Uneori, când nu am ce face, mai scriu câte un eseu. Aceste eseuri sunt un fel de „schelete” pentru tot felul de idei măreţe. Mereu am fost fascinată de lumile post-apocaliptice. Indiferent de scenarii sau de modul în care Apocalipsele erau puse în scenă, rămâneam gânditoare. Nu contează dacă vorbim despre filme sau cărţi, unele poveşti sunt destul de plauzibile. De la boli fabricate în laborator, până la arme cu impuls electro-magnetic există tot felul de variante ale acestor narațiuni în care omul, în aroganţa sa superioară, ajunge să-şi dea „delete” cu propriile mâini. Astfel de scenarii nu ar trebui privite ad litteram dar ar trebui înţelese ca pe un minunat semn de exclamare „aveţi grijă cu ce vă jucaţi”.

Omul a scris „apocalipse” de mii de ani, că unii le-au luat în serios este altă poveste. Că alţii se străduiesc să le facă realitate la fel….puţini ştiu însă că „Apocalipsă” înseamnă „ridicarea vălului”. Ridicarea ignoranţei de pe ochi orbi, înseamnă progres, înseamnă următorul pas. Putem „purifica” planeta prin progres conştient sau putem genera o lume distopică.

Conducătorii lumii, oricare au fost ei, istoric vorbind, mereu au repetat acelaşi greşeli. „Bravo Toma, când ai invetat maşina timpului?” mă interoga un amic, răspunsul a venit rapid şi spontan „când am învăţat să-mi folosesc creierul”. Practic când am învăţat că trebuie să-l folosesc eu pe el nu el pe mine, preventiv să nu îl folosească alţii zic 🙂 . Uite aşa cu anii am dobândit minunata abilitate de a mă juca cu mii de scenarii şi perspective. Aşa am scris multe „istorii” şi multe poveşti. Unele mai mediocre altele care îmi sunt foarte dragi. Astăzi vă las aici una „schelet” sper să vă placă dacă nu vă place asta e 🙂 eu mi-am dat silinţa.

Oameni inferiori şi oameni „superiori” . Aşa începe povestea „M-am născut între-o colonie”. Enjoy, mintea este o minunată unealtă cu care voi veţi putea schimba lumea sau de care vă pueţi folosi pentru a aduce distrugerea!

” Decembrie 2258

Tot ce pot face acum este să las pe foi istorii. Undeva vreau să rămână dovada existenţei mele. Undeva, vreau să rămână speranţa că oamenii nu sunt sălbatici dar ei au fost sălbăticiţi. Unii dintre noi au fost „domesticiţi” iar până nu demult serveau intereseul „oamenilor superiori” la fel cum în trecut vitele serveau fermierii.

Povestea începe ca orice altă poveste, omul care voia să schimbe lumea era cel care i-a adus aproape distrugerea. Până nu demult umanitatea era segregată. Oamenii superiori, oamenii domesticiţi şi cei foarte puţini oameni sălbatici.

În anul de graţie 2020, mai multe laboratoare au reuşit să decreipteze genomul uman. De la acea descoperire şi până la monificarea artificială a genelelor umane nu a fost cale lungă. Idivizi „sus puşi” care aveau resurse şi-au putut permite toate up-grade-urile genetice posibile. Au început cu ei, au continuuat cu copiii lor.

Astăzi nu mai există bani, valoarea a fost dată de statutul genelor tale. Oamenii superiori sunt cei care aveau acces la tehnologie, hrană, apă şi resurse. Modificările genetice au dus rapid la apariţia unui tip de hibrid uman. Pe măsură ce apăreau noile generaţii groapa dintre „oamenii normali” care nu-şi permiteau up-grade şi cei superiori era din ce în ce mai mare. Modificările nu erau singura problemă. Copiii „noi” erau educaţi de roboţi şi calculatoare. Cu cât deveneau mai perfecţi cu atât dispărea orice urmă de compasiune. Prea erudiţi, prea logici, nu le-a luat mult să se organizeze. Au înceaput să privească restul humanoizilor ca pe maimuţe involuate.

Oamenii normali s-au trezit la un moment dat doar că era prea târziu. Prea multă candoare şi devii pasiv. Din umbră, oamenii superiori lucrau la dresajul şi subjugarea maselor amorfe. Băieţii buni erau de fapt băieţii răi, băieţii răi erau cei care sesizaseră schimbările din cursul istoriei. Lumea era întoarsă pe dos cu bună ştiinţă. Când umanitatea s-a trezit la viaţă şi a început să lupte pentru libertăţi banale ca dreptul de a bea apă, au început războaiele.

Rezistenţele erau însă rapid înăbuşite. „Oamenii normali” se luptau cu tehnologii la care nici măcar nu visau, pe care nu le puteau imagina şi care i-au luat prin surprindere. Treptat în mai puţin de 10 ani umanitatea a fost subjugată.

Inferiorii au început să fie crescuţi în colonii. Mai exact în ferme. Fiecare colonie avea un scop bine definit. În unele erau ţinute mamele care năşteau prunci pe bandă rulantă. În altele erau ţinuţi cei care aveau tot felul de gene noi şi pe care erau făcute experimente la fel ca pe şobolani. Cele mai multe colonii erau folosite pentru a produce hrană sau tehnologie pentru oamenii superiori.

Ca inferior nu aveai drepturi. Inferiorul era doar un obiect de care oamenii aflaţi la conducerea planetei se foloseau pentru a genera „următorul pas în evoluţia umană”. Mai clar, mai exact, atunci când şi-ar fi atins scopul probabil că cei mai mulţi ar fi fost omorâţi iar unii mai supuşi ar fi ajuns să colonizeze micile plantele teraformate din galaxie. Dacă umanitatea nu şi-a dat foc cu tehnologia folosită pentru a ajunge printre stele nu înseamnă că umanitatea a învăţat ceva deosebit. Indiferent la ce nivel se ajungea, mereu puteai întâlni oameni posedaţi de putere.

M-am născut într-o colonie, acum 25 de ani. Aparent am o genă bizară pe care doar foarte puţini o au. Nu-mi amintesc cum arăta femeia care mi-a dat naştere. Am fost luată de lângă ea imediat după înfăptuirea existenţei mele. Am fost crescută, ca mulţi alţii, de roboţi în camere albe cu neoane albastre. Altceva decât ace şi nopţi înecate în lacrimi nu prea îmi amintesc din copilărie.

Chiar dacă nu puteam să mă lupt cu doctorii care făcuseră din mine un fascinant obiect de studiu, m-am adaptat. Treptat le-am câştigat unora admiraţia sau poate nu era chiar admiraţie. Eram mai mult ca un caţeleuş care facea la cerere culcat, şezi, aşteaptă. Nu avea sens să mă lupt, am înţeles asta de copil, dar puteam învăţa. Informaţia în zilele acelea era foarte preţioasă, iar faptul că oamenii superiori în halate albe mă plăceau a devenit un mare avantaj.

Eram practic un copil inofensiv, nu opuneam rezistenţă şi nici nu mă luptam când eram aruncată în tot felul de jocuri groteşti. Practic nu reprezentam o ameninţare pentru nimeni. Îmi aduceam singură tăvile cu ace, ace care apoi erau înfipte fără milă în corpul meu. Am învăţat să-mi controlez durerea, lacrimile şi ţipetele. După ani de practică mă aşezam de bună-voie pe masa albă şi eram conectată la tot felul de aparate. În timp am reuşit să controlez fiecare rezultat al experimentelor, iar reacţiile nu încetau să apară. Le observam atentă, în linişte, dar mereu îmi dădeau de gândit.

-Este mai similiară cu noi decât cu restul inferiorilor! Acum ceea ce facem devine inuman. Rapoartele arată clar că ea are genele superioare şi simpla ei existenţă dovedeşte că natura este mereu cu un pas înaintea noastră!

-Draga mea, devii iraţională. Natura nu are cum să genereze perfecţiunea, natura doar scoate mutanţi uneori, mutanţi pe care noi suntem datori să-i studiem!

-Nu sunt iraţională dar putem duce experimentul la un alt nivel!

Oamenii în halate albe nu aveau cum să fie iraţionali. Emoţiile umane în evoluţia oamenilor superiori dispăruseră în urmă cu câteva generaţii. Totuşi unii aveau ceva reminescenţe dar dacă acele remineşcenţe erau observate, oamenii superiori luau măsuri rapid şi cel în cauză mergea la „reparat”. Apoi era retrogradat în locuri unde putea fi controlat şi observat mai uşor.

Într-o noapte am fost mutată în altă cameră. Acela a fost însă momentul care mi-a schimbat cursul destinului. De data aceasta eram singură. Nu mai erau alţi copii cu mine. Am fost dusă într-o aripă a unei clădiri imense şi acolo am început să descopăr istoria lumii. Mă aşezau zilnic în faţa unor ecrane imense conectată la aparate care măsurau absolut toate reacţiile corpului meu. Primeam miliarde de informaţii la o viteză halucinantă.

Începutul experimentului a fost dificil. Îmi era rău, vomam repede tot ceea ce primisem ca hrană. Au început să mă hranească intravenos dar senzaţia de greaţă a dispărut abia după câteva săptămâni. După sesiuni de vizioanre primeam tot felul de teste. Trebuia să leg informaţiile primite. Era aproape imposibil. Imaginile se desfăşurau la o viteză prea mare pentru ca eu să le pot înţelege sensul. În experiment au fost aduşi oameni superiori care m-au învăţat să respir şi să mă concentrez foarte mult pe ceea ce vedeam. După ani de practică creierul meu reuşea performanţe desosebite. Cel puţin aşa susţineau cei care mă observau zi şi noapte.

Nu exista un loc în tot amplasamentul unde să nu fie camere de supraveghere. Nu aveam intimitate şi singur refugiu era în propria minte. Văzusem clar ce s-a petrecut cu umanitatea. Cum fiecare greşală a fost repetată de mii de ori în istorie. Nu era nevoie de oamenii superiori să-mi mai spună cum să leg informaţiile. Noaptea deja somnul nu mai era somn. În loc de vise îmi cream imagini ale lumii în care trăiam dar şi imagini ale trecutului. Am început să visez la pădurile de brad pe care le vedeam cum dispar una câte una. Mi-am construit o lume interioară şi era singurul mod prin care puteam evada de realitatea brutală în care eram captivă.

Corpul meu era închis dar mintea mea era liberă. Nu ştiu când am reuşit să dobândesc abilitatea de a evada. Pur şi simplu s-a întâmplat dar din momentul în care s-a produs acea transformare am reuşit să fac foarte multe şi în mine s-a născut o dorinţă nebună de a simţi aerul tare din păduri. Treptat, modul meu de adaptare s-a modifcat. Începusem să pot influenţa fără mari eforturi oamenii din jur. După câteva luni de pratică nimeni nu-mi opunea rezistenţă. Devenise aşa simplu să mă joc cu mintea lor încât cel mai mare avantaj pe care îl aveau era în realitate cea mai mare slăbiciune a lor: se credeau invincibili. Nu credeau că cineva inferior îi poate domnia. Mintea este un bun slujitor dacă ştii să o foloseşti dar şi un mare inamic dacă te înrobeşte. Ei m-au creeat şi tot ei şi-au adus instruit damnarea.

În istorie existaseră mulţi oameni ca mine doar că la vremea la care ei au existat creierele lor nu au putut fi studiate motiv pentru care oamenii superiori nu prea luau în considerare poveştile acestor oameni. Le vedeau simple plăsmuiri ale imginaţiei, doar că un computer nu poate decripta ceea ce nu este programat să înţeleagă la fel cum nici oamenii superiori nu au putut decripta emoţii sau trăiri pe care nu le-au simţit niciodată. Eu puteam sesiza similarităţi dintre modul în care funcţionam eu şi poveştile acestor oameni. Puteam să-mi focusez atenţia distributiv şi o parte de atenţie era mutată la studiul oamenilor superiori să poată fi măsurată şi analizată cu restul eram focusată pe poveştile adevăraţilor Oameni Superiori.

După patru ani de uplode vizual înţelesem esenţialul istoric. Văzusem clar ce se petrecuse cu umanitatea. Dezvoltasem o impresionantă putere mentală şi de acolo până la evadarea din colonie nu a fost cale lungă. Subestimarea este cel mai mare avantaj atunci când adversarul nu are abilitatea să gândescă la nivelele de jos. Eu aveam nu doar abilitatea de a gândi la nivelul celor care mă supravegheau dar le puteam îndoi voinţa fără prea mari eforturi. Ei m-au creat să mă studieze eu i-am distrus din compasiune. Nu funcţionam nici măcar ca ei. Defectarea aparatelor cu care eram mereu examinată era pusă pe seama fluctuaţiilor de curent. Doar că nu erau fluctuaţii. Erau mişcări deliberate ale creierului meu. Primele informaţii primte despre fizică şi despre modelele de geniu ale unui Om numit Tesla m-au făcut să-mi doresc să exersez practic anumite teorii. A fost amuzant să descopăr că în ciuda faptului că erau perfecţi genetic nu descoperiseră misterul propriului creier. Practic se culcaseră pe o ureche şi tehnologia devenise un minunat substitut al creierului care se plafona.

Oamenii superiori nu erau nevoiţi să ducă în extreme creierul lor. Ei aveau tot ceea ce le era necesar supravieţuirii. Când s-au plictisit de joaca cu banii au dus jocul la următorul nivel. Au încercat să păcălească inclusiv moartea, iar în aroganţa lor şi-au creeat corpuri perfecte capabile să lupte cu orice boală, virus sau microb. În timp, perfecţiunea lor le-a devenit şi cel mai mare dezavantaj. Ne studiau pe noi pentru că nu înţelegeau de ce printre noi se produce o mutaţie pe care ei nu o pot genera artificial. Pe mine mă studiau pentru că se aşteptau ca mai devreme sau mai târziu să încep să ridic obiecte în aer sau mai ştiu eu ce să fac. Doar că energia nu se iroseşte niciodată în jocuri morbide. Se adună treptat şi se eliberează la momentul oportun. Fiecare om superior începea să exceute programul indus. Voiam afară să pot simţi aerul tare.

Colonia era la marginea unui oraş. Nu exista aer tare dar hărţile care mi-au fost puse la dispoziţie fără prea mari eforturi îmi arătau clar unde trebuie să ajung.

Ştiam că există şi alţii ca mine îi puteam simţi. Legăturile erau însă vagi şi orice efort prea mare din partea mea puteau genera alarme puternice pe ecranele mereu atente.

Explozibilul se poate confecţiona uşor când ai atât de multă tehnologie la îndemână. Dovezile existenţei mele sunt acum praf şi nori de fum. Nu ai nevoie de arme când înţelegi ce putere poate exercita creierul tău aupra altor creiere. Maşinăriile pe care nu le-am văzut niciodată în viaţa mea, executau rapid comezile. Drumul spre ceilalţi a fost lung şi hrana abia mi-a ajuns dar după două săptămâni de mers prin pădure am găsit adăpostul. Cu cât mă apropiam mai mult cu atât îi simţeam mai uşor.

Nu vorbea nimeni, suntele groteşti nu erau necesare. Fiecare dintre noi ştia exact ce are de făcut cum şi când să acţioneze. Eram vânaţi dar vânãtorii uitaseră de instinctul prăzii. Capturam tot ce era necesar nu doar să putem supravieţui ci şi să putem pune umanitatea pe calea de la care fusese abătută atât de brutal. Maşinăriile erau obediente. La comun puteam controla maşinării foarte mari şi foarte puternice. Mişcările de rezistenţă nu erau doar simple mişcări pentru că în mai puţin de trei ani am putut controla toată zona în care ne aflam. Adeversarii nu înţelegeau prea bine ce se petrece dar tabere ca a nostră există peste tot în lume.

Natura are căi misteriose prin care lucrează să poată readuce un echilibru. Ei s-au creat pe ei împotriva naturii şi mama Naturã a acţionat drastic. Oraşele lor erau blocate, treptat am adus întunericul în fiecare dintre ele. Noi nu aveam nevoie de lumină, noi eram lumina. Ne puteam mişca rapid în orice mediu şi prezenţa noastră nu era detectată nici de cele mai performate aparte confecţionate special pentru detectatare fiinţelor vii.

Haosul produs a adus după sine puternice mişcări de mase sălbatice. Oamenii eliberaţi din colonii erau furioşi, agresivi şi doritori de sânge. Îşi urlau libertatea ca bestiile în sălbăticie. Eliberarea lor a generat şi mai mult haos. Fără tehnologie oamenii superiori deveniseră victime. Erau vânaţi cu suliţe artizanale. Noi priveam de foarte departe toate scenele din lume. Orice animal domesticit dus în sălbătice are două variante: supravieţuieşte sau moare. Inferiorii nu aveau în ei instinctul morţii.

Treptat un echilibru a fost restabilit. Nici până astăzi oamenii inferiori nu au habar de prezenţa noastră. Au început să-şi reaşeze mediul în care îşi duc existenţa. Se folosesc de lumea veche pentru a crea lumea nouă. Printre ei se află şi mutanţii ca noi. Când îi sesizăm îi ademenim în diverse locaţii unde îi educăm încet, fără agresiuni inutile. Le setăm programele, apoi îi trimitem înapoi printre inferiori.

Planeta nu mai are nevoie de tehnologie nu la nivelul la care o vedeau oamenii superiori în momentul în care au comis exact aceleaşi erori pe care umanitatea le-a repetat ilogic secole. În istorie au existat mereu cei posedaţi de dorinţă. Au existat cei dornici să-i distrugă tot ce nu au putut înţelege.

Noi nu ne înmulţim pentru că am ajuns să putem conserva foarte bine energia necesară unei existenţe greu de parcurs cu mintea obişnuită, iar acest sacrificiu îl dăruim cu plăcere pentru adevărat existenţă a Fiinţei Superioare. Noi veghem din spatele cortinelor trase ca umanitatea să treacă la următorul plan fără să se distrugă. Pentru asta are nevoie să cunoască câte puţin şi treptat.

Noi am adus Apocalipsa şi tot noi suntem cei care vor aduce Noua Era, treptat, încet şi fără salturi care pot perturba echilibrul. Călătoriile de care am ajuns să fim capabili sunt dovezi ale unei ordini greu de explicat într-o pagină de jurnal. Acest jurnal va fi descoperit la momentul oportun şi în punctul în care umanitatea nu se va mai teme de propria măreţie.

Până atunci singurul lucru pe care aveţi nevoie să-l înţelegeţi este că acest jurnal a fost scris cu Spiritul, cu energia generată de ceea ce umanitatea nu poate cuprinde cu mintea. Imaginaţia nu este ireală, este singurul lucru real din tot ce poate defini Universul. Este poarta şi calea de acces spre stele. Uşa este aici algerea aparţine fiecăruia dintre voi.

Nu există tehnică nu există reţetă, există doar armonie şi abilitatea de a accepta acea armonie. Momentan testul impus de noi nu l-a trecut nimeni dar timpul este doar o iluzie şi este măsurat prost. Timpul nu există, există doar spaţiul dintre două evenimente şi momentul zero se apropie.

Moartea este doar o trecere a energie ce are nevoie să fie purificată la sursa ce ne-a fost încredinţată. Singura forţă care poate controla Moartea este Compasiunea şi singura Forţă care poate gera Putere este Iubirea. Mare atenţie dragul meu cititor, nemurirea este un loc întuncat şi rece. Fără cele două nu vei putea genera căldura cu care îţi poţi susţine Viaţa…..”

V-am spus că am o imaginaţie bogată 🙂 Dacă va plăcut povestea nu vă invit nu la „şer” sau la butoane de like, vă invit să vă scrieţi propriile poveşti. Pe foi, pe pânză, pe note sau oriunde simţiţi că este nevoie de ele, apoi, pe cei mai curajoşi dintre voi vă invit să le împărtăşiţi cu restul Umanităţii. Nu se ştie niciodată cine ne priveşte şi zic că nu ar fii o idee rea să le arătăm observatorilor că nu suntem sălbatici :))

Photo: „Wild like fire” şi „A shadow” credit Marcel Horneţ