de aer şi adulţii mai mult decât copii. Acum abia am terminat de citit o altă „poveste” de blogg a unei începătoare. Parcă mă văd pe mine, când scriam anonim era uşor dar când am pus numele meu public, parcă îi dau dreptate că nu vrea să-şi pună lumea pe tapet în văzul tuturor. Mă uit la profilele ei îi analizez compania şi jur că mă văd pe mine când eram înconjurată de tot felul de „cunăscători” care-mi frecau creierii şi stima de sine. În ciuda faptului că ştiam ce conţinut pot face şi cum să mă adaptez, când a trebuit să-mi pun numele în faţă m-am blocat 🙂 . Să mă deblochez am avut nevoie să-mi dau voie să fiu furioasă, că a fost nevoie de un individ care l-ar fi scos şi pe Budha din transă e partea a doua 🙂 .

Dezvoltarea personală, pe toate nivelele sale, nu e aşa simplă cum o scriu băieţii deştepţi prin cărţi ca mai apoi să fie predicată de doamne schizoide 🙂 care pierd contactul definitiv şi iremediabil cu realiatea celor din jur. Dezvoltarea şi evoluţia ficăruia, ţine de multă muncă. Ai nevoie să îţi cunoşti ambele laturi, lumină şi întuneric, să le domini şi să le foloseşti dintr-o zonă neutră a unui centru echilibrat. Ai nevoie de ambiţie, de educarea acelor talente de care dispunem fiecare, de setarea unor norme personale şi a unor principii de viaţă solide, care nu se dărâmă la cea mai mică critică dar din care pot creşte adevărate opere de artă (arta sub toate formele ei, eu mă uit la un pod şi îl consider tot o operă de artă). Secretul nu e secret, dar până la acel cunoaşte-te eu aş începe cu CONSTRUIEŞTE-TE pe tine însuţi iar starea de flow apare ca un efecte secundar nu ca o ţintă pe care trebuie să o atingi.

Cu drag Toma şi astăzi in the flow!

P.S Te invit să scrii şi tu un eseu despre o experienţă personală care te-a marcat, minim 3000 de cuvinte, exact ca acest lung şi interminabil articol! Dacă nu poţi, lasă piatra jos şi zi merci pentru poveste 🙂