ATENŢIE: acest text poate induce o stare neplăcută, de la furie la exces de fericire, vă sugerez să vă păstraţi echilibrul într-un mod inteligent. Sunt doar cuvinte, nu obiecte contondente 🙂 trataţi-le ca atare.

Când vorbim despre inteligenţă, cei mai mulţi dintre noi fug cu gândul la logică sau matematică. Inteligenţa nu este totuşi aşa uşor de definit sau măsurat dar pe scurt o putem defini ca fiind „abilitatea omului de a rezolva probleme în viaţa de zi cu zi” . Deci, nu doar probleme de matematică. Inteligenţa se măsoară prin abilitatea de a găsi soluţii nu de a căuta neapărat probleme. Inteligenţa presupune o înţelegere aparte a problemei. Din multe perspective, variante şi tipare, inteligenţa presupune alegerea unei soluţii optime. Cu cât soluţia acoperă mai multe „perspective” cu atât inteligenţa este mai mare. Gardner vorbeşte despre mai multe tipuri de inteligenţă. Teoriile sale merită atenţie când vorbim despre educaţie. În teoria Inteligenţelor Multiple se discută şi despre un anumit tip de inteligenţă pe care foarte puţini o iau în considerare. Gardner însuşi evită cuvântul „spiritual” pe care îl înlocuieşte cu „exitenţial” spunând că, momentan, chiar dacă intuieşte un asemenea tip de inteligenţă, nu exită suficient de multe date măsurabile. Cu toate acestea, de milenii, oamenii vorbesc în diferite contexte despre o astfel de inteligenţă. În ultimele decenii încep să apară destul de multe teorii care susţin existenţa acestei inteligenţe. Poate pentru că începe să se manifeste la mai multe persoane sau poate pentru că abia acum tindem să îi dăm importanţă.

Există multe viziuni asupra a ceea ce defineşte omul care se presupune că a dezvoltat această inteligenţă. În timp, mai mult empiric şi mai puţin teoretic am început să pun pe foaie elemente care, din punctul meu de vedere sunt indicatori ai acestei inteligenţe. Vom discuta imediat despre ei, acum vreau doar să subliniez importanţa elementelor şi mai puţin existenţa dovedită a acestui tip de inteligenţă. Pentru mine, o inteligenţă peste medie, presupune o dezvoltare a tuturor inteligenţelor. Avem nevoie de toate inteligenţele pentru a explora lumea ca mai apoi să o putem exprimare prin „inteligenţa dominantă”. Da, nu am motricitate în multe lucruri dar folosind motricitatea pot exprima pe taste ceea ce simt (inteligenţa corporală, combinată cu inteligenţa interpersonală şi intraperosnală şi exprimate prin cea lingvistică ). Da, nu sunt muzician dar pot sesiza uşor un „ton fals” (inteligenţa muzicală) şi tot aşa. Fiecare inteligenţă are elementele sale importante, luate separat şi „etichetate” : talent sau fără talent. Asta creează multe dezavantaje. Talentul este la fel de comun precum sarea de bucătărie şi el are o „utilitate” similară.

Cred că „inteligenţa existenţială” există, nu ştiu însă cum pot dovedi asta. Nu sunt singura care încearcă măcar să imagineze „unelte de măsurare”. Chestionarele sunt unelte dar până la utilitate şi funcţionalitate trebuie să îmi dau seama din ce elemente să construiesc „unealta”, apoi să caut funcţionalitatea şi tot aşa. Că de, visul copilăriei mele era să intru în istorie, trbuie să descopăr eu ceva până la urmă. Caut, pentru a căuta trebuie să înţeleg. Să îmi pun întrebările potrivite şi să pot accepta ideea că este posibil să nu găsesc o dovadă. Mă mulţmesc cu ideea că am descoperit că ceva nu există :). Nu, nu am ceritudinea că există o aşa inteligenţă. Îmi iamginez însă că, la fel ca la fel ca celelate inteligenţe ar putea exista. Nu ştiu exact cum arată dar  „o văd” ca pe o combinaţie armonioasă între toate celelate.

Cum arată „inteligenţa existenţială” la un om care are dezvoltată Inteligenţa Intrapersonală şi atrofiată Inteligenţa Interpersonală? Cum să exprim ce am pe interior dacă dacă nu am înţeles ce este pe exterior şi invers. Ce legătura au notele muzicale sau cifrele în „inteligenţa existenţială”. Păi cum aş putea înţelege oamenii dacă nu am înţeles spiritul creativ al omului, cum aş putea explica sensul anumitor fenomene dacă Inteligenţa logică e la pământ? Inteligenţa existenţială din punctul meu de vedere ar putea fi cea care se dezvoltă odată cu dezvoltarea celorlate inteligenţe. De ce? Pentru că, iniţial folosim inteligenţele pentru a rezolva probleme simple de viaţă: cum să îmi asigur exitenţa, ce să mănânc, unde şi cu cine să stau, ce job să aleg şi tot aşa. Inteligenţele ne ajută să ne rezolvăm trebuinţele. Pe măsură ce avansăm şi „rezolvăm” aceste trebuinţe, dezvoltăm şi o inteligenţă existenţială. Mai simplu, nu mă voi gândi la „sensul vieţii” sau la „scopul omului pe pământ” sau la „ce este iubirea”,”ce este moralitatea”, „ce este compasiunea” etc. dacă am o senzaţie de foame permanentă. Dacă mă simt în nesiguranţă, dacă nu mă simt validat şi pe interior şi pe exterior şi tot aşa. Mai clar, când nu putem rezolva problemele de jos nu avem tendinţa să ne uităm mai sus. Este perfect normal şi logic. Mintea este mereu ocupată cu alte probleme, nu poate pune întrebările grele când nu are soluţie la cele simple. Inteligenţa existenţială, cred eu, asta ar face. Ar fi combinaţie armonioasă de experienţe, informaţii şi rezultate ale celoralte inteligenţe. Practic încerc să caut motivul pentru care ar exista. Natura, logica, sensul, ceva fără sens nu există. Cum să te uiţi plin de compasiune la un om dacă acel om îţi provoacă dezgust. Ce nu ai înţeles despre acel om dacă ai tendinţa să-l judeci? Inteligenţele interpersonală şi intraperosnală se dezvoltă şi ele într-un fel anume. Deci, trebuie să ştiu să pun întrebările potrivite în raport cu ceea ce cunosc. Un om cu nevoi de bază nesatisfăcute caută mereu soluţii pentru a compensa neajunsurile? Crezi că nu poţi dobândi o inteligenţă existenţială dacă nu ai dezvoltat celelalte tipuri de inteligenţă?

Cred că există, nu ştiu că aşa este. Întrebările grele nu le explorează oricine, lipsa răspunsurilor concrete creează mult stres şi nu este plăcut mereu. Există Dumnezeu? Sincer să vă spun, pentru mine da. Pentru mine există o formă de inteligenţă pe care noi, cu mintea noastră nerezolvată nu o putem imagina prea bine. Că inventăm tot felul de poveşti, asta e altă poveste. Între a ştii şi a crede este o mare diferenţă de logică şi semantică. Sunt oameni care cred şi oameni care ştiu. Pot dovedi ceea ce cred? Depinde la ce întrebări vreau să răspund. Există Dumnezeu nu e chiar o întrebare complexă. E chiar stupidă dacă mă întrebaţi pe mine pentru că este limitată de ceea ce nu cunoaştem. Ateul răspunde în general cu „nu cred” să spună „nu ştiu” îi atacă egoul. Este de bun simţ şi logic să spun: ştiu că există lucruri mai mici decât mine şi lucruri mai mari decât mine. La fel de logic este să spun: ştiu că nu ştiu. De ce? Abia am reuşit să cunosc lumea din proximitatea mea, cine ştie ce este dincolo de ceea ce nu am explorat. Prin observaţie pot deduce că totul în jurul meu funcţionează conform unor legi prestabilite. Legi pe care, dacă le cunosc evit să „bag un cui în priză” …..bag două eventual pentru că aşa mă apuc de experienţă înainte să dobândesc înţelegerea unui fenomen 🙂 . Curentul în mod cert nu se răzbună pe prostia umană dar reacţionează al naibii de bine în „acord” cu ea. Anumite inteligenţe atrofiate pot da uşor efecte neplăcute chiar şi pentru cei mai „credincioşi dintre credincioşi”. Dacă eu cred că ştiu atunci voi apăra ceea ce cred că ştiu. E cam acelaşi lucru pe care îl vezi la atei. Ei pleacă de la premisa „nu cred” atunci vor apăra ceea ce cred. Mda, mă învât un pic în cerc dar asta face o minte mereu în căutare de răspunsuri. Caut pe baza a ceea ce cunosc, observ, experimentez şi deduc să cunosc începe cu întrebarea: „ce vreau să cunosc?”. Trag concluzii apoi încep iar până găsesc eventual un răspuns ADEVĂRAT sau FALS nu contează, important este că am găsit un răspuns. Asta dragilor este un fel de cercetare…..parcă seamănă a metodă ştiinţifică, o fi? Îmi spuneţi voi, eu merg mai departe cu ideile mele creţe, până înţelege cineva răspunsul şi mă „luminează” şi pe mine cu privire la nişte chestii puse sub lupă.

Ce elemente ar putea caracteriza această inteligenţă? Uite ce ştiu eu:

1.Abilitatea de a pune marile întrebări ale vieţii şi de a conştientiza că nu există răspunsuri exacte. Asta nu ţine de religie, ca să vezi! Religia dă răspunsurile mai mult sau mai puţin exacte dar pentru unii este suficient, la fel cum pentru alţii „gândirea logică” este suficientă. Cum să cred că există ceva ce nu am cunoscut? Practicanţii religioşi cred pentru că ei au o poveste cunoscută. Contează că e adevărată? Unii spun că da. Eu vă spun că nu neapărat. Contează că ei îşi satisfac anumite nevoi de bază, de exemplu nevoia de apartenenţă şi siguranţă. Desigur că aceste nevoie nesatisfăcute pe „costul personal” pot face oamenii foarte sugestibili la anumite „porunci”. Lipsa de înţelegere dă acest efect secundar la fel cum informaţia în exces dă efectul secundar al grandorii…..nu mai e nimeni peste mine. Hai pardon dacă te trimit în pădure şi te papă lupul chiar dacă tu crezi că este inferior în anumite condiţii descoperi că eşti al naibii de prost. Ce să cauţi în pădure singur şi fără apărare. Inteligenţa spirituală sau existenţială nu cred că ar avea treabă neapărat cu religia. Ar putea fi o inteligenţă care probabil se dezvoltă atunci când nu mai ne este frică de „ce putem pierde”. Deci ar avea un motiv al existenţei. Aceala de a găsi soluţii.

2. Renunţarea la credinţele altora, la sistemul de valori impus, la ideile preconcepute şi tot aşa. Credinţe şi valori dogmatice, orice formă au ele, ortodoxe, islamice, hinduse, catolice, iudaice, şamanice, new-age, old-age. Renunţarea la credinţele altora este şi renunţarea la tot ce vine fără cunoaştere personală. Ştiu că soarele frige, gen frige rău, nu pentru că l-am cunsocut personal 🙂 dar pentru că am descoperit ceva dovezi logice pe drum care mi-au confirmat. Am completat cu ce pot cunoşte prin simţuri, dacă eu pun mâna în foc sigur nu e o senzaţie plăcută. „Nu cred în nimic superior pentru că nu există dovezi” credeţi sau nu acesta este un sistem de credinţe la care puteţi renunţa la fel de uşor. Ideea „nefizicală”: tu nu ştii prin ce mecanisme a ajuns X să fie ateu. Pe drumul tău, odată cu propriile experienţe poţi ajunge la un aşa răspuns tăios dar să fie al tău, deducţia ta şi logica ta. Nu lua asupra ta logica unui om care vrea dovezi logice la tot 🙂 Imaginaţia, creativitatea, iubirea, compasunea. Au o „formă” mai puţin logică, muzica, poezia, picturile, nu sunt mereu logice dar există. Poţi renunţa la orice sistem de credinţe şi poţi creea un sistem personalizat de credinţe. Când vei înţelege că ai nevoie de credinţe cu care să te poţi identifica, vei înţelege şi ce importante sunt. Poate nu o să mai fie aşa simplu să-i ataci pe alţii care au sisteme diferite. Când ştii cât efort ai depus, gen efort personal, nu picat din lună, nu mai consumi energie inutil şi „perosnalizată” 🙂 . Poţi crede că moralitate depinde de o religie X sau poţi avea moralitate pentru că ai observat cum funcţionează omul. Sistemul personal de credinţe nu se impune nimănui. Cel mult poţi arăta o altă variantă de sistem. Să impui unui om să vadă lumea ca tine indică anumite inteligenţe atrofiate. „Eşti prost că ai credinţe în prieteni imaginari”  probabil sau, probabil unii aşa rezolvă nevoia de apartenenţă. Vei arde în iad sau vei plăti karmic ceva pentru că nu crezi în ce spune x sau y. Probabil sau probabil prietenul meu imaginar are grijă să  răsplătească ambiţia unui Om autentic. Cine ştie? Nimeni nu ştie pentru că sistemele de credinţe şi valori nu-s chiar ştiinţe exacte şi au anumite rădăcini 🙂 Este nevoie de un sistem de credinţe, mai mult sau mai puţin adevărate, nu contează. Inteligenţa existenţială aşa capătă un rol, ar satisface nevoi superioare 🙂 atunci când sistemul este personalizat. Mda, am în preajmă de la icoane la statui ce reprezintă voioşenia sau compasiunea, la cărţi despre fizică şi matematică. Ajută diversitatea la adaptabilitate. Eu zic că da. Cum pot deprinde asta dacă mă închid într-un sistem fix de gândire? Nu citesc despre islam că e păcat sau nu citesc despre viaţa lui Isus pentru că nu a existat. Stupid, cum să înţelg lumea. A cunoaşte, a înţelege, a integra, pentru a funcţiona în era globalizării dar perosnalizat să nu mă ia lipsa de sens pe sus. Ideea principală: suprevieţuire, fizică, psihică, spirituală. Nu tot ce e vechi e de dat la gunoi la fel cum nu tot ce este nou este de luat în braţe 🙂

3.Abilitatea de a discerne ce este bine şi ce este rău atât pentru tine cât şi pentru alţii. Dacă ai probleme cu „sistemul de jos” te doare în cot de alţii. Dacă ai probleme cu „sistemul de sus” rişti să mori de foame. Chestiile astea le înveţi experimentând, adică efectiv trăind. Cum să explorezi anumite concepte dacă nu ai descoperit armonia simfoniilor de exemplu şi cum să înţelegi armonia dacă în burtă nu ai o chiflă. Tendinţa spre mediană. Descoperi întâi ce este bine şi ce nu pentru tine, apoi cauţi să înţelegi cum funcţionează asta şi la alţii apoi descoperi oceanul şi puterea. Mda, puterea este abilitatea de a conştientiza că poţi face rău, de a alege să nu faci rău şi se completează prin a nu spune că ai puterea asta…..gen smerenie. Pot să te dobor. Nu doar că mă pot lupta cu tine, te pot distruge, aleg să nu fac asta. Acum, nu am zis că aş avea eu o inteligenţa existenţială prea mare 🙂  Încă mai am tendinţa de a spune „păstrează distanţa că te julesc”. Cu drag spun asta pentru că aşa mă protejez şi pe mine nu doar pe tine. Furia este o trăire greu de stăpânit uneori. Ştiu că nu îmi face bine. Este ilogic să spun că nu există răul. Există. La fel cum există şi binele. A discerne între cele două necesită mult timp de „joc” cu diverse idei sau concepte, multă experienţă şi multă practică. Când nevoile de baza sunt nesatisfăcute, nu vom ţine cont de binele celuilalt motiv pentru care ne vom simţi îndreptăţiţi să alegem binele personal chiar şi pe costul celuilalt. Nesiguranţa este interesantă când o înţelegi. Alegi să nu ataci un om cu stima de sine sub nivelul mării dar nu vei tolera când cineva te pune în pericol. Da, dacă eu mor, probabil că talentele mele nu mai au cum să fie folosite atât pentru mine cât şi pentru alţii. Bun, deci ar mai avea un rol în supravieţuire speciei. Nu ne omorâm ca chiorii pentru că ne putem înţelege ca oamenii 🙂 Ideea de a înţelege bine şi rău presupune înţelegearea repercursiunilor atunci când acţionăm într-un sens sau altul.

4.Coştientizarea Vieţii. A înţelege cât de importantă este viaţa ta este un mare pas în evoluţie. Nu mă refer aici metaforic ci efectiv în sens propriu. Deci, existenţa ta pe planeta asta. Facerea ta, presupune multe variabile şi condiţii nefavorbaile. Faptul că trăieşti, te mişti şi exişti este o minune. Nu glumesc, din sute de variante mama ta l-a ales pe tatăl tău. Buni, răi nu contează tu eşti azi aici şi citeşti asta. Ai trăit multe, ai văzut multe, nu ţi-ai pierdut viaţa deci prietene eşti zmeu 🙂 ai Viaţă!!!! Deci are şi o chestie care să faciliteze progresul, zic despre Inteligenţă pentru că nu mai vrei să te omori nici pe tine nici pe alţii când vezi complexitatea vieţii sau cât de greu apare ea. Pace, linişte, nevoile bazale aranjate, gata boss ne pregătim de progres pentru că am înţeles ce importantă are viaţa şi trebuie să o protejăm sub toate formele ei. Omori un viţel că trebuie să mănânci dar de ce trebuie să omori 1000, e foamea aşa mare? Omori un miel dar e nevoie să-l chinui? Inteligenţa existenţială ar trebui să explice „ordinea” lucrurilor. Trăiesc şi am voie să trăiesc şi asta presupune înţelegerea „legilor firii” aplicabile în natură dragilor…..că nu suntem canibali…..zic şi io! Pe la nişte băieţi isteţi am citit că în anumite ritualuri omul mulţumea animalului sacrificat pentru că ce să vezi animalul îi dădea drept la viaţă şi nu metaforic…..gen mâncare….gen energie! Nu vrei dreptul acesta, este o alegere pe care ar fi indicat să o înţelegi alături de multe alte mecanisme biologice 🙂 Verde, verde dar uneori am nevoie de energia porcului, că e prea „mulţi porci” 🙂 . Uite cum am rezolvat o paradigmă 🙂 Real sau nu contează sau contează să-mi rezolv cu ea nişte disonanţe?

5.Conştientizarea Vieţii din corpuri. Al tău, al meu, al căţelului. Totul este Viu. Şi piatra e Vie prietene, are miliarde de procese microscopiece în spate. E mişcare chiar dacă sta locului, e Vie. Corpul este Viu şi este spaţiul în care tu exitişi. Să exişti armonios îţi conştientizezi corpul şi importanţa vieţii din corpul tău. Simplu? Nu chiar. Corpul are multe procese în el. Pe unele le vezi altele sunt impalpabile. De exemplu poţi vedea un plămân dacă vrei să faci asta dar nu poţi vedea un sistem de valori şi credinţe indiferent cât de tare te străduieşti. Deci cum e realitatea a ceea ce există şi a ceea ce nu există? Ups, lasă piatra şi ai grijă de viaţa din corpul tău. Dacă mori repede cine mai explorează lumea? Senzaţii, percepţii, gust, miros, atingere. Cum poţi învăţa doar cu mintea? Nu poţi, ai nevoie de corp. Dacă nu ai rezolvate nevoiele de bază cum poţi alege să trăieşti armonios. Vei face excese. Excesul cu corpul nu este doar prin îmbuibare. Excesiv de dur cu prorpiul corp. Sparta, ok înţeleg. Ce să vezi Omul dacă ar avea inteligenţă spirituală cred că ar fi şi echilibrat. Gustă câte puţin din toate, suficient cât să satisfacă anumite curiozităţi dar nu prea mult să moară… pisica zic 🙂 Nesiguranţa…..ceva frică. Obsesia faţă de sănătatea corpului sau aspectul corpului este nesănătoasă. Omul inteligent caută să înţeleagă cum funcţionează corpul şi toate mecanismele sale, văzute sau mai puţin văzute 🙂 Nu de alta dar Viaţa se debrasează de corpurile care nu mai pot face faţă 🙂 instinct de supravieţuire, ce să vezi….cumva se poate integra frumos şi fără victime inutile. Înveţi cum simte corpul, ce simte, de ce simte, aşa înveţi să îl controlezi şi îi educi instinctele „împrăştiate”. Când nu îţi cunoşti corpul nu ştii ce reacţii are de exemplu la un anumit miros. Mergi la mall şi miroase….hmm miroase bine, ghici ce se petrece? De la senzaţii, la emoţii la trăiri la concepte, când le cunoşti nimeni nu le poate folosi împotriva ta.

6. Conştientizarea propriei mortalităţi şi a mortalităţii celor de lângă noi. Mda, nu mi-e frică să mor. Hai pardon garantat când dai mâna cu tanti cu coasa o să te cam caci pe tine 🙂 Până nu „mori o mie de morţi” nu te prinzi. Practic mereu când renunţi la un sistem de valori sau credinţe mori şi unele morţi sunt ale naibii de dureroase. Totul este în mişcare şi viaţa este în mişcare. Mori, cum moare cărioara în pădure mor şi tu. Cu toţii murim dar chiar şi biologic mergem mai departe ….un fel de îngrăşmânt. Biologic ne integrăm într-un sistem mai mare. Poţi alege să integrezi însă şi ce nu se vede, adică nemuritori şi calzi. Prin ceea ce faci, prin ceea ce spui, prin cine atingi, prin ceea ce creezi mergi mai departe. Spre deosebire de animale noi, oamenii ne reproducem şi spiritul. Ştii ce senzaţie frumoasă ai când vezi spiritul tău în alţii? E mişto rău. O vorbă pe care ai spus-o şi pe care apoi cineva şi-a însuşit-o, o idee frumoasă, un zâmbet care răspunde cu zâmbet, un tablou, o carte, o partitură, o statuie. Aşa ne reproducem spiritul. Adaugă la asta biologie şi vei trimite în lume copii frumoşi, echilibraţi, curioşi, inteligenţi şi puternici care iubesc Viaţa deci care se vor reproduce :))) Nemuriotri preietene nu doar perpetuarea speciei că noi „este superiori”. Conştientizarea corpului şi integrarea acestei „rezolvări” hmm…altă poveste! Nimeni nu moare doar se transformă. Renunţarea la EGO….priviţi aşa o credinţă, ce ziceţi are logică? Nirvana „new” mode cică, inteligenţa spirituală ar rezolav nişte conflicte interioare, nişte disonanţe „superioare” dar logice 🙂 Desigur că doare o pierdere. Omul drag care moare de timpuri…..te sfâşie emoţia, trăirea. Nevoia de bază este distrusă. Dar dacă acel om trăieşte prin tine şi amintirile tale…..tu poţi da mai departe ceea ce ai primit la un nivel mai spiritual, să spunem? Ne este frică să pierdem ceea ce iubim sau ceea ce dă sens existenţei noastre dar uităm că ceea ce iubim este mereu cu noi…..în noi. Mai nou apar teorii în genetică ce susţin asta cu tărie 🙂

7. Acceptarea că nu toată lumea o să privească lumea ca tine. Indiferent cât de mult bine crezi că faci uneori poţi face rău cu cele mai bune intenţii. Optica unora despre bine şi rău poate fi difertă. Unii văd alb, negru, alţii văd nuanţe, alţii văd doar alb alţii doar negru. Unii vor poveşti alţii vor dovezi, unii vor cunoaştere, alţii vor înţelegere. Unii vor temple alţii vor natură, unii vor mare alţii munte, unora le place dulcele altora amarul şi celor mai mulţi le plac picanteriile. Cum să te simţi atacat dacă înţelegi asta? Ce fac te dreanjează sau te răneşte? Atâta timp cât nu ataci viaţa şi integritatea „vasului transportor” 🙂 nu ai cu ce să mă răneşti. Fiecare are dreptul să mai „apuce o ureche” dar numai una metaforică. Simţi nevoia să ataci unul mai „prost echipat” decât tine…..hmm junglă my friend. Uneori se întâmplă să mai cobori „trepte” pentru a înţelege mai bine dar când ai tendinţa de a forţa viziuni personale asupra altora ar trebui să te întrebi de ce faci asta. Când intru în „luptă” apăr o credinţă sau o certitudine? Oamenii influenţează oameni iar asta ne face vulnerabili în faţa celor mai agresivi. Avem dreptul la apărare şi uneori cea mai bună apărare este atacul. De la a „ataca” idei şi până la a pune în pericol viaţa, apărarea trebuie şi ea „calculată”. Nu poţi ucide un om doar pentru că el crede în scripturi la fel cum nu poţi ucide pe unul care nu crede. Poţi cel mult folosi tacticos aceleaşi arme dar cu atenţie. Dacă simţi ceva pentru adversar, chiar şi ură este nasol. Să pleci plin „de draci” de la o masă rotundă înseamnă o luptă pierdută 🙂 De ce? Pentru că cineva ţi-a influenţat reacţia şi ghici ce…..nu tu erai în control. Oamenii care vor să trezească în tine ură sunt mulţi, alege, pentru un bine ….mai superior să-i „loveşti la gioale” doar când depăşesc limta, scopul nu este să răneşti ci să aperi 🙂 . Fericirea ta îi doare cel mai tare, nu trebuie să simţi ură când „dobori” un adversar de pe cal 🙂 un zâmbet este la fel de intens. Zâmbind îţi spun „optica ta diferă de a mea, eu consider că şi este opinia mea la care am dreptul” . Gen mă doare la bască dacă mie asta îmi face bine este alegerea mea. Lasă-mă pe mine proastă şi ignorantă….ignorance is bilss. Deci inteligenţa asta spirituală ar putea avea un sens în existenţa socială, intratul „în luptă” devine o algere. Aleg să apăr ceea ce mă defineşte. Ca alegere e una ca reacţie e alta. Ca alegere controlezi…..multe 🙂

8.Împarte şi împartă-te. Ce e de prisos se distriubuie cu sens unde este nevoie. Dacă tu ai prea mult dă şi altora, aşa evoluăm împreună. Parcă şi aici trebuie să existe nevoi de bază staisfăcute. Cum să oferi dacă nu ai? Nu am bani, nu am mâncare, este ilogic să mori de foame tu. Nu am timp, nu am iubire, nu am compasiune, nu am milă, nu am …..cum să dau. Dar din dar se face rai, una este să oferi lucruri materiale alta este să oferi chestii nevăzute. Parcă aici miroase a ceva inteligent. Satisfacerea unei nevoi superioare, ar avea sens. Dar dacă nu ai din ce să dai? Vrem sau nu să credem fiecare dă ce are în exces, e o chestie pe care nu o pot înţelege încă dar am observat-o în multe forme. Ai multă ură….ai multă furie, ai frustrări…..le dai. A oferi este frumos indiferent din ce unghi priveşti. Unul o să cunoască ură pentru că tu i-ai oferit ură. Poate o va înţelege şi poate va oferi altora o soluţie sau poate o va folosi pentru a distruge la rândul său. Niciodată nu poţi controla toate variabilele aşa că este interesant ca atunci când dăruieşti ceva să te cunoşti pe tine. Ideea e să să controlezi procesul de împărţeală. Păi ce Dumnezeu, vrei să rămâi fără ură? Cu ce o vei înlocui 🙂 dacă nimeni nu are nimic frumos de dat?

9.Crează, exprimă, simte. Nu neapărat în ordinea asta 🙂 Fie că suntem sau nu conştienţi noi ne „cosntruim” . De exemplu sistemul de credinţe şi valori este ceva construit. El, sistemul de credinţe şi valori, este o unealtă pentru adaptare doar că nu vedem o formă materială efectivă, totuşi, când unealta este în pericol „simţim” asta. O simţim pentru că, există, nu fizic dar există. Ne ajută să menţinem un echilibru dintre noi şi societate sau mediu. Mie îmi pare un indicator de inteligenţă. Că la unii este mai „bine format” şi la aţii este mai fără formă e altă poveste. O unealtă o folosim să ne ajutăm de ea sau să distrugem cu ea. Este o alegere, probabil că „inteligenţa existenţială” vizează existenţa mea în acord cu existenţa altora Cum pot exista eu dacă distrug tot în jurul meu? Mă adapatez, mă schimb, mă transform, mă „constuiesc” zi de zi. În primul rând pentru mine şi când spun mine spun prin extensie copiii mei, eu sunt şi în ei. Ei sunt un mine sau măcar o parte din mine 🙂 Aşa că, a gândi, crea şi integra un sistem de valori echilibrat este un semn de inteligenţă. Asta ne ajută să menţinem echilibrul, ne ajută să supraveţuim şi biologic şi social. Dacă pe sistemul „de jos” nu ai anumite chestii rezolvate, desigur că vei folosi o armă şi nu o unealtă. Cu toţii avem sisteme de credinţe şi valori, eu cred că se pot măsura 🙂

10. Echilibrul. Orice dezechilibru îţi ameninţă în primul rând propria existenţă. Este atât de simplu. Conştientizarea nevoii de echilibru presupune o formă de inteligenţă. Echilibrul dintre mine şi alţi oameni, dintre mine şi mediu, dintre mine şi trecut, dintre mine şi viitor. Pot măsura echilibrul? De la analize ale sângelui până la RMN-uri cred că pot măsura starea de bine a organismului. Pot măsura sistemul de valori? Pot schimba variabile? Pot controla un experiment în acest sens? Pot creşte sau micşora echilibrul? Dacă definesc bine asta probabil că da. Trup, minte, spirit, natură, mediu, societate. Ipoteză: unde există inteligenţă spirituală nu pot perturba echilibrul. Inteligenţa spirituală ar trebui să susţină echilibrul indiferent de schimbările exterioare.

Nu spun nimic nou, spiritualitatea, în multele sale culori spune asta de milenii 🙂 eu doar caut o jucărie

Desigur că aceste elemente pot fi completate de multe altele. Eu doar arunc idei pe foaie iar scopul acestui text, vedem cine ce idei prinde 🙂  Un om care vrea să dezvolte inteligenţa în care crede este un om care nu are stare să stea într-un singur sistem. Un om flexibil şi deschis caută în multe locuri, caută să vadă şi să cunoască oameni, principii, sensuri, explicaţii, raţiuni, demonstraţii, valori, credinţe, sperenţa chiar şi visuri. De la cărţi şi până la plimbări pe munte, de la microscop la telescop. Un om dezvoltat pe interior nu se opreşte din căutare dar nu face asta pentru că vrea toate răspunsurile ci o face pentru că atunci când găseşte răspunsuri îl prinde pe Şefu de un picior. Şefu îi dă un bocanc în nas şi îi spune mai caută :)))  Asta să ne lămurim şi cu „experienţele de vârf”, cine cunoaşte ştie :))

Iubesc poveştile pentru că le pot înţelege şi expresia mai puţin palpabilă. Acest articol a fost o poveste Vie cu multe argumente şi puţine dovezi, touşi povestea există pentru că „eu am suflat viaţă” în ea. Dincolo de fizicalitate există o lume abstractă. Pe unii îi înfricoşează lipsa de sens. Se refugiază în tot felul de idei sau sisteme cărora să simtă că le apraţin. Eu….am înţeles doar că aparţin unui Univers vast, mult prea mare pentru mintea mea mică şi mult prea strâmt pentru spiritul meu jucăuş. Adevărat sau nu, este adevărul personal iar când nu stăpâneşti acel adevăr alţii îl pot stăpânii în locul tău. Eu ştiu cum am ajuns la răspunsurile mele, pentru că da, sunt a naibii de isteaţă şi/sau adaptabilă dar tu, tu cum ai ajuns acolo, la adevărul tău? E al tău? E experienţa ta, cunoaşterea ta sau te-au luat alţii de mână în adevărul lor? Îmi place ştiinţa la fel de mult cum îmi plac poveştile, ritualurile, miturile şi tot ce există, văzut sau nevăzut. Oare poţi avea sentimente de plăcere faţă de ceea ce nu poţi înţelege…..citiţi o carte de anatomie moleculară, vedeţi cât de tare vă pasionează. Dacă ar exista o inteligenţă spirituală poate fi descoperită. Eu zic că există şi cred că în timp şi cu multă răbdare, dacă nu mă cheamă Şefu prea repede la el, pot deovedi asta dacă nu preventiv pun şi eu pe ici pe colo seminţe…..pilde…..semănăm….ce ziceţi? Credeţi că am nevoie de permisiunea cuiva să caut? Dacă a găsit sensul acestui text te felicit dacă nu, nu-i nimic, promit să mă străduiesc mai tare data viitoare.

P.S Inteligenţa asta …..mai spirituală nu se va naşte brusc şi nu se vor găsi două la fel, pentru că poţi inventa sau poţi descoperi. Nirvana mea nu este Nirvana ta, iadul meu nu este iadul tău la fel cum Raiul meu nu este Raiul tău. Pot înţelege doar ceea ce cunosc, pot explora doar ceea ce văd sau simt, este alegerea ficăruia ce vrea să vadă, ce vrea să caute dar nu vei putea căuta niciodată ceva ce nu cunoşti, ceva ce nu poţi măcar imagina……

Cu mult spirit practic Toma…..mai necredincioasă din fire 🙂

Photo: „La porţi”

Locaţie: Închisoarea Doftana

Credit: Je 🙂 adică subsemnata

P.S Asta dacă încă nu pricepi că îţi arat mereu doar „unghiuri”